Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 instituie regimul juridic al bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil, ca parte a patrimoniului cultural naţional, definit ca suma „bunurilor care reprezintă o mărturie şi o expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor naţionale, indiferent de regimul de proprietate al acestora”. Adică tot ceea ce înaintaşii noştri au creat, păstrat şi lăsat ca moştenire şi ne reprezintă pe noi, cei de astăzi, ca indivizi, comunitate şi societate. Sau, şi mai simplu, patrimoniul cultural naţional ne spune cine suntem. La rândul nostru, suntem datori să protejăm moştenirea pe care am primit-o, pentru a o putea preda generaţiilor viitoare.
În România există o serie de instituţii, asociaţii, organizaţii, fundaţii sau institute, toate având ca scop protejarea, conservarea şi promovarea valorilor culturale autohtone. Există şi legislaţie adecvată, chiar dacă are nevoie de ajustări şi reglaje, în care se regăsesc toate problemele legate de patrimoniul cultural naţional. Deci forme există.
Dar fondul există oare? Ei bine, aşa cum arăta Titu Maiorescu încă din a doua jumătate a secolului XIX, şi acum, ca şi atunci, suntem dominaţi de forme fără fond, de superficialitate şi de uşurinţa de a vedea şi gestiona lucrurile. Aşa este şi cazul patrimoniului cultural naţional, dominat de componentele „clasice” ale acestuia: arheologia, arhitectura, etnografia sau, mai nou, în ton cu vremurile, componentele de patrimoniu imaterial.
Un domeniu ignorat
În panoplia patrimoniului cultural naţional există însă un domeniu care deşi este consemnat ca fiind important, este tratat cu indiferenţă: patrimoniul tehnic şi industrial. Conform definiţiei legislative, acesta cuprinde „totalitatea bunurilor mobile, imobile şi a unor ansambluri ale acestora, reprezentând mărturii semnificative ale activităţilor tehnice şi de producţie care au stat la baza evoluţiilor socio-economice ale societăţii umane, de la primele manifestări preindustriale şi până în prezent”. Dar în fapt, situaţia reală stă exact sub semnul formelor fără fond.
Prin urmare, în linii generale şi fără să avem pretenţia de exhaustivitate, putem prezenta forma versus fond. Este foarte adevărat că despre patrimoniul tehnic şi industrial se vorbeşte, dar cu mult prea puţine sau fără nici un fel de urmări. Responsabilii îşi declară interesul şi bunele intenţii, însă implicarea nu se ridică la nivelul declarat. Patrimoniul tehnic şi industrial beneficiază de o reglementare normativă, prin Legea nr. 6 din 9 ianuarie 2008 privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial, dar legea abia dacă este cunoscută de cei mai buni specialişti, darămite de funcţionarii publici cu atribuţii în domeniul patrimoniului cultural. Există lege, dar e puţin aplicată.
Anul 2015 a fost declarat Anul Patrimoniului Industrial şi Tehnic la nivelul Uniunii Europene, dar momentul a rămas fără ecou în România. În ţară există câteva muzee tehnice, dar acestea sunt considerate neproductive, „de nişă”, şi stau cu sabia desfiinţării deasupra capului, aşa cum a fost cazul Muzeului CFR din Bucureşti.
La nivelul întregii ţări există doar 22 de experţi acreditaţi de Ministerul Culturii pentru bunuri tehnice, dar aceştia nu au cum să facă faţă activităţilor curente la locul de angajare, obligaţiilor ce le revin în ceea ce priveşte întocmirea de expertize şi eventualelor participări în unele comisii de specialitate.
Istoria, țintă a răzbunării
În acelaşi timp, se poate constata lipsa acţiunilor de conştientizare şi popularizare, astfel încât publicul nu realizează cât de importante sunt obiectivele? pe care le poate încadra în categoria fabricilor părăsite sau a fierului vechi. De altfel, demantelarea efectivă a celei mai mari părţi a ceea ce fost industria României comuniste s-a făcut fără nici un fel de remuşcare şi discernământ, uneori chiar cu un soi de răzbunare intrinsecă, fără ca aproape nimeni să se gândească că „mormanele de fier vechi” nu erau altceva decât rodul eforturilor generaţiilor de dinaintea noastră.
Ministerul Culturii sau Institutul Naţional al Patrimoniului (INP) deţin, poate, expertiza necesară unei bune gestionări a patrimoniului cultural naţional, totuși un departament dedicat patrimoniului tehnic şi industrial lipseşte cu desăvârşire. Ar fi benefică inclusiv o implicare mai mare a societăţii civile, urmată de o mai bună cooperare între aceasta şi instituţiile care gestionează patrimoniul cultural.
Trecutul, fără valoare de piață
Pe de altă parte, există deţinători de bunuri tehnice sau industriale care fie nu sunt conştienţi de valorile pe care le deţin, fie din interes, doresc să scape de ele. Bunăoară, în România au existat obiective industriale, precum Fabrica de cosmetice „Gerovital”, Uzina de Maşini Electrice, platforma Fabricii „Timpuri Noi” sau Fabrica de Ţigarete, toate din Bucureşti, Uzina „Tractorul” din Braşov, turnul de apă al Fabricii „Nicolina” din Iaşi şi multe, multe altele.
Toate au dispărut pentru a face loc mall-urilor sau cartierelor rezidenţiale, fără ca nimeni să se întrebe dacă ele aveau vreo semnificație pentru trecutul nostru. Uzina „Republica” din Bucureşti sau Fabrica de Zahăr „Danubiana” din Giurgiu sunt nefuncţionale de ani de zile şi au, încă, agregate care pot fi de interes cultural, dar care aşteaptă să fie vândute la fier vechi. Pe aceleaşi coordonate, nu putem decât să ne întrebăm dacă mai există locomotive diesel-electrice din primele tipuri produse sub patent elveţian, fabricate la „Electroputere” Craiova începând cu anii ‘60, sau dacă şantierele navale din România nu mai deţin agregate sau maşini-unelte care pot suscita interesul direcţiilor judeţene pentru cultură. Sau cum se comercializează automobile cu importantă valoare memorială, precum cele ale dictatorului Nicolae Ceauşescu, fără ca nimeni să se întrebe dacă acestea ar putea fi clasate. De asemenea, există nave fluviale şi maritime care îndeplinesc toate criteriile necesare pentru a fi declarate bun de patrimoniu cultural naţional, unele chiar în categoria „Tezaur”, dar pentru care proprietarii refuză orice demers, în speranţa ca ele să fie casate şi vândute la fier vechi, pentru obţinerea unui câştig imediat.
Refuzul de a se preda timpului
Un alt exemplu reprezentativ pentru patrimoniul tehnic şi industrial este fosta Şcoală de Tir şi Bombardament din Mamaia, aflată în prezent în Năvodari, care în prezent este sediul administrativ al unei societăţi comerciale. Fosta unitate aeriană militară a funcţionat între 1925 şi 1945, ca unitate a Ministerului Apărării Naţionale şi, ulterior, a Ministerului Aerului şi Marinei, tot aici desfăşurându-şi activitatea şi primul aeroport civil al municipiului Constanţa. Din vechea unitate militară se păstrează hangarele (transformate după 1945 în hale de producţie pentru utilaje agricole), vechiul pavilion al corpului ofiţerilor şi cazarma administrativă (cazarma trupei), toate aflate în stare bună, fără modificări substanţiale.
Aproape intact este şi drumul de acces original, pavat cu granit, care a rezistat provocării timpului. Deşi împlineşte peste puţin timp 100 de ani, deşi este importantă pentru istoria civilă şi militară a aviaţiei române şi a oraşului Constanţa, lipsește interesul de a evalua, măcar, dacă obiectivul amintit poate deveni parte a patrimoniului tehnic şi industrial al României.
Veterană a două războaie mondiale
Alt caz cât se poate de elocvent, dar şi trist totodată, este cel al navei „Locotenent comandor Stihi Eugen”. Construită în perioada 1916-1917, la Şantierul Naval Lorient, din Franţa, a intrat în dotarea Marinei Militare pe post de canonieră maritimă şi fluvială. A fost în serviciul Marinei Militare din anul 1917 până în 1944, luând parte inclusiv la operaţiuni militare de pe Dunăre şi Marea Neagră (asigurarea unor convoaie militare, paza Gurilor Dunării şi a litoralului Mării Negre etc.). În septembrie 1944, în baza ultimatului URSS, nava a fost predată Marinei Militare sovietice, fiind rebotezată „Ahtuba”. La 12 septembrie 1945, canoniera a fost restituită statului român de către URSS, primind din nou numele „Locotenent comandor Stihi Eugen” şi codul NDD 112. A fost activă până în anul 1958, când a fost transformată în navă hidrografică.
În anul 2004, nava a fost retrasă din serviciul activ, fiind dezarmată, tehnica de bord fiind redistribuită către alte unităţi ale Marinei Militare. În anul 2010 s-au realizat unele lucrări menite a ţine nava pe linia de plutire, fiind transformată în poligon de instrucţie marinărească. În anul 2016, fosta canonieră „Locotenent comandor Stihi Eugen” era cea de-a doua cea mai longevivă navă din istoria Marinei Militare, împlinind 100 de ani de existenţă şi activitate. În prezent, nava îndeplineşte toate criteriile specifice de clasare din punct de vedere al autorului, atelierului sau şcolii, precum şi al valorii istorice şi documentare. De asemenea, din perspectiva valorii memoriale, nava a fost în serviciul Marinei Militare luând parte la operaţiunile navale din timpul celor două Războaie Mondiale. Pentru clasarea navei nu mai trebuie decât iniţiativa autorităţilor competente şi acordul proprietarului, potrivit legislaţiei.
Dacă în România sistemul de gestionare a patrimoniului cultural naţional este funcțional, cel al protejării patrimoniului tehnic şi industrial poate fi rezumat la câteva expresii intrate, între timp, în „patrimoniul verbal”: „am înţeles; am luat notă; în perioada următoare sperăm să găsim soluţii pentru o gestionare adecvată a situaţiei”.
Abstract
Although Romania’s technical and industrial heritage is included in the national cultural heritage, authorities do not pay due attention to it. It is history enthusiasts and collectors who took up this challenge. From this perspective, the attitude towards the technical and industrial heritage easily fits into the theory of „forms without substance”, which has become a dominant feature of the current Romanian society. If things keep going this way, we may witness some damage or even irreparable losses of some national cultural heritage landmarks.
Autor: Dr. Gabriel-Felician Croitoru
