Ca urmare a lipsei de informații a conducerii statului în contextul răscoalei din 1907, comisarul Iancu Panaitescu a fost însărcinat să organizeze, în cadrul Ministerului de Interne, o nouă structură de poliție centralizată cu atribuții informative. Pe 17 martie 1908 a fost înființată, prin Legea de organizare a poliției, Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, care conținea o secțiune distinctă pentru Siguranță.
Încă din 1911, Iancu Panaitescu a fost preocupat de înființarea unei structuri de agenți speciali pentru misiuni de contraspionaj. Angrenarea Siguranței Generale în misiuni de control al străinilor care ”se dedau la acte de spionaj” a fost solicitată și de Marele Stat Major, care nu dispunea de o structură contrainformativă specializată (Florin Șinca, 31 martie 1908 – înființarea Siguranței Statului, www.historia.ro).
Prin prisma experienței primului război balcanic, o nouă reorganizare s-a produs pe 20 iunie 1913, în baza Legii pentru organizarea Ministerului de Interne, când s-a creat Siguranța Generală a Statului. În cadrul acesteia funcționau Brigăzi speciale de siguranță, organisme teritoriale cu atribuții informative și de contraspionaj, după cum remarca istoricul Cristian Troncotă, în volumul „Istoria serviciilor secrete de la Cuza la Ceaușescu”.
Declanșarea Primului Război Mondial a determinat, inerent, intensificarea activităților de spionaj ale taberelor beligerante pe teritoriul României. Deși țara noastră era angajată de partea Puterilor Centrale printr-un tratat secret încheiat de regele Carol I în octombrie 1883, asumarea neutralității a generat o monitorizare strictă a țării noastre inclusiv de către Austro-Ungaria și Germania, care dispuneau de unele din cele mai eficiente structuri informative din lume.
Informațiile care au distrus un imperiu
Până la jumătatea secolului XIX, pe timp de război erau organizate structuri de informații militare, care erau desființate la încetarea ostilităților. Prima organizație de intelligence pe timp de pace din lume, Evidenzbureau, a fost fondată în Imperiul Austro-ungar, în 1850. În războaiele austro-sard, din 1859, și austro-prusac, din 1866, structura informativă nu s-a evidențiat prin succese deosebite. Subordonat inițial Ministerului de Externe, la debutul conflagrației mondiale Biroul de Evidență a fost pus sub autoritatea Statului Major General, formulă în care a funcționat până la abolirea monarhiei. Cu puțin timp înainte, Evidenzbureau a fost zguduit din temelii de un act de trădare la vârf. În 1903, serviciul de informații al Armatei Imperiale Ruse a reușit să îl recruteze pe bază de șantaj pe Alfred Redl, care va promova până la gradul de colonel și funcția de director adjunct, poziție deținută între 1908 și 1912. Amenințat cu dezvăluirea homosexualității, Redl a acceptat să furnizeze, contra cost, informații militare a căror valoare se va dovedi inestimabilă.
Redl a absolvit în 1900 prestigioasa Școală de Război din Viena (din 1000 de aplicanți, erau admiși doar 50), fiind repartizat în cadrul secției ruse a Evidenzbureau. În 1907 a preluat conducerea secțiunii contrainformative, ale cărei metode le-a îmbunătățit considerabil, prin inovații tehnologice (camere fotografice și dispozitive de înregistrare primitive) și crearea unei baze de date conținând amprente ale persoanelor de interes.
După promovarea lui Redl ca șef de stat major al unui corp de armată, maiorul Maximilian Ronge, care i-a succedat în funcție, a coordonat o investigație care îl va identifica drept trădător. În interiorul unui plic post restant suspect, nerevendicat, care a atras atenția cenzorilor, au fost găsite o sumă mare de bani și referi la o serie de adrese de acoperire cunoscute contraspionajului. Pe 9 mai 1913, o scrisoare duplicat a fost depusă la oficiul poștal, pe același nume conspirativ, „Nikon Nizetas”. Două săptămâni mai târziu, filorii au pornit în urmărirea unei persoane care a ridicat plicul, însă aceasta s-a urcat într-un taxi. Întâmplarea a făcut ca șoferul să revină la poștă și să îi conducă pe agenții Evidenzbureau la hotelul unde își lăsase clientul. Pe drum, aceștia au găsit în taxi o teacă de cuțit și au cerut angajaților hotelului să chestioneze persoanele cazate dacă au pierdut obiectul. Spre surpriza contraspionilor, acesta a fost revendicat de către fostul lor șef. Interogat sumar, Redl a recunoscut că a vândut informații militare unei puteri străine. Șeful de Stat Major al Armatei austro-ungare, mareșalul Hötzendorf, a ordonat ca Redl să fie lăsat singur în încăpere, cu un pistol Browning încărcat.
Vestea trădării a provocat o adevărată criză politică și militară. Deși sinuciderea lui Redl nu a permis reconstituirea în integralitate a daunelor provocate țării sale, istoricii serviciilor de informații îl consideră responsabil, în mare măsură, de înfrângerile catastrofice ale Austro-Ungariei din Primul Război Mondial și, pe cale de consecință, de colapsul imperiului, în 1918.
Redl a furnizat nu doar ordinele de luptă, planurile de mobilizare și detaliile sistemelor de fortificații austriece, ci a trădat agenții Vienei în Rusia și a subestimat constant, în evaluările propriului serviciu, puterea militară a adversarului.
Spionajul german în timpul Primului Război Mondial
În Germania, înființarea Secțiunii III b, în 1889, a marcat debutul activității permanente de culegere de informații militare în armata prusaco-germană. Principale spații de interes erau reprezentate de Franța și Rusia, în timp ce Marea Britanie era acoperită de ramura informativă a marinei. Atribuțiile se rezumau la culegerea de informații, evaluarea acestora fiind realizată de mai multe secții cu responsabilități regionale, în cadrul Cartierului General. A fost prioritizată obținerea planurilor de mobilizare și ordinelor de luptă ale armatelor străine, precum și captarea de date privind armamentul din dotarea acestora, căile ferate și sistemele de fortificații. Principalele mijloace de obținere a informațiilor erau reprezentate de presă, călătoriile unor ofițeri de informații activi și în rezervă, sub diverse acoperiri, rapoartele atașaților militari, respectiv crearea și exploatarea agenților, cunoscută astăzi drept HUMINT – human intelligence.
În timpul războiului, Secțiunea III b a fost condusă de locotenent-colonelul Walter Nicolai. Fiul unui căpitan din armata prusacă, absolvent al Academiei de Război din Berlin și vorbitor fluent de limba rusă, Nicolai și-a început cariera de ofițer de informații în 1906, organizând un centru de spionaj împotriva Imperiului Rus în Königsberg. Succesele sale pe frontul secret i-au asigurat un loc de frunte în istoria spionajului german, alături de Wilhelm Stieber, Wilhelm Canaris și Reinhard Gehlen. După înfrângerea Germaniei în al Doilea Război Mondial, Nicolai a fost arestat de către agenții temutei SMERSH, structura contrainformativă a Armatei Roșii, din ordinul personal al lui Stalin și dus la Moscova pentru a fi interogat.
Deși a încetat din viață în 1947, în detenție, a fost exonerat formal de acuzații, de către procuratura militară rusă, abia în 1999. Schimbările majore survenite în caracterul conflictului, de la un război de manevre la unul de poziții, au determinat restructurarea de esență a activității și instituțiilor de informații. În iunie 1915, Secțiunea III b a fost ridicată la rangul de departament, funcționând sub titulatura Abteilung III b până la sfârșitul conflagrației.
În ceea ce privește disciplinele de intelligence, războiul a determinat scăderea importanței informațiilor din surse deschise, reorientarea de la spionajul clasic către interogarea sistematică a prizonierilor de război și ascensiunea tehnologiei, incluzând fotografia aeriană și interceptarea comunicațiilor. După izbucnirea ostilităților, structura, cu un efectiv de circa 90 de militari și civili, a primit și atribuții de cenzură a presei, propagandă și supraveghere a stării de spirit a populației, care i-au diminuat considerabil capacitatea operațională.
În condiții dificile, Abteilung III b a reușit să dezvolte un sistem modern de culegere de informații din toate categoriile de surse. Din păcate, cea mai mare parte a arhivei sale a fost distrusă la ordin, în contextul revoluționar din noiembrie 1918, astfel că referirile la misiunile îndeplinite se regăsesc, în principal, în memoriile lui Walter Nicolai, publicate în 1920 sub titlul Nachrichtendiest, Presse und Volksstimmung im Weltkrieg.
Acțiuni de influențare a deciziei
După izbucnirea războiului, Germania și Austro-Ungaria și-au conjugat eforturile de spionaj în România, operațiunile fiind coordonate de miniștri plenipotențiari acreditați la București: baronul Hilmar Freiherr von dem Bussche Haddenhausen și contele Ottokar Theobold Otto Maria Czernin. Descendent al unei familii cehe cu origini nobiliare datând din secolul al XII-lea, Czernin a intrat în serviciul diplomatic în 1895 ca atașat la ambasada din Paris, iar din 1899 a fost însărcinat cu afaceri la Haga. Din cauza unor probleme de sănătate, a părăsit diplomația în 1902. Intrat în cercul de apropiați al arhiducelui Franz Ferdinand, care îi aprecia expertiza în probleme balcanice, a fost rechemat în diplomație în 1913, fiind trimis ambasador în București, unde a servit timp de trei ani. În baza tratatului secret de alianță între Puterile Centrale și România, lui Czernin i s-a cerut să îi informeze pe regele Carol I și pe premierul Brătianu, ”în mod strict confidențial”, cu privire la ultimatumul pe care Viena urma să înmâneze guvernului de la Belgrad, pe 23 iulie 1914, iar după izbucnirea războiului să se asigure că România va păstra o neutralitate strictă.
Serviciile de informații german și austro-ungar au dispus de resurse financiare importante pentru operaţiunile din România. Potrivit unei telegrame transmisă Vienei de către Czernin, în septembrie 1914, Legația germană primise pentru „scopuri secrete” suma de 1 milion de lei. Comparativ, Siguranței Generale îi erau alocați lunar 120.000 de lei, după cum arăta fostul prim-ministru Alexandru Marghiloman în „Note politice”.
Acesta este contextul în care ambii ambasadori au constituit ținta unor ingenioase acțiuni de contraspionaj concepute de Mihail Moruzov, agent special al Direcției Poliției și Siguranței Generale – Brigada a III-a Controlul Streinilor și Informațiuni (a se vedea Alin Spânu, Spioni, spioane și dandanale în România neutră (1914 – 1916), Editura Militară, București, 2016). Peste ani, aptitudinile deosebite pentru activitatea secretă probate de Moruzov îi vor asigura promovarea până în funcția de director al Serviciului Secret de Informații, ocupată între 12 aprilie 1929 și 13 septembrie 1940, după ce, anterior, a condus Serviciul Special de Siguranță al Deltei Dunării.
O lovitură de maestru
În aprilie 1914, Moruzov a dat o adevărată lovitură de maestru spionajului austro-ungar în România. Istoria serviciilor secrete a consemnat două relatări diferite ale succesului operațional. Prima, preluată de Cristian Troncotă, în „Istoria Serviciilor Secrete de la Cuza la Ceaușescu, vol. I, Cercetașii, Fataliștii și Ofițerii (1859 – 1945)” îi aparține colonelului Radu Dinulescu, fost șef al Secției a II-a Informații din Marele Stat Major, între 1940 și 1941.
Pe parcursul unei călătorii la Viena, Czernin a fost ținta unei operațiuni vizând accesarea conținutului valizei diplomatice a acestuia, în acceleratul București-Budapesta.
Între Ploiești și Predeal, profitând de faptul că ambasadorul s-a deplasat la vagonul restaurant pentru a servi masa, agenții Siguranței au deschis compartimentul de clasa I ocupat de acesta și au simulat un furt. La întoarcere Czernin a găsit cușeta încuiată, dar fereastra deschisă și bagajele lipsă. A tras semnalul de alarmă, iar cercetarea la fața locului a concluzionat că hoțul a folosit chei potrivite și a aruncat bagajele pe fereastră unor complici, care au urmărit trenul cu mașina.
Pentru a îndepărta eventualele suspiciuni ale păgubitului, bagajele, „recuperate” prin profesionalismul organelor de poliție, i-au fost restituite. Incidentul s-a soldat cu un protest diplomatic, fără alte urmări. Printre documentele secrete fotocopiate de Siguranța Generală s-a regăsit cifrul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe al Austro-Ungariei, ce a permis organelor de contrainformații să descifreze întreaga corespondență diplomatică cu Viena, obținând indicii-cheie cu privire la agentura serviciului de spionaj austro-ungar pe teritoriul României.
Potrivit șefului contraspionajului austro-ungar, Maximillian Ronge, succesul operațional este plasat în octombrie 1914 și prezentat ca având loc în circumstanțe diferite. O descriere amănunțită se regăsește în lucrarea lui Vasile Bobocescu, „Momente din istoria Ministerului de Interne, vol. I, 1821 – 1944”. Sursele citate susțin că, în timp ce Czernin se afla într-o locuință particulară, agenții Siguranței au descuiat portiera automobilului, au sustras geanta diplomatului și i-au fotografiat conținutul la un atelier fotografic al serviciului. Printre alte documente, aceasta conținea și cheia cifrului diplomatic. Găsită ”din întâmplare” de poliție, geanta i-a fost restituită diplomatului, care nu a raportat incidentul de teama de a nu fi rechemat de la post.
Victimele spionajului românesc
O regretabilă neglijență a președintelui Consiliului de Miniștri, Ionel Brătianu, a deconspirat, doi ani și jumătate mai târziu, operațiunea secretă a contraspionajului român. După ocuparea Bucureștiului de către armata germană, în mai 1917, cu prilejul unei percheziții efectuată la locuința lui Brătianu din str. Romană (azi bd. Lascăr Catargiu) au fost descoperite mai multe plăci fotografice care au probat faptul că, încă din toamna anului 1914, autoritățile române avuseseră posibilitatea de a descifra rapoartele ambasadei. Situația i-a fost adusă la cunoștință contelui Czernin de către colonelul Maximilian Ronge, ultimul șef al contraspionajului austro-ungar. Potrivit acestuia, cheile de cifrare au fost furnizate și serviciilor de informații franceze și britanice, producând daune inestimabile trupelor austro-ungare, pe fronturile din Europa.
Ronge a fost rechemat în activitate în 1933. După anexarea Austriei, a refuzat să se alăture SS, fiind deportat în lagărul de concentrare Dachau. A fost eliberat în august 1938, după o „declarație de loialitate” adresată amiralului Wilhelm Canaris. După Al Doilea Război Mondial, a sprijinit administrația aliată din Austria să creeze un nou serviciu de informații. La câteva luni după plecarea din România, Czernin a fost numit ministru de externe al Austro-Ungariei, poziție din care a fost demis în aprilie 1918, ca urmare a implicării în afacerea Sixtus (negocierea în secret de către cumnatul împăratului Charles I, prințul Sixtus de Bourbon-Parma, a unei păci de compromis cu Puterile Antantei, între ianuarie și mai 1917). Ultimul său mare succes diplomatic l-a reprezentat semnarea tratatului de pace cu România, pe 14 aprilie 1918.
O operațiune similară, de asemenea concepută de Moruzov, l-a vizat pe ambasadorul Germaniei. Pe 16 august 1916 (la două zile după ce România s-a alăturat Antantei), în momentul în care baronul von dem Bussche se pregătea să părăsească Bucureștiul, agenții Siguranței Generale i-au sustras din automobil servieta ce conținea documente strict secrete. Printre acestea, o listă de circa 200 de pagini care cuprinderea „numele partidelor, ofițerilor, oamenilor politici, gazetarilor și samsarilor ce s-au lăsat corupți și plătiți” (David Aurel, „Războiul informațional al României cu Puterile Centrale în perioada așa-zisei neutralități armate (1914 – 1916)” în „Vitralii – lumini și umbre”, an VII, nr. 27). Dosarul a fost prezentat regelui Ferdinand I și lui Ionel Brătianu, însă, întrucât în aceeași zi s-au declanșat operațiunile militare, s-a decis ca lista trădătorilor să nu fie făcută publică, aceștia fiind puși sub urmărire informativă (C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, „Fapte din umbră”). În noiembrie 1916, doi ofițeri despre care se presupune că s-ar fi aflat pe această listă – generalul de divizie Vasile Zottu, șeful Marelui Cartier General și maiorul Ionescu, subșef de stat major la Corpul 2 Armată, s-au sinucis.
Abstract
After the World War I broke out, as Romania came under the scrutiny of the Central Powers’ intelligence. Mihail Moruzov stood out as the distinguished figure behind the most notable Romanian successes in the secret war. His endeavor provided not only Romania, but also the Triple Entente with intel that impacted the course of the war and the future of the Austro-Hungarian Empire.
Autor: dr. Horațiu Blidaru
