„Digital Transformation is more about humans than digital” (Transformarea digitală se referă mai mult la oameni decât la digital) argumenta Brian Solis, analist digital, speaker și autor al unor lucrări despre tehnologiile digitale. Pentru o parte semnificativă din societatea globală, procesul de digitalizare nu mai reprezintă un element nou, intrigant ori promițător, ci un proces natural, o etapă a evoluției. Pentru o altă parte din aceeași societate, procesul reprezintă încă o necunoscută, privită fie cu scepticism, fie cu indiferență. Între cele două curente de opinie se evidențiază afirmația specialistului, care, după cum s-a putut vedea, a atras atenția că procesul de digitalizare „se referă” mai mult la om decât la segmentul tehnic, IT&C sau virtual.
La început a fost digitizarea
Într-o lume digitală care evoluează neîncetat, apare necesitatea unor clarificări conceptuale pentru a facilita înțelegerea schimbărilor ireversibile care se petrec nu doar în jurul nostru ci și în viața noastră cotidiană. Este foarte comod să extindem conceptul de digitalizare asupra întregului spectru de produse și procese digitale, dar în acest caz nu vom observa nuanțele.
Conform „Fundamental principles of digitization of documentary heritage”, elaborat de UNESCO, digitizarea ar reprezenta crearea unor corespondente digitale ale unor obiecte fizice, originale analogice, prin intermediul unor instrumente, ce pot varia de la echipamente de copiere (precum scannere sau camere foto/video) până la procese mai ample de replicare. UNESCO relevă faptul că digitizarea survine ca parte a unui proces ce include: selectarea elementelor pentru transpunere în digital, evaluarea (inclusiv a nevoilor), prioritizarea, pregătirea originalelor pentru digitizare, colectarea metadatelor și crearea modelelor corespondentului, digitizarea și crearea colecțiilor de date aferente și încărcarea resursei digitale astfel create în bazele de date finale. La fel ca majoritatea proceselor, și digitizarea presupune activități precum managementul proiectului și al protecției proprietății intelectuale, controlul calității și evaluări de etapă, esențiale pentru asigurarea accesibilității produsului final pe termen mediu și lung.
Coroborând cele două succinte referințe anterior menționate, se poate intui faptul că procesul nu este condiționat de o arie restrânsă de aplicabilitate, ci reprezintă mai degrabă o etapă premergătoare digitalizării – conform unora inevitabilă, conform altora inutilă sau marcată de riscuri – în evoluția societății globale. Astfel, în condițiile în care tendința majorității macrosistemelor este de a asigura sincronizarea – din rațiuni de eficiență și compatibilitate – cu sistemele care deja au trecut prin procesul menționat, este de așteptat ca națiunile să se întâlnească din ce în ce mai des cu acesta, în zone tradiționale, mai mult sau mai puțin marcate de conservatorism, de la economie, sănătate, educație, cultură, până la modul în care se realizează cumpărăturile, vizitele la muzeu ori programarea mașinii de spălat.
De la digitizare, la digitalizare
Termenul de digitalizare este folosit, în limba română, pentru a descrie conversia din format analogic în format digital. Există totuși opinii care pledează pentru o distincție clară între digitizare, așa cum aceasta a fost descrisă mai sus și digitalizare, care se referă la folosirea produselor digitale: stocarea unui fișier digital (imagine, document, audio) dintr-un computer în mediu virtual, cu posibilitatea preluării acestuia de către oricine primește drept de acces, comunicarea și transferul de informație între terminale digitale sau folosirea informațiilor digitale pentru derularea proceselor industriale. Când informația convertită în format digital (digitizată) este folosită pentru îmbunătățirea activității unei organizații sau a interacțiunii sociale, putem vorbi despre digitalizare. Digitizarea se află la originea digitalizării, însă doar aceasta din urmă este capabilă să genereze plus-valoare.
Întrucât digitalizarea ca proces și impact atrage deja atenția a numeroase segmente economice, administrative sau sociale – pentru a putea asigura formularea și implementarea acestui proces în cele mai eficiente maniere – se impune, pentru început, acordarea unei atenții aparte contextului, fundamentului pe care digitalizarea se construiește. În timp ce statele și companiile sunt responsabile pentru evaluarea și analizarea temeinică a acestui context, în așa fel încât să poată găsi cele mai bune modalități de realizare a etapelor definite de UNESCO, la nivel individual se evidențiază necesitatea conștientizării unor caracteristici generale ale epocii 2020+.
Translatarea în mediul virtual
De la începutul anilor 2000 până în prezent, procentul de activități care și-au găsit echivalent sau au fost relocate total în mediul virtual a crescut exponențial. Apariția și extinderea pandemiei COVID-19 la nivel global, precum și necesitatea de respectare a unor măsuri de protecție menite a reduce impactul acesteia asupra sănătății ori vieții, au stimulat translatarea menționată anterior: munca de acasă, cursuri online, ședințe în sistem videoconferință.
Pe lângă beneficiile obținute în demersurile de prevenire a răspândirii infecției cu SARS-CoV-2 și avantajele relocării activităților în spațiul fără frontiere al Internetului, această virtualizare a adus în prim-plan o serie de vulnerabilități și riscuri inerente pentru indivizi.
Comunicarea incompletă
Comunicarea dintre oameni este înțeleasă, studiată și percepută ca fiind caracterizată de o serie de elemente: emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare. Cu toate acestea, evoluția omenirii ne-a permis să înțelegem că această comunicare este reprezentată într-un procent de sub 25% de elementele verbale și într-un procent de peste 75% de alte elemente, care însoțesc în general mesajele: indicatorii non-verbali (gesturi, mimică, postură etc.) și para-verbali (intonație, ritm, accent, pauze în vorbire).
Având în vedere că instrumentele utilizate pentru comunicarea în mediul virtual reduc sau anulează elementele non și para-verbale, contextul ne indică prima provocare: capacitatea de a transmite și recepta un mesaj corect și complet. Dezvoltarea unei obișnuințe față de această comunicare incompletă poate determina apariția unei noi vulnerabilități, respectiv neglijarea căutării elementelor non și para-verbale, care să indice intenția reală a emițătorului. Ca orice vulnerabilitate, aceasta poate fi exploatată pentru atingerea unor obiective particulare, contrare bunăstării generale și siguranței societății globale, prin manipularea receptorilor.
Explozia informațională în timpul pandemiei
Epoca pe care o trăim este caracterizată de un boom informațional, înțeles ca volum uriaș de informație care depășește capacitatea individului de a accesa și procesa toate datele disponibile în biblioteca virtuală globală pe un subiect anume. Deși au apărut instrumente tehnologice din ce în ce mai avansate pentru a analiza cantități enorme de date și a realiza conexiuni multiple, nici acestea nu pot asigura acoperirea întregii cantități indexate pe un anumit segment.
Pe acest fond, 2020 a adăugat impactul global al pandemiei COVID-19 asupra individului. Modificarea semnificativă și prelungită a parametrilor de desfășurare a activităților zilnice a determinat, pentru unii indivizi, apariția unor reacții de ordin psihologic, dintre care relevante pentru prezentul articol sunt creșterea sensibilității emoționale și a sentimentului de singurătate.
Drept urmare, indivizii nu au capacitatea de a colecta toate datele disponibile pe un subiect și reacționează emoțional într-un procent mai mare la datele selectiv colectate. Rezultatul conexării ne indică o a doua vulnerabilitate: efectele „epocii post-adevăr”. Deși nu există o definiție general acceptată a post-adevărului, majoritatea celor care au tratat subiectul până în prezent sunt de acord asupra câtorva elemente de bază: acceptarea unui argument în baza emoțiilor și credințelor, mai degrabă decât în baza unor dovezi sau fapte obiective. În traducere, a doua provocare a digitalizării este reprezentată de predispoziția unor categorii de utilizatori ai mediului online de a-și orienta comportamentul, ideile și acțiunile folosind informații selectate în baza emoțiilor, chiar cu neglijarea sau respingerea voluntară a unor dovezi evidente care indică o interpretare contrară.
Reașezări geopolitice
Un al treilea element care constituie baza pe care se construiește și se va construi digitalizarea este reprezentat de schimbările geopolitice de la nivel internațional. Având în vedere că acestea sunt numeroase și impun o prezentare exhaustivă, articolul va aborda doar modul în care reașezările geopolitice influențează procesul. Astfel, atunci când astfel de modificări cresc în intensitate, incidența și forma de manifestare a elementelor inerente lor se amplifică. Drept urmare, în reașezările menționate, statele și entitățile non-statale aliate proiectează mai multe interese (divergente cu ale altor state), implică mai multe resurse în valorificarea modificărilor și generează și reacții în zone inițial neimplicate.
Iar aceste elemente ne indică o a treia provocare: utilizarea instrumentelor oferite de mediul virtual pentru atingerea obiectivelor proprii. În timp ce paleta instrumentelor și metodelor este una vastă, pentru claritate se poate oferi un exemplu facil de înțeles: crearea sau stimularea unui climat social tensionat într-un stat competitor se poate realiza prin încurajarea unor opinii divergente ale unor categorii de cetățeni ai statului țintă. Pe lângă scăderea solidarității generale și a gradului de acceptare a diversității, abordarea poate genera inclusiv contestarea autorității, cazuri de nerespectare a legii, până la mișcări sociale de stradă violente, toate acestea stimulate prin lansarea unor mesaje țintite în mediul virtual.
Individul, în prima linie
Fără a avea pretenția că am epuizat elementele de context, dar având speranța că le-am evidențiat pe acelea care creionează fundația, este necesar să ne îndreptăm atenția către „prima linie”, individul. În condițiile în care digitalizarea este implementată la mai multe niveluri ale societății actuale, cu perspective de extindere, iar contextul este marcat de o serie de caracteristici ce pot fi asimilate unor vulnerabilități, individul poate deveni atât ținta riscurilor, cât și vectorul purtător.
În articolul „Măsuri de protecție împotriva manipulării” din 14.09.2020, am prezentat cele mai întâlnite vulnerabilități ale individului în societatea digitalizată și virtualizată. De la bias-uri clasice, descoperite de Richards J. Heuer Jr. și redate în lucrarea „Psychology of Intelligence Analysis” din 1999, până la provocările post-adevărului, s-a putut observa cum individul manifestă diferite predispoziții pentru a nu percepe, în anumite contexte, realitatea în mod obiectiv, devenind o țintă facilă a manipulării.
O serie de vulnerabilități noi au fost descoperite în cadrul unor studii efectuate în 2020. În data de 18 septembrie 2020, cercetătorii germani Nico Pytlik, Daniel Soll și Stephanie Mehl au publicat rezultatele unui studiu efectuat pe 519 persoane fără afecțiuni psihice. Acestea au relevat faptul că utilizarea preponderentă a gândirii intuitive, în detrimentul celei analitice, însoțită de predispoziția pentru bias-ul cognitiv „JTC” (jump to conclusions), reprezintă elemente din fundația pe care se construiește încrederea în teoriile conspirației. Relevanța rezultatelor pentru prezentul articol este că indivizi normali, fie ei intuitivi sau analitici, expuși vulnerabilităților descrise anterior sunt sensibili la teoriile conspirației. Astfel, actori interesați să formeze anumite curente de opinie, a căror manifestare să corespundă scopurilor lor, pot utiliza mesaje clasice din sfera conspirațiilor pentru ca acestea să fie interiorizate într-o măsură relevantă de către ținte.
În iunie 2017, cercetătorii Karen M. Douglas, Robbie M. Sutton și Aleksandra Cichocka de la Universitatea din Kent, publicau un studiu asupra psihologiei teoriilor conspirației. În urma cercetărilor efectuate, aceștia au identificat mai mulți factori favorizanți ai adoptării teoriilor conspirației decât studiul invocat anterior, pe care i-au grupat în 3 categorii: epistemici (identificarea unui sens al unor evenimente aparent disparate, dorința de a proteja propriile convingeri, monotonia aspectelor cotidiene și simplu de explicat, sentimentul de incertitudine), existențiali (dorința de control – teoriile conspirației oferind oportunitatea respingerii mesajelor oficiale și posibilitatea adoptării propriei variante a faptelor –, dorința de a fi special prin apartenența la un grup select de persoane care cunosc adevărul) și sociale (sentimentul de apartenență la un grup social și menținerea unei imagini pozitive în rândul grupului de apartenență).
Se poate observa că o mare parte din elementele anterior enumerate se regăsesc în mod normal la indivizi, putând fi privite și din perspectivă pozitivă ca atribute: curiozitate pentru aflarea adevărului, consecvență, profunzime. În data de 3 decembrie 2019, Evita March și Jordan Springer, cercetători la Federation University Australia, au publicat rezultatele unui studiu care a mers mai departe decât cele prezentate anterior: identificarea unor legături între anumite tipuri de personalitate și vulnerabilitatea în fața teoriilor conspirației. Concluzia a fost că indivizii cu anumite tipuri de personalitate (manipulativul, dominantul, machiavelicul, narcisistul) precum și schizotipia sau psihopatiile primară și secundară sunt factori favorizanți ai predispoziției pentru adoptarea teoriilor conspirației. Autorii au ținut să evidențieze că aceste teorii generează impact negativ pe mai multe planuri sociale, între care decizii eronate în privința propriei sănătăți ori reducerea participării active la bunăstarea socială generală.
Arme digitale
Cu toate acestea, teoriile conspirației sunt doar un instrument prin care se dorește crearea unor atitudini și manifestări sociale conforme intereselor inițiatorului. Digitalizarea și translatarea în mediul virtual au adus în prim-plan numeroase alte moduri de configurare și livrare a mesajelor. Un exemplu este distragerea atenției, în momente-cheie, prin lansarea de ipoteze, teorii și mesaje, atent construite (care necesită efort pentru infirmare și care conțin aspecte reale, ce pot fi verificate) și diseminate pe canale care se adresează unui public cât mai larg.
O altă metodă este diseminarea unor mesaje-cheie în medii închise, precum grupurile private de pe rețelele de socializare. Această abordare prezintă o serie de avantaje pentru inițiator. Astfel, membrii grupurilor, uniți de convingerile împărtășite, se manipulează reciproc și răspândesc apoi ideile în familie, printre colegi și în alte medii sociale. De asemenea, apariția și răspândirea mesajelor manipulatoare sunt dificil de urmărit de către cei care pot combate riscurile asociate. Cercul vicios descris reduce șansele ca informarea corectă, realizată de autoritățile competente în situația dată, să fie ascultată, înțeleasă și interiorizată.
Viitorul într-o lume digitală
Pornind de la cele expuse anterior, putem intui cum va arăta lumea de mâine a activității de informații, cu ajutorul câtorva întrebări. Dacă translatarea către digital și virtual aduce în prim-plan vulnerabilități numeroase, există perspectiva ca lumea intelligence-ului să se schimbe semnificativ, iar modelele clasice care stăteau la baza recrutării să capete noi contururi? Am putea asista la o digitalizare a instrumentelor și metodelor clasice ale intelligence-ului? Ar putea vulnerabilitățile psihologice să capete o pondere atât de importantă în asigurarea securității încât să fie incluse ca domeniu de acțiune în strategiile oficiale? În 2018, la începutul lunii ianuarie, premierul suedez Stefan Löfven anunța la Conferința Folk och Försvar, că țara sa plănuiește să înființeze o autoritate publică a cărei misiune va fi combaterea dezinformării și creșterea rezilienței populației în fața posibilelor operațiuni de influență.
Abstract
Digitalization is a well-known process now; it is commonplace for those who have already got involved in it. Some of the challenges this process has brought to light refer to: lack of expertise in specific project management; uncertainty about future unemployment rates; the ability of societies to reshape, by offering their individuals opportunities to apply for professional re-training schemes; diversity and sophistication of cyber risks; data protection and efficient use; resilience of critical infrastructure in digitalized environments.
On the other hand, one of the biggest challenges is to develop the proper instruments and skills that citizens, communities and societies will need in order to handle digitalization. Poor digitally educated people can become targets of “virtual communication weapons”, thus becoming a driver of illicit interests. Should the intelligence community therefore transfer a part of its national security activities in the online environment? Should states develop policies to assist individuals in getting self-protective skills?
Autor: Tiberiu Mihai Lazăr
