Studiul securităţii naţionale face obiectul evoluţiei, atât din punct de vedere teoretic cât şi practic. În acelaşi timp, conceptul evoluează atât din perspectiva societăţii, cât şi a individului. În centrul dezbaterilor stă o chestiune fundamentală: poate exista securitate fără intelligence? Este terorismul instrumentul la care apelează cei lipsiţi de forţă? Cum poate fi valorificat comportamentul Cybersecurity în prevenirea şi combaterea ameninţărilor teroriste? Cât de importantă este informaţia în prevenirea şi combaterea terorismului?
Cyberintelligence şi Cybersecurity
În urma unei hotărâri a Consiliului Suprem pentru Apărarea Ţării, autoritatea naţională pentru coordonarea operaţiunilor de apărare în domeniul cibernetic este, în România, Serviciul Român de Informaţii. Acesta dispune de o structură specializată, Centrul Naţional CyberInt, responsabil cu operaţiunile ce ţin de cyberintelligence. Principalul obiectiv ale acesteia este prevenirea şi combaterea ameninţărilor apărute în mediul virtual şi vizând infrastructuri critice ale statului.
În Statele Unite ale Americii, atribuţii în acest sens are Homeland Security, departament care, în urma creşterii dramatice a intruziunilor şi a atacurilor din mediul cibernetic al ultimului deceniu, îşi propune să ajute la securizarea ecosistemului cibernetic. Departamentul pentru Securitatea teritoriului încheie protocoale de cooperare cu proprietarii şi operatorii infrastructurilor critice (instituţii financiare, regii de utilităţi şi centrale, fabrici de produse chimice etc.), emiţând alerte cibernetice, anchetând infracţiunile şi arestând făptuitorii şi promovând educarea publicului larg în spiritul asigurării unui mediu virtual sigur.
În abordarea tradiţională a studiilor de profil, securitatea a fost înţeleasă ca putere militară (Sebe, 2013). Arta militară, ca domeniu ce integra pregătirea şi administrarea chestiunilor legate de război, era necesară deoarece securitatea statului nu putea fi obţinută decât printr-o permanentă pregătire de război (Lăcătuş, 2013). În contextul în care Haftendorn (1991) susţine că termenul „securitate” este ambiguu atât în formă, cât şi în conţinut, întrebându-se dacă securitatea este un scop, un domeniu tematic, un program de cercetare sau o disciplină, conceptul a devenit unul tot mai cuprinzător, impunându-se ca obiectiv al politicilor publice, cu scopul de a asigura starea de încredere a cetăţenilor că riscurile la adresa vieţii de zi cu zi – fie ameninţări provocate de om, fie naturale – sunt gestionate adecvat (Omand, 2010).
Impactul semnificativ asupra conceptului securitate este evident. Potrivit Strategiei de Securitate Naţională a României (2007), „securitatea naţională se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă şi militară, prin activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate, precum şi prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunităţii europene şi euroatlantice şi prevederile dreptului internaţional”. Considerând acestea, în acord cu teza noastră, trebuie reţinut că securitatea naţională se realizează şi prin intermediul activităţii de informaţii, contrainformaţii şi securitate (Sebe, 2013).
Pentru obţinerea unei imagini clare şi comprehensive a relaţiei existente între conceptul de securitate naţională şi conceptul de intelligence, demersul lui Wheaton (2006) este pragmatic, reuşind poate cea mai potrivită definiţie a intelligence: un proces orientat spre exterior care utilizează informaţii din toate sursele disponibile pentru a reduce nivelul de incertitudine al unui decident.
Complexitatea riscurilor a generat un număr foarte mare de variabile care trebuie luate în considerare în elaborarea analizei de intelligence şi a prognozelor asupra unor evoluţii de securitate (Matei, 2013). În acest context, lupta împotriva terorismului internaţional nu mai este însă numai o problemă de securitate internă, care afectează anumite ţări, ci constituie o veritabilă provocare strategică lansată împotriva democraţiilor şi valorilor noastre (Delange, 2001). Terorismul este considerat nu un risc, ci o ameninţare fundamentală. Lupta dintre terorişti şi forţele antiteroriste sau contrateroriste este una continuă, dusă pe toate planurile – informativ, tactic, psihologic, de acţiune – pentru realizarea surprinderii sau pentru evitarea acesteia (Gogoaşă, 2007). De cele mai multe ori însă forţele teroriste reuşesc să surprindă, asigurându-şi îndeplinirea scopului propus. Cu toate acestea, terorismul nu poate fi asociat în mod exclusiv cu religia unui popor.
Subiectivitatea inerentă ce revine conceptului de terorism asociat cu Islamul a fost pusă adesea în discuţie. După ce la 11 septembrie 2006 discursul rostit de Papa Benedict al XVI-lea la Universitatea din Regensburg părea să facă legătura dintre Islam şi violenţă, amplificând divergenţele de opinie dintre musulmani şi creştini, Vaticanul deschide, în martie 2008, dialogul cu reprezentanţii unor curente diferite ale islamului din 43 de ţări, reuniţi în jurul unui mesaj de pace. Fie că amintim de întâlnirea dintre Papa Benedict al XVI-lea şi regele Abdullah al Arabiei Saudite, fie despre vizita din Turcia din decembrie 2006, în cadrul căreia Papa a trecut pragul Moscheii Albastre, rugându-se preţ de un minut cu faţa spre Mecca, toate acestea sunt văzute cel puţin ca o încercare teoretică de reconciliere a relaţiilor dintre Occident şi lumea arabă.
Definiţiile şi limitele de demarcaţie au rămas însă controversate. Considerat de Vladimir Putin (2007) drept „boala secolului XXI, un pol al noii ordini mondiale, megaterorism sau hiperterorism”, terorismul era apreciat de Bill Clinton (2006) drept „partea întunecată a globalizării care divide lumea în bogaţi şi săraci, promovează competiţia, dar şi conflictele, alimentează sentimentele de ură, alienare, durere, concomitent cu crearea de noi relaţii şi interacţiuni de noi conglomerate sociale, politice şi economice”. Definiţiile sunt multiple, însă tocmai absenţa unui consens în înţelegerea semnificaţiilor ce revin terorismului m-a îndemnat să subscriu pe deplin aprecierilor unor autori, precum Mark Burgess şi Eva-Ildiko Delcea (2006), potrivit cărora „a defini terorismul este de acum înainte un exerciţiu atât de complex şi de obiectiv, încât putem spune că ţine mai degrabă de latura artistică decât de cea ştiinţifică”.
În acest cadru, nu se poate spune însă că Islamul este cel care legitimează jocul la scena deschisă practicat de terorism. Însuşi muftiul Murat Yusuf (2008) aprecia că „Islamul este religia păcii şi nu a violenţei”. Potrivit lui Şeptar (2006), „nu există nicio poruncă divină în Islam care să oblige musulmanii să comită acte de terorism”. Comiterea unor astfel de acte reprezintă opresiune şi un păcat săvârşit împotriva omului în general. Religia islamică porunceşte tot ceea ce este sănătos şi benefic pentru umanitate. Coranul şi Tradiţia Profetului Mahomed nu oferă nicio dovadă care să susţină ideea conform căreia ar exista porunci divine adresate musulmanilor pentru a săvârşi acte de violenţă şi terorism.
Publicarea multor studii de specialitate a pus bazele cogniţiei terorismului, cine poate deveni terorist şi de ce şi în numele cui se întreprind acte catalogate drept teroriste. Spre exemplu, unii cercetători precum Williams (2004), Chomsky (2003), Hoffman (2001), Ariel (2001) susţin că formele de manifestare a terorismului au evoluat de la reacţii politice la cele de constrângere socială prin dobândirea unor comportamente antisociale. Mai mult, potrivit lui Olariu (2008), s-a dovedit în mai multe studii de specialitate (Wilkinson, 2006; Lehr, 2006; Scraton, 2002) că terorismul contemporan nu mai reprezintă o formă tranzacţională, ci a adoptat o nouă metodă mult mai periculoasă, imprevizibilă, puternică, organizată şi profesionistă împotriva grupului-ţintă pentru a-şi atinge scopul. Alţi cercetători, precum Sookhdeo (2006) şi Ahmed (2003), susţin că reacţiile teroriştilor sunt cauzate de politica imperialistă americană. Iar Huntington (1996) contrazice „curentul mediatic” al serviciilor secrete, argumentând că fundamentalismul religios reprezintă efectul unui conflict inevitabil între civilizaţiile de credinţe diferite, recrutându-se potenţiali subiecţi umani pentru războiul sfânt.
Departe de tabloul zugrăvit în poveştile celor 1001 de nopţi, lumea arabă este de ceva vreme teatrul unor manifestări de o violenţă ieşită din comun. Ştirile internaţionale nu mai vorbesc decât despre terorism, atentate, luări de ostateci, talibani, maşini capcană, mujahedini, lupte de stradă, suniţi şi şiiţi, wahabi, Al Qaeda, bursa petrolului etc. Concentraţi fiind în a da un sens lumii convulsionate de astăzi (Fuller, 2003), dar şi terorismului, războiului şi antiamericanismului generalizat, nu putem să nu ne punem şi noi întrebările : este Islamul adevărată sursă a problemei sau trebuie el apreciat alături de alţi factori, mai puţini evidenţi şi de mai mare profunzime? Occident şi lumea arabă, ciocnire sau înţelegere? Care este adevăratul motiv pentru care se întâmplă toate aceste lucruri?
Perceput drept totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau de o organizaţie pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat („Dicţionarul Explicativ al Limbii române”, 1996, a se vedea şi „Dictionnaire de la Langue française”, 1998), fenomenul terorist reprezintă mai mult decât efortul individual al unui kamikaze. Şi în acest caz, se poate considera că actele teroriste reprezintă chiar rodul unor organizaţii în spatele cărora s-ar putea afla anumite state (Iova, 2006). Conţinutul terorismului este dat şi de manifestările violente, precis orientate şi foarte bine organizate, care oferă o imagine apocaliptică şi tind să creeze o psihoză paralizantă a terorii chiar şi în timp de pace, cu diversificări multiple în situaţii de criză sau în caz de război.
În urma unui studiu iniţiat, în 1983, de cercetătorii Schmid şi Jonginan, de la Universitatea Laiden din Olanda, s-a ajuns la concluzia că elementul de violenţă era prezent în 83,5% dintre actele teroriste, ţelurile politice în 65%, în vreme ce 51% puneau accentul pe elementul inducerii sentimentelor de frică şi teroare. Cu toate acestea, se poate aprecia că terorismul nu este, aşa cum se spune adesea, „violenţa stupidă”, ci, indiferent de cât de în afara legii ar fi sau ar părea, el nu este iraţional sau lipsit de scop. La o simplă vedere, se poate spune că îmbrăţişează o anumită cauză, de regulă politică, are o anumită organizare şi structurare şi o anumită specializare profesională a celor care participă la acţiuni cu un asemenea caracter.
Terorismul este, în esenţă, o piesă de teatru (Dragomir, 2008) jucată în faţa unei audienţe, menită să atragă atenţia a milioane de spectatori asupra unei situaţii de obicei, fără legătură directă cu actul de violenţă mizându-se pe şocul produs respectivei audienţe (starea de groază şi oroare în faţa provocării inimaginabilului fără nicio scuză sau remuşcare). Terorismul, îndreptat împotriva inimii şi lumii civilizate (George W. Bush, 2001), a căpătat la acest început de mileniu un caracter complex, lovind prezentul, propagând răul şi pretinzând că asigură un viitor mai bun (Marret, 2002). Nimic nu ilustrează mai bine acest lucru decât imaginile de la 11 septembrie 2001: pietoni ce fug din calea prăbuşirii primului turn de la WTC; un lucrător din serviciile de urgenţă care ajuta o femeie rănită; o persoană care se prăbuşeşte în gol, după ce a sărit din infernul de la etajul 83 etc.
Considerând toate acestea, nu trebuie să neglijăm realitatea terorii. Terorismul este departe de a fi încheiat, dimensiunile sale fiind comparabile, din ce în ce mai mult, cu cele ale unui război al viitorului. Mitul Osama Bin Laden a încetat și totuși Al Qaida încă mai există. Să fie doar o simplă întâmplare? Care este miza și ce interese sunt amestecate în acest sinistru joc? Să fie vorba doar de un conflict între civilizații? Ce importanță revine Cybersecurity?
Spaţiul cibernetic se caracterizează prin lipsa frontierelor, dinamism şi anonimat, generând deopotrivă oportunităţi de dezvoltare a societăţii informaţionale bazate pe cunoaştere şi riscuri la adresa funcţionării acesteia. Cu cât o societate este mai informatizată, cu atât ea este mai vulnerabilă, iar asigurarea securităţii spaţiului cibernetic trebuie să constituie o preocupare majoră a tuturor actorilor implicaţi, mai ales la nivel instituţional, unde se concentrează responsabilitatea elaborării şi aplicării de politici coerente în domeniu. Astfel, România urmăreşte atât dezvoltarea unui mediu internaţional dinamic bazat pe interoperabilitate şi servicii specifice societăţii informaţionale, cât şi asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a intereselor de securitate naţională, într-un cadru legal adecvat. Datorită acestui lucru, se resimte şi necesitatea dezvoltării culturii de securitate cibernetică a utilizatorilor sistemelor informatice şi de comunicaţii, adesea insuficient informaţi în ceea ce priveşte legătura cu potenţialele riscuri, dar şi cu soluţii de contracarare a acestora.
Cunoaşterea pe scară largă a riscurilor şi ameninţărilor la care sunt supuse activităţile desfăşurate în spaţiul cibernetic şi a modului de prevenire şi contracarare a acestora necesită o comunicare şi cooperare eficientă între actorii specifici în acest domeniu. Securitatea cibernetică a căpătat în ultimii ani o importanţă strategică la nivelul statelor lumii, în contextul în care conflictele au depăşit cu mult folosirea arsenalului clasic, desfăşurându-se în mare parte în zona cibernetică, cu un potenţial impact devastator într-un timp foarte scurt. E un război permanent. Bugete, resurse semnificative sunt alocate de marile state, iar România, ca parte a structurilor şi alianţelor internaţionale, are nevoie de o abordare bine pusă la punct. România este una dintre puţinele ţări care, într-un conflict cibernetic, are capacitatea tehnică de a sprijini alianţa militară din care face parte. „În calitate de creator de soluţii de securitate, suntem conştienţi că furnizarea de tehnologii creează avantaje militare, drept urmare e necesar ca securizarea informaţiei critice şi a fluxurilor de comandă şi control să fie realizate cu tehnologii de mare încredere” (Florin Talpe, CEO Bitdefender, 2013).
Statul român îşi asumă rolul de coordonator al activităţilor desfăşurate la nivel naţional pentru asigurarea securităţii cibernetice, în concordanţă cu demersurile iniţiate la nivel UE şi NATO. Problematica securităţii cibernetice a devenit prioritară pentru aceste organisme care au stabilit cadrul de reglementare necesar dezvoltării mecanismelor de apărare cibernetică. La baza realizării securităţii cibernetice stau următoarele principii:
– coordonarea: activităţile se realizează într-o concepţie unitară, pe baza unor planuri de acţiune convergente destinate asigurării securităţii cibernetice, în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile fiecărei entităţi;
– cooperarea: toate entităţile implicate, atât din mediul public, cât şi privat, colaborează la nivel naţional şi internaţional pentru asigurarea unui răspuns adecvat la ameninţările din spaţul cibernetic;
– eficienţa: demersurile întreprinse vizează managementul optim al resurselor disponibile;
– prioritizarea: eforturile se vor concentra asupra securizării infrastructurilor cibernetice ce susţin infrastructurile critice naţionale;
– diseminarea: asigurarea transferului de informaţii, expertiză şi bune practici în scopul protejării infrastructurilor cibernetice.
Ameninţările din spaţiul cibernetic se materializează prin exploatarea vulnerabilităţilor de natură umană, tehnică şi procedurală cel mai adesea în :
• atacuri cibernetice împotriva infrastructurilor care susţin funcţii de utilitate publică ori servicii ale societăţii informaţionale a căror întrerupere/ afectare ar putea constitui un pericol la adresa securităţii naţionale;
• accesarea neautorizată a infrastructurilor cibernetice;
• modificarea, ştergerea sau deteriorarea neautorizată de date informatice ori restricţionarea ilegală a accesului la aceste date;
• spionaj cibernetic.
Despre hack-tivişti, pe scurt
Cu toţii am devenit familiarizaţi, odată cu extinderea grupării de hackeri Anonymous, cu mişcările de infractori din mediul virtual care acţionează fără promisiunea vreunui profit. Ei se percep ca activişti pentru o societate mai bună, însă în virtutea bunelor intenţii, uzează de mijloace ilicite sau aflate la marginea legalităţii pentru a-şi impune punctul de vedere.
Spre exemplu, Anonymous se pretindeau, iniţial, interesaţi de păstrarea libertăţii pe internet, dar ulterior s-au axat pe proteste şi manifestări împotriva autorităţii. Ca structură, gruparea nu are un lider formal, ci se bazează pe puterea colectivă a participanţilor individuali. Membrii folosesc internetul pentru a comunica, a-şi face cunoscute acţiunile şi a se coordona. Din gruparea de bază s-au desprins, în timp, mici facţiuni precum LulzSec (care şi-a revendicat mai multe atacuri asupra sitului web al CIA).
În contextul evoluţiei rapide a mediului virtual şi al transferării multor resurse critice ale statului şi ale firmelor private pe web, hackeri precum Anonymous se implică inclusiv în operaţiuni împotriva unor ţări. În 2013, Anonymous au atacat situl primului ministru israelian, iar în luna aprilie 2014, mai mulţi membri ai grupării au ameninţat printr-un film postat pe Youtube cu atacuri cibernetice asupra Israelului.
De reţinut este şi faptul că ameninţările specifice spaţiului cibernetic se caracterizează prin asimetrie şi dinamică accentuată, precum şi prin caracter global, ceea ce le face dificil de identificat şi de contracarat prin măsuri proporţionale cu impactul materializării riscurilor. În acest sens, putem avea în vedere criminalitatea cibernetică, terorismul cibernetic, precum şi războiul cibernetic, având ca sursă atât actori statali, cât şi actori non-statali.
Dezvoltarea culturii de securitate cibernetică a utilizatorilor sistemelor informatice şi de comunicaţii electronice este deosebit de importantă pentru conştientizarea riscurilor ce se manifestă în spaţiul cibernetic şi pentru a fi în măsură să aplice soluţii şi măsuri adecvate de contracarare a acestora. Promovarea şi dezvoltarea culturii de securitate cibernetică este de asemenea importantă pentru stimularea oportunităţilor de afaceri şi competitivității în mediul privat (Ştefan Tănase, Senior Security Researcher, Global Researchand Analysis Team Kaspersky Lab, 2013).
În aceste condiţii, amplificarea interdependentă a riscurilor şi rapiditatea cu care evoluează situaţia operaţională determină atât nevoia unei abordări comprehensive a acestor riscuri de securitate, cât şi necesitatea creşterii capacităţii de cooperare şi interacţiune în interiorul Serviciului Român de Informaţii (Maior, 2013) prin reconfigurarea unor noi arhitecturi şi perspective operaţionale securitate naţională/ intelligence/ comportament cybersecurity. Aprecierile decidenţilor nu sunt întâmplătoare. Succese au fost înregistrate deja în mediul de afaceri privat.
Domeniul securităţii informatice este unul dintre cele mai importante în viziunea companiei KAPSCH. Grupul deţine la nivel mondial, în toate subsidiarele sale, echipe de specialişti cu certificări avansate, capabile să construiască soluţii complexe ce constituie răspunsuri consistente la ameninţările cibernetice în continuă evoluţie. La nivel naţional, KAPSCH România colaborează cu mediul academic pentru pregătirea de specialişti în acest domeniu. În acest sens, colaborarea deja existentă cu Universitatea Politehnică din Bucureşti va fi extinsă şi la alte unităţi de învăţământ superior (Daniel Gheorghica, Head of CyberSecurity Kapsch Romania, 2013).
Educaţia de securitate este foarte importantă. Asigurarea stării de securitate presupune prevenirea şi contracararea vulnerabilităţilor şi riscurilor, dar în primul rând presupune cunoaşterea acestora. Conştientizarea acestor ameninţări este esenţială în lupta pentru combaterea terorismului informatic. Nu este întâmplător faptul că SUA considerau atacurile informatice mai periculoase decât terorismul. Există voci care susţin că atacurile cibernetice vor fi cauza următoarei crize bancare mondiale. Într-o societate dinamică, dezvoltarea capacităţilor naţionale de management al riscului şi de reacţie la incidente cibernetice sunt astăzi parte a unui Program National menit să promoveze şi să consolideze cultura de securitate în domeniul cibernetic (Marius Sticlaru, General Manager Q-EAST SOFTWARE, 2013).
La data la care promovăm preocupările globale pentru asigurarea unui climat de securitate informațională, ne aflăm în apropierea unui eveniment major, respectiv „Ziua Siguranţei pe Internet”, un eveniment de anvergură europeană desfăşurat anual în luna februarie, sub egida reţelei europene „INSAFE” – European Safer Internet Network, în cadrul programului Safer Internet Plus al Comisiei Europene, dar poate prea puţin mediatizat. Susţinută la nivel european de către organizaţia INSAFE şi de Directoratul General pentru Media şi Societatea Informatică al Comisiei Europene, Ziua Siguranţei pe Internet a atins un grad global de participare, conştientizare şi acoperire media, aflându-se în continuă creştere. Ajunsă la ediţia a X-a, Safer Internet Day 2014 a avut loc pe data de 11 Februarie. Tema acestei ediţii a fost „Let’s create a better Internet together!” („Împreună facem internetul mai bun!”) şi vizează necesitatea stabilirii unei netichete general acceptată privind navigarea pe Internet (sigur.info.ro).
Dincolo de latura teoretică a conceptului de Cybersecurity, efortul trebuie depus și în sensul dezvoltării prin educație a unui comportament de responsabilizare și conștientizare a riscurilor din spațiul cyber.
Educaţia de securitate reprezintă un proces amplu care cuprinde educaţia preventivă şi de gestiune a noului mediu de securitate intern şi internaţional, precum şi a tipurilor de ameninţări la adresa securităţii; ansamblul de măsuri întreprinse în mod sistematic de către autorităţile publice şi organizaţii neguvernamentale; modalitatea prin care noţiunile, ideile şi informaţiile referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate sunt utilizate, în forme şi prin mijloace adecvate, în scopul formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale şi comportamentale ale cetăţenilor în domenii şi probleme ale securităţii naţionale şi internaţionale. De ce spunem acest lucru?
Dacă decidenţii din domeniu securităţii, alături de mediul de afaceri, înţeleg importanţa prevenirii şi combaterii riscurilor, societatea civilă dezvoltă, de cele mai multe ori, o atitudine nonsecuritate. Conştientizarea importanţei adoptării unui comportament preventiv, chiar şi la tranzacţiile bancare la bancomat, lasă de dorit la fel de mult ca şi aplicarea unor măsuri de protecţie a datelor personale. Acest fapt permite infractorilor cibernetici („hackerilor”) abuz de încredere, fraude bancare, clonări de card, furt de identitate, dar şi atacuri cibernetice, prin Cross-site scripting (XSS) şi prin DNS spoofing (DNS poisoning) împotriva infrastructurilor care susţin funcţii de utilitate publică ori servicii ale societăţii informaţionale a căror întrerupere/ afectare ar putea constitui un pericol la adresa securităţii naţionale; accesarea neautorizată a infrastructurilor cibernetice; modificarea, ştergerea sau deteriorarea neautorizată de date informatice ori restricţionarea ilegală a accesului la aceste date; spionajul cibernetic; cauzarea unui prejudiciu patrimonial, hărţuirea şi şantajul persoanelor fizice şi juridice, de drept public şi privat, cyberterorismul etc.
Spaţiul cibernetic reprezintă mai mult decât un concept teoretic. Realitatea spaţiului cibernetic este definită tot mai puternic prin tehnologia wireless, comunicaţiile prin telefoane mobile, tranzacţiile bancare, cu beneficii clare, dar şi cu riscuri greu de anticipat. Comunicaţiile mobile (M2M, SCADA, Telemetry & Telecontrol, Broadband, RFID), comunicarea de afaceri (VOIP, Convergence &Satellite) şi comunicaţiile viitorului (LTE, White Space Radio, Het Nets) sunt subiecte de mare actualitate. România se poate lăuda cu unii dintre cei mai mulţi şi mai căutaţi specialişti IT. Conform statisticilor Swiss Webacademy Sibiu (cybersecurity-romania.ro), România ocupă locul şase în plan mondial în ceea ce priveşte numărul de specialişti IT pe cap de locuitor, ceea ce înseamnă că formează anual între 3000 şi 5000 de specialişti noi în acest domeniu. Din păcate, România ocupă locul 7 în plan mondial ca număr de hackeri şi locul 2 în ceea ce priveşte atacurile derulate în mediul virtual, după China şi înaintea Rusiei şi Statelor Unite ale Americii. În plus, doi din zece români utilizatori de Internet au deja un virus de tip troian în computer, care „va fi activat la momentul potrivit, de către un stat, de către o corporaţie”.
România ocupă locul şase în plan mondial în ceea ce priveşte numărul de specialişti IT pe cap de locuitor, ceea ce înseamnă că formează anual între 3 000 şi 5000 de specialişti noi în acest domeniu. Din păcate, România ocupă locul 7 în plan mondial ca număr de hackeri şi locul 2 în ceea ce priveşte atacurile derulate în mediul virtual, după China şi înaintea Rusiei şi Statelor Unite ale Americii. În plus, doi din zece români utilizatori de Internet au deja un virus de tip troian în computer, care „va fi activat la momentul potrivit, de către un stat, de către o corporaţie”.
Hackerii români sunt în atenţia serviciilor de informaţii din întreaga lume. Râmnicu Vâlcea este oraşul rebotezat „hacker town”, pe plan mondial IT. FBI a deschis aici un centru de localizare împreună cu Poliţia Română. Definesc toate acestea Comportamentul Cybersecurity 2014?
Autor: Nicolae Radu
