Printre cinefili, există o întreagă discuție legată de comparații între filme și cărțile care au inspirat scenariile acestora. E cartea mai bună? Sau filmul? Unii spun că un film anume e mai bun, alții rămân la părerea că este mai bună cartea. Mulți dintre noi am făcut această comparație și nu de puține ori am ajuns la concluzia că este vorba despre două opere de artă, fiecare cu valoarea ei. Totuși, filmele „păcătuiesc”, uneori, printr-o dramatizare excesivă, prin apelul la spectaculos, la efecte speciale, la explozii orbitoare în spatele protagoniștilor care părăsesc scena deflagrației neatinși.
În schimb, când vine vorba despre comparația între viața reală și filmul care încearcă să o descrie, prima câștigă net la toate capitolele. Niciun film nu are complexitatea, implicațiile, încordarea sau încărcătura emoțională a evenimentelor reale, din viața de zi cu zi. În filme, de cele mai multe ori este prezentată o interpretare a binelui și răului, personajele sunt clar delimitate în pozitive și negative, dar viața reală e plină de zone gri, de perdele de fum, de incertitudini, de drumuri înfundate. În lumea informațiilor, succesele (ca și insuccesele) operaționale nu sunt cunoscute publicului decât după mulți ani sau poate niciodată, rămânând ascunse inclusiv celor care sapă după ele prin arhivele desecretizate. Despre unele dintre ele nu s-a făcut și nu se va face niciodată vreun film.
Justițiarii singuratici
Filmele de spionaj cultivă cu precădere lipsa de încredere, paranoia, trădarea, misterul dus la paroxism. În viața reală, oamenii care lucrează în domeniul informațiilor se bazează, chiar dacă aparent poate părea paradoxal, pe încredere (fie ea și verificată), lucrează în echipe bine sudate, construiesc cercuri relaționale, stabilesc prietenii pe viață.
Spre deosebire de portretizările din creațiile cinematografice, cadrele de informații se specializează în domeniile în care acționează, nu sunt bune la toate. E greu de crezut că cineva care are în principal o muncă de birou, în fața calculatorului, preponderent sedentară, va fi foarte entuziast să sară cu parașuta, să coboare cu capul în jos, în rapel, sau să facă drift-uri prin intersecții, la viteză maximă. În aceeași măsură, este puțin probabil ca cineva care este obișnuit cu munca de teren, cu o viață activă, plină de adrenalină, să reziste la birou mai mult de o oră.
La fel de bine, o persoană foarte analitică, atentă la detalii, obișnuită să cântărească foarte bine și să pun cap la cap toate piesele din puzzle-ul informațional, nu va avea, neapărat, ușurința rostirii unor replici spumoase, memorabile, încheiate cu un zâmbet triumfător. În viața reală, cadrele de informații nu doresc să atragă atenția asupra lor, se vor comporta cât se poate de normal, vor căuta să se piardă în mulțime, să fugă de lumina reflectoarelor, scuzați expresia, „ca de ciumă”.
Serviciile de informații sunt organizații mari, devenite adevărate industrii, cu sute sau mii de angajați. Sarcinile se împart unor echipe care știu că succesul depinde de o bună cooperare și nu de acțiunea unor justițiari singuratici, de tipul „one-man army”, precum cei din ecranizările cu Sylvester Stallone, Bruce Lee sau Chuck Norris. De fapt, în astfel de organizații, nimănui nu-i prea plac „lupii singuratici”. Asta nu înseamnă că, în structurile antiteroriste, nu există luptători extrem de bine antrenați (cu riscul de a-i dezamăgi puțin pe cinefili, și aici viața bate filmul), care își pot continua misiunea și individual.
Emoția cunoașterii
În cinematografie este urmărit cu precădere efectul dramatic, impresionarea publicului prin efecte speciale de imagine și sunet, alternarea tehnicilor care provoacă emoții intense și stări variate (încordare, curiozitate, încântare, tensiune, spaimă etc.), existând adevărate rețete pentru captarea atenției publicului.
Aceste rețete s-au perfecționat în ultimii ani atât de mult, încât ne dezlipim cu mare greutate de serialele care ne prind în „plasa” lor și ne determină să urmărim neîntrerupt episod după episod (fenomen care se numește „binge-watching”), până într-acolo încât ajungem să ocolim astfel de maratoane, pentru a nu cădea din nou în capcana dependenței.
Pentru un „neinițiat”, filmele și cărțile de spionaj sunt principala sursă de cunoaștere a unei lumi opace, acestea fiind „realitatea” pe care el o substituie celei la care nu are acces. Chiar dacă filmele sau cărțile respective sunt inspirate de fapte reale, de multe ori scopul lor nu este neapărat respectarea adevărului istoric, ci reflectarea cu precădere a senzaționalului, dramatizarea excesivă, propaganda sau chiar dezinformarea. În ultimul caz, „realitatea” este fabricată din „jumătăți de adevăr” și minciuni, pentru a distorsiona complet perceperea corectă a unui eveniment sau fenomen.
Mitul omului care știe tot
Același „neinițiat” poate avea impresia că un cadru de informații „știe tot”, că îi poate citi pe ceilalți „ca pe o carte deschisă”, că are acces la cele mai ascunse secrete din viața lor, eventual că le poate „citi” chiar gândurile. Nimic mai departe de adevăr, în primul rând pentru că nimeni nu are capacitatea de a accesa și stoca atâta informație (nici dacă ar avea implantate, ca un cyborg, plăcuțe de memorie), iar, în al doilea rând, pentru că unul dintre principiile de bază în activitatea de informații este „compartimentarea”, adică limitarea zonei de accesare a informației, pe principiul „nevoii de a cunoaște”. Altfel spus, nimeni nu are acces la toată informația, aceasta fiind „porționată” între membrii organizației, în funcție dreptul de accesare a informației respective. Fiecare cunoaște strict cât are nevoie pentru a-și duce la îndeplinire misiunea. Acest lucru are și rolul de a limita efectul distructiv pe care-l poate avea o eventuală trădare asupra organizației.
Topul filmelor de spionaj
O bine-cunoscută bază de date, „Internet Movie Database”, populară în rândul cinefililor și curioșilor care doresc să afle mai multe despre cea de-a VII-a artă, oferă un clasament al celor mai apreciate 10 filme de spionaj:
1. „Tinker, Tailor, Soldier, Spy” (2011)
2. „The Lives of Others” (2006)
3. „The Spy Who Came in From the Cold” (1965)
4. „Munich” (2005)
5. „Casino Royale” (2006)
6. „Bridge of Spies” (2015)
7. „The Bourne Identity” (2002)
8. „Goldfinger” (1964)
9. „Kingsman: The Secret Service” (2014)
10. „The Man from U.N.C.L.E.” (2015)
Sunt și alte filme care, poate, ar fi meritat să între în acest top, cum ar fi „The Conversation” (1974), „Argo” (2012), „From Russia, with Love” (1964), „The Good Shepherd” (2006), „Breach” (2007) etc.
Totuși, ceea ce nu bănuiește publicul larg este că și spionii adevărați simt nevoia, din când în când, să evadeze din realitate și să vizioneze un film… de spionaj. Chiar dacă, în nenumărate rânduri, viața a demonstrat că bate filmul, puțin romantism sau puțină fantezie nu strică nimănui. Tocmai de aceea, spionii nu citesc doar cărți de specialitate, de istorie sau memorialistică, ci și lucrări de beletristică. Surpriză, sunt și ei oameni.
Abstract
Truth is stranger than fiction. We all love spy movies, but there is such a difference between fiction and reality than ordinary people could ever imagine. Nowadays intelligence agencies are large well-structured organizations that leave no room for “lone wolves”. A “one-man army” like Chuck Norris could hardly exist in real life.
Autor: Valentin-Daniel Popa
