Jonna Mendez, cunoscută drept „maestra deghizărilor” în CIA, este unul dintre foştii ofiţeri ai Agenţiei care a decis, după trecerea în rezervă, să împărtăşească o parte din cunoştinţele dobândite publicului larg. Aceasta a devenit co-autorul mai multor cărţi în domeniul spionajului („Spy Dust: Two masters of Disguise Reveal the Tools and Operations That Helped Win the Cold War”, „Going Undercover: Disguise & Secret Identities”, „The Moscow Rules”), scrise împreună cu soţul său, Antonio Mendez, de asemenea un personaj celebru în lumea intelligence-ului.
Recrutată de CIA în 1966, Jonna Mendez s-a retras din activitate în 1993, fiind decorată cu o medalie onorifică, la finalul unei cariere care a culminat cu funcţia de şef al departamentului de deghizări din cadrul Biroului Serviciului Tehnic al CIA, o componentă a Directoratului pentru Ştiinţă şi Tehnologie.
Doamna „Q”
Deşi activitatea de informaţii nu este nici pe departe la fel de fascinantă cum este prezentată în filmele de spionaj, rolul Jonnei Mendez a fost cât se poate de apropiat de cel al personajului Q din seria James Bond. Principalul ei talent era să ascundă agenţi sau mesaje secrete. Ofiţerii CIA puteau găsi orice soluţie în biroul acesteia, de la camere video disimulate în stilouri și documente oficiale, sensibile, contrafăcute, până la măşti şi accesorii pentru diverse jocuri de rol. O mare parte din activitatea sa a constat în misiuni sub acoperire în unele dintre cele mai ostile teatre ale Războiului Rece. Astfel, misiunile externe desfăşurate la Havana, Beijing sau Moscova au forţat-o să îşi sporească atenţia la detalii şi să îşi depăşească limitele creativităţii.
Deseori, calitatea unor deghizări operaţionale sau reuşita unor operaţiuni de transformare a identităţii puteau face diferenţa în situaţii de viaţă şi de moarte. Ofiţerii CIA se aflau sub supravegherea permanentă a serviciilor secrete adverse, având pe urmele lor echipe extinse de filaj oriunde s-ar fi deplasat. Dar activitatea lor trebuia să continue clandestin şi în condiţii sigure, iar aici intervenea măiestria Jonnei Mendez, însărcinată să creeze peruci, măşti, urechi sau nasuri protetice, pentru a le schimba înfăţişarea. Înainte de a ieși pe străzi, operativii treceau printr-un proces de transformare radicală. Îşi puteau schimba în aparenţă genul, etnia sau puteau deveni orice altă persoană în funcţie de nevoile pe care le aveau sau de mediile în care voiau să se infiltreze.
La apogeul Războiului Rece, Mendez era specialistă în fotografiere clandestină, într-o vreme în care camerele foto-video obişnuite erau nişte obiecte voluminoase de metal. Cu ingeniozitate şi iscusinţă, aceasta reuşea să disimuleze astfel de echipamente tehnice miniaturizate în inele, nasturi, stilouri, genţi sau diferite alte accesorii, pentru a le oferi un avantaj ofiţerilor de pe teren, trimiși în misiuni cu grad ridicat de risc. „Aproape tot ceea ce făceam era pentru protecţia ofiţerilor sau agenţilor care lucrau în exteriorul SUA – în cele mai multe cazuri, pentru a evita ca aceştia să fie depistaţi, arestaţi sau chiar executaţi, dacă vorbim de misiunile la Moscova”, a afirmat Jonna Mendez în podcast-ul „True Spies”.
Cum se deghizează spionii
Un machiaj profesionist sau o perucă nu sunt suficiente pentru a construi o deghizare perfectă. Pentru o transformare completă este necesară şi o ajustare corespunzătoare a atitudinii celui care intră în rol. Pentru testul final al eficienţei deghizărilor concepute pentru ofiţerii ce urmau să facă parte dintr-o operaţiune importantă era aleasă o locaţie centrală, eventual aglomerată. Mendez a povestit că aceştia puteau fi trimişi, spre exemplu, la cantina CIA, pentru a lua prânzul alături de toate persoanele care le cunoşteau identitatea reală – şefii, subordonaţii sau colegii lor – fără a fi recunoscuți.
În unele situaţii, o deghizare uşoară era îndeajuns pentru ca un ofiţer să se piardă rapid în mulţime, apelând la elemente de recuzită tipice (perucă, mască, barbă sau mustaţă falsă, ochelari de soare, şapcă sau o cămaşă diferită). De-a lungul timpului, însă, metodele şi tehnicile de deghizare folosite de CIA au devenit din ce în ce mai complexe şi mai sofisticate, odată cu evoluţiile tehnologice.
Potrivit celor relatate de Jonna Mendez, în Agenţie au fost cooptaţi oameni cu specializări profesionale diverse, inclusiv în domeniul chimiei, care erau implicaţi în evaluarea unor materiale utilizate în procesul deghizărilor sau chiar în inventarea unor materiale noi, care să răspundă necesităţilor operaţionale. Spre exemplu, măştile utilizate în producţiile de la Hollywood, alcătuite în general din latex, nu erau potrivite în misiunile CIA. Pentru ofiţerii de teren erau inconfortabile, aproape sufocante în anumite condiții de climă. Prin urmare, pornind de la modele de acest fel, au început demersurile pentru identificarea altor materiale care să facă măştile mai uşor de aplicat, purtat sau de îndepărtat. O problemă similară a fost legată de utilizarea perucilor, având în vedere că cele din păr natural erau opţiunea preferată a operativilor CIA, însă nu erau adecvate în condiţii de umiditate. Din acest motiv, Jonna Mendez a recurs iniţial la fibre sintetice Kanekalon pentru crearea perucilor şi, ulterior, a dezvoltat soluţii mai complexe.
Decepţie. Iluzie. Spionaj
Din perioada lui Sun Tzu şi până în prezent, decepţia şi iluzia au fost considerate elemente-cheie în orice tip de război. Când vine vorba de spionaj, utilizarea unor metode şi tehnici avansate pentru disimularea activităţilor operaţionale este mai degrabă o regulă de aur decât o soluție opțională.
Probabil cea mai faimoasă „victimă” a înşelăciunilor de care era capabilă Jonna Mendez este fostul preşedinte american George H.W. Bush, de altfel considerat un bun observator şi o persoană familiarizată cu deghizările operaţionale, ca fost director al CIA. În perioada în care se afla la conducerea departamentului responsabil de deghizări, la începutul anilor ‘90, Jonna Mendez a participat la o întâlnire cu preşedintele George H.W. Bush, asumându-şi identitatea unei colege, cu ajutorul unei măşti, tocmai pentru a dovedi eficacitatea acestei metode. În timp ce îl informa pe preşedinte cu privire la evoluţiile în programul deghizărilor avansate al CIA, destinat misiunilor sub acoperire, Jonna Mendez şi-a scos masca, spre surprinderea preşedintelui şi a celorlalţi participanţi, care au rămas profund impresionaţi de verosimilitatea acesteia.
Într-un interviu acordat publicației americane „WIRED”, aceasta a afirmat că măsurile de supraveghere derulate de KGB au reprezentat cea mai dificilă provocare pentru ofiţerii CIA în perioada Războiului Rece, măştile de tipul celor folosite la întâlnirea cu președintele Bush fiind de un real ajutor în eludarea lor. Întreg personalul american de la Moscova se afla sub supraveghere 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Măştile puteau fi aplicate foarte uşor, în doar 5 secunde, fiind astfel potrivite şi pentru situaţii-limită. În cazul în care ofiţerul ar fi fost oprit de serviciile de securitate sovietice, măştile puteau fi camuflate la fel de rapid şi de uşor, încadrându-se perfect pentru fi ascunse în zona axilei. Exemplul oferit de Jonna Mendez, prin perseverența și devotamentul său, poate fi aplicat nu doar în lumea informaţiilor, ci în orice situație dificilă care ne provoacă să ne autodepășim performanțele și să acționăm cu îndrăzneală și creativitate.
Abstract
As a former Chief of Disguise in the CIA, Jonna Mendez made a huge impact on the developments in technical operations, helping American spies hide in plain sight, in the most hostile environments of the Cold War. From clandestine photography to prosthetic noses, wigs and masks that would become effective espionage weapons, she proved that creativity could really make a difference in every situation.
Autor: H.I.A.
