De la încheierea războiul civil, în 1990, Libanul s-a confruntat constant cu spectrul crizelor economice și politice, instabilitatea internă fiind accentuată de mișcări sociale, în multe situații, violente.
În toamna anului 2019, pe fondul devalorizării accentuate a lirei libaneze, al dezechilibrului înregistrat în sectorul bancar și al dependenței de dolarul american, economia țării a intrat în declin, determinând o puternică criză financiară. Moneda națională a suferit, într-un interval de doar câteva luni, o devalorizare de peste 80% față de dolar, cu scăderea drastică a puterii de cumpărare a populației.
Amplele proteste antiguvernamentale, ce au debutat în octombrie 2019, s-au transformat, ulterior, într-o mișcare socială care a cuprins întreaga țară. La 13 zile de la primele proteste de stradă, guvernul condus de Saad Hariri a demisionat. În acest context a crescut riscul angrenării membrilor comunităților libaneze în războaiele civile din regiune, iar activitățile infracționale s-au intensificat.
Căderea Guvernului nu a întrerupt manifestațiile publice, violențele protestatarilor fiind constant încurajate de către partide politice interesate să preia puterea, precum Hezbollah și Amal. Perspective de atenuare a crizei s-au conturat la începutul anului 2020, când Hassan Diab, susținut de Hezbollah, Amal și Mișcarea Patriotică Liberă, a fost numit în funcția de prim ministru și a promis formarea unui cabinet de experți independenți, capabili să redreseze climatul economic și social din Liban.
Pandemia de COVID-19, care nu a ocolit nici Libanul, a adăugat la situația deja precară și consecințele unei crize sanitare grave. Apogeul a fost marcat de protestele medicilor din Beirut și Tripoli împotriva condițiilor inumane de muncă și a indiferenței managementului spitalelor.
Criza economică și lipsa lichidităților au limitat capacitatea Libanului de a importa bunuri, inclusiv combustibil, astfel că funcționarea generatoarelor de curent pentru populația capitalei Beirut a devenit aproape imposibilă și a condus inclusiv la oprirea principalelor centrale termice.
O catastrofă previzibilă
Astfel, într-un moment de criză profundă, la 4 august 2020, în jurul orei locale 18:00, în portul capitalei libaneze s-a produs o explozie puternică, cauzată de un incendiu la un depozit de artificii, care ulterior s-a extins la un alt imobil, în care se aflau aproximativ 2.750 de tone de azotat de amoniu.
Precedată de alte explozii succesive de mai mică intensitate, deflagrația a avut proporții uriașe, în urma acesteia rămânând un crater cu o adâncime de 43 de metri.
Conform bilanțului autorităților libaneze, în urma catastrofei 203 persoane au decedat, 7.000 au fost rănite, iar locuințele a 250.000 – 300.000 de oameni au fost distruse. Pagubele materiale au depășit 15 miliarde de dolari.
Jumătate dintre clădirile din Beirut au fost afectate de suflul uriaș provocat de explozii, iar ferestrele imobilelor aflate pe o rază de până la 9 kilometri au fost spulberate. Cea mai puternică explozie a fost provocată de cele 2.750 de tone de azotat de amoniu, confiscate de autoritățile libaneze în anul 2014 de pe cargoul Rhosus, aflat sub pavilionul Republicii Moldova, sub acuzația că regulile de exploatare ar fi fost încălcate. Întreaga cantitate era păstrată necorespunzător, într-un depozit din port, fără a fi luate măsuri de precauție.
Azotatul de amoniu este un compus chimic solid, inodor, utilizat în construcții și în agricultură, pentru producerea de îngrășăminte și explozibili precum TNT, pentrit, hexogen, etc. Întrucât acesta a provocat, în ultimele decenii, numeroase deflagrații periculoase în urma unor accidente industriale, mai multe țări ale Uniunii Europene au dispus, prin reglementări interne, obligativitatea amestecării nitratului de amoniu cu calcar, pentru a preveni declanșarea unor explozii.
Un eveniment similar cu cel produs în Liban a avut loc în România, în 24 mai 2004. Pe drumul european E85, în județul Buzău, un camion care transporta 20 de tone de azotat de amoniu a derapat, iar aprinderea motorinei scurse din rezervor a provocat o explozie, în urma căreia 18 oameni au fost uciși, 13 răniți, iar zeci de imobile din localitatea Mihăilești au fost afectate, pe o rază de peste 1 kilometru. Șoseaua a fost distrusă pe o lungime de peste 30 de metri, explozia lăsând în urmă un crater cu adâncimea de 7 metri.
Conform unui studiu publicat în revista “Shock Waves”, explozia din Beirut a fost una dintre cele mai puternice din istorie, cu excepția celor nucleare. Această explozie catastrofală a fost echivalentă cu detonarea unei cantități cuprinse între 500 până la 1.100 de tone de TNT, adică aproximativ 5% din puterea de distrugere a bombei nucleare de la Hiroshima, din 6 august 1945.
Gestionarea efectelor dezastrului
După producerea dezastrului, criticile libanezilor s-au îndreptat împotriva Guvernului, considerat neglijent și responsabil de exploziile ce au lăsat sute de mii de oameni fără adăpost și au produs pagube atât de mari, nemulțumirile sociale fiind accentuate de declarațiile șeful portului și cel al autorității vamale, care ar fi solicitat autorităților competente, în scris, în mai multe rânduri, ca substanța explozibilă să fie mutată, astfel încât portul să fie în siguranță.
Potrivit paginii electronice a trustului de presă Deutsche Welle, guvernatorul capitalei libaneze, Marwan Aboud, a declarat că un raport al serviciilor de securitate libaneze, emis în 2014, avertiza în legătură cu posibilitatea unei explozii în Beirut, din cauza unor materiale extrem de inflamabile, ce nu fuseseră depozitate în condiții de siguranță.
Într-o ședință de guvern, desfășurată imediat după producerea exploziilor, a fost decretată stare de urgență în Beirut pentru o perioadă de două săptămâni, precum și trei zile de doliu național.
Consiliul Suprem de Apărare a analizat cauzele producerii tragediei și a dispus crearea unui comitet de anchetă, pentru stabilirea cauzelor dezastrului. Beirut a fost declarat oraș calamitat, iar menținerea securității în zonă a fost încredințată armatei. Totodată, a fost creată o celulă de criză pentru monitorizarea consecințelor dezastrului produs de explozii și pentru obținerea sprijinului internațional necesar reconstrucției infrastructurii portului și a altor zone din oraș.
Primul ministru, Hassan Diab, a cerut ajutor extern pentru a gestiona criza fără precedent care afecta Libanul. Comunitatea internațională a oferit sprijin umanitar și financiar, reconsiderând politica rigidă față de decidenții libanezi, dar accentuând necesitatea aplicării unor reforme pentru redresarea țării.
La câteva zile după producerea tragediei, premierul Hassan Diab a demisionat, fiind pus sub acuzare pentru neglijență (împreună cu ministrul finanțelor și doi miniștri ai lucrărilor publice), deoarece materialul explozibil depozitat în port a fost păstrat în condiții necorespunzătoare, starea de fapt fiind cunoscută de oamenii politici și principalii decidenți. De asemenea, în jur de 30 de alți oficiali de securitate și vameși au fost puși sub acuzare sau au fost reținuți.
Explozia a avariat silozurile din port, în care erau depozitate aproximativ 85% din cerealele Libanului, acestea devenind improprii consumului. Rezervele de grâne ale țării, în acel moment, nu puteau susține consumul mai mult de o lună, sute de mii de oameni riscând să sufere de foame. Numărul mare de răniți a copleșit spitalele din Capitală, care deja făceau cu greu față pandemiei de COVID-19.
Perpetuarea crizei
La un an după tragicul eveniment, Libanul continua să înregistreze rate ridicate ale șomajului și inflației. Lira libaneză pierduse 90% din valoarea sa față de dolar, de la începutul crizei, aprovizionarea cu produse de primă necesitate devenise o problemă majoră pentru populație, apa era raționalizată, furnizarea de electricitate fusese limitată la 2 ore pe zi, iar majoritatea farmaciilor erau închise din cauza lipsei de medicamente.
Fostul premier, Saad Hariri, a fost desemnat pentru formarea noului guvern, fiind încurajat de comunitatea internațională să inițieze implementarea unor măsuri de reformă pentru a stopa adâncirea crizei economice în care se află țara. Totuși disputele politice nu au permis învestirea unui guvern cu puteri depline până la 10 septembrie 2021, când Najib Mikati, unul dintre cei mai bogați libanezi, a devenit șeful unui cabinet format din 24 de miniștri. Potrivit paginii electronice a cotidianului Los Angeles Times, executivul rezultat în urma unui compromis politic avea misiunea dificilă de a pune capăt unei crize în aprovizionarea cu medicamente și carburanți, care amenința să oprească funcționarea spitalelor, brutăriilor și internetului.
În contextul crizei politice, Banca Mondială (BM) și alte organizații financiare au condiționat oferirea de ajutor pentru Liban de implementarea unor reforme care să combată corupția și administrarea deficitară, reprezentanții organismului financiar precizând că situația constituie una dintre cele mai profunde crize pe care o traversează un stat de la mijlocul secolului al XIX-lea.
În lipsa unor măsuri rapide și eficiente din partea autorităților de la Beirut, situația va continua să alimenteze proteste violente din partea populației și să favorizeze migrația tinerilor libanezi către statele europene. De asemenea, o serie de grupări interne încearcă să profite de situația existentă pentru a se promova la nivel național și pentru a-și extinde controlul asupra instituțiilor statului, existând riscul ca aceste organizații să-și intensifice eforturile de obținere de fonduri din activități ilicite.
Abstract
The catastrophic accident in the harbor of Beirut occurred as Lebanon was already facing one of the deepest sanitary, political and economic crisis in its whole history. 203 people were killed and 7.000 injured, while 250.000-300.000 people were left homeless. Total damage costs exceeded 15 billion dollars. Major anti-government protests later turned into a social movement that spread throughout the entire country. Prime Minister Hassan Diab resigned and was charged with negligence over the blast along with the finance minister and two ministers of public works. The international community offered humanitarian and financial aid, reconsidering its rigid politics in relation with the Lebanese decision makers, while pointing at the urgent need for major national reforms to help the country recover.
Autori: Gheorghe Vasile Moldovan și Florina Iulia Nemeș
