Poate cea mai incitantă particularitate a filmelor cu spioni care schimbă lumea este doza de non-ficţiune pe care o conţin: spionajul şi contraspionajul, deopotrivă, pot, într-adevăr, să decidă câştigătorii sau perdanţii pe tabla de şah a politicii regionale sau chiar globale.
În aceeaşi notă, secvenţe (poate clişeu) precum un schimb de spioni într-un Berlin înceţoşat, la ceas de seară, nu sunt doar rodul imaginaţiei. Spionajul, ca război tăcut, ascuns, nu poate fi disociat de perioada unei lupte, fără confruntare armată directă: Războiul Rece, în care Berlinul a jucat rolul de martor principal al unor activităţi clandestine desfăşurate de practicanţii celei de-a doua cea mai veche meserie din lume.
Începuturile
Al doilea Război Mondial se apropia de sfârşit. România întorsese armele. Printre ofiţerii americani de contraspionaj aflaţi pe teritoriul ţării noastre se regăsea şi Frank Wisner, de la Office of Strategic Services (precursorul CIA), care avea, între altele, şi misiunea de a urmări îndeaproape acţiunile trupelor ruseşti. N-a durat mult până când, cu ajutorul unei reţele informative cu acces la nivel înalt, şi-a dat seama de intenţia de facto a URSS de a-şi extinde dominaţia asupra întregii Europe de Est. Wisner a înţeles, atunci, că ceea ce vedea erau zorii unui război rece care urma să capete amploare.
Acţiunile spionajului şi ale contraspionajului româneşti între 1947 – 1991 trebuie interpretate în cheia vremii, în contextul unui joc politic schimbător între aliaţi şi duşmani.
Invitaţie la… spionaj
Poate unul dintre cele mai eficiente demersuri ale spionajului străin în spaţiul românesc a avut loc la începutul acestei perioade tensionate, în anii ’50, şi s-a manifestat prin împânzirea „specialiştilor sovietici” în toate instituţiile autohtone de importanţă majoră – ministere, instituţii din domeniul Securităţii şi al Apărării, la toate nivelurile de decizie.
Consilierii sovietici erau solicitaţi chiar de la Bucureşti. De pildă, în 1951 şi 1952, ministrul Forţelor Armate, Emil Bodnăraş, apoi însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej au cerut Moscovei aproape 130 de astfel de specialişti în domeniul militar. Solicitări similare au fost formulate şi câţiva ani mai târziu, dar pentru un număr mult mai mic de consilieri.
Este de la sine înţeles că demersul a facilitat simţitor culegerea de informaţii din domenii strategice (precum Apărarea) şi controlarea acestora de către Uniunea Sovietică. Pe atunci, însă, n-au existat riposte din partea serviciului nostru de securitate, dar situaţia avea să se schimbe radical.
Război clandestin ca între prieteni
Deşi România făcea parte din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, Securitatea autohtonă nu beneficia din partea URSS de acelaşi tratament ca serviciile similare din celelalte state membre. La începutul anilor ’60, aparatul român de securitate a fost ocolit de programele derulate de sovietici în structurile de informaţii din ţările amintite. La finalul anilor ’60, România era, deja, asimilată de KGB statelor predominant occidentale ce derulau „activităţi subversive” împotriva URSS. Serviciul sovietic nu era, însă, singurul care nu ne considera „colaboratori”. Atât STASI, cât şi serviciul bulgar, KDS, excludeau Securitatea din lista de „prieteni” pe care se regăseau serviciile ungare, poloneze, ori cehoslovace. Începând cu 1960 România a îndepărtat din structurile autohtone numeroşi ofiţeri impuşi de URSS.
Moscova era îngrijorată de impactul, nefast pentru ea, pe care România îl avea asupra populaţiei din Republica Sovietică Socialistă Moldova, manifestat prin influenţa exercitată la nivel cultural şi mediatic, prin presa antisovietică care ajungea peste Prut. Astfel, în 1967, în statul vecin a fost iniţiată o amplă campanie de propagandă, în care urmau a fi angrenaţi vectori de imagine din domeniile cultural şi politic, menită să inoculeze tinerelor generaţii un profund sentiment de apartenenţă la URSS.
Un an mai târziu a avut loc Primăvara de la Praga şi apoi invadarea Cehoslovaciei de către semnatarele Pactului de la Varşovia, la care România nu s-a alăturat. Bucureştiul putea fi ţinta unei posibile invazii a „fraţilor” sovietici. Atât Armata cât şi Securitatea au luat imediat măsuri împotriva acestora, monitorizând posibilii agenţi ai URSS şi încercând diminuarea atitudinii ostile a oponenţilor politici ai regimului socialist român.
Apariţia UM 0110, sau cum să incomodezi KGB-ul
Relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova nu pot fi citite doar în alb şi negru, ci mai degrabă în nuanţe de gri. În anii ’60-’70, Bucureştiul nu mai afişa o subordonare totală faţă de sovietici şi raporturile cu Occidentul cunoşteau o relativă îmbunătăţire. Românii au primit cu entuziasm vizitele a doi preşedinţi ai SUA (Richard Nixon în 1969 şi Gerald Ford în 1975), care au culminat cu acordarea „Clauzei naţiunii celei mai favorizate”, iar între ’70 şi ’79, liderul de la Bucureşti s-a deplasat de patru ori pe tărâm american.
În acest context, a luat fiinţă o structură secretă care nu mult mai târziu avea să afecteze acţiunile KGB pe teritoriul României. Într-o primă fază, în 1963, a apărut o unitate menită să protejeze ambasadele române din statele socialiste de acţiunile serviciilor secrete locale. În 1978, structura, care între timp dezvoltase o componentă contrainformativă puternică, a primit denumirea de Unitatea Militară (UM) 0110, „Contraspionaj Est”. Principala ei sarcină era, acum, să identifice şi să contracareze ofensiva serviciilor socialiste asupra României.
Ofiţerii structurii aveau la dispoziţie inclusiv tehnică de înaltă performanţă pentru acea vreme. Potrivit unor dezvăluiri din presa post-decembristă, proiectarea şi producţia acesteia erau asigurate de inginerii unităţii „Transmisiuni” a Securităţii, iar componentele de o complexitate ridicată erau copiate după dispozitive similare din străinătate.
UM 0110 – care era atât de secretă, încât nu se ştia nici măcar unde avea sediul, cu atât mai puţin care-i erau angajaţii sau agenţii – cuprindea patru direcţii: două dedicate KGB şi serviciului de informaţii militare al URSS, respectiv două destinate serviciilor din alte state pro-sovietice. În scurt timp, unitatea a fost plasată de Moscova pe primele poziţii într-un top al adversarilor periculoşi.
Câteva măsuri operative
Cu câţiva ani înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, serviciile secrete ale URSS începuseră colectarea de informaţii despre disidenţii politici ai regimului de la Bucureşti şi chiar despre posibili înlocuitori ai acestuia. În aceeaşi perioadă, pentru îndeplinirea misiunii, au sosit în România noi ofiţeri de informaţii sovietici, cu acoperiri dintre cele mai diverse, de la jurnalişti la funcţionari în ambasadă.
Desemnată să contracareze acţiunile URSS a fost UM 0110, care a şi reuşit depistarea celor predispuşi să devină agenţi ai Moscovei. Conducerea politică de la Bucureşti a ales măsuri discrete, precum îndepărtarea lor din funcţii, în defavoarea unor acuzaţii în justiţie. În continuarea acestor demersuri, cu aceeaşi 0110 în prim-plan, a fost demarată operaţiunea „Barajul”. Scopul acesteia era identificarea şi eliminarea tuturor spionilor sovietici – şi ai altor state socialiste, vecine – infiltraţi la nivel înalt în aparatul de securitate, în Armată, ori în Partidul Comunist. Adiacent, alte structuri ale statului primiseră sarcina de a dejuca acţiunile comandanţilor militari consideraţi prea apropiaţi de agenţii URSS, respectiv de a identifica şi contracara un posibil atentat la viaţa preşedintelui.
Cu toate acestea, serviciile sovietice au recurs în continuare la măsuri active împotriva României, precum subminarea, dezinformarea, propaganda, ori intoxicarea, la care UM 0110 a răspuns prin contramăsuri, ducându-se astfel o luptă clandestină „între prieteni” care s-a menţinut până la căderea Cortinei de Fier.
Abstract
Memoirs regarding Romanian espionage and counterespionage during the Cold War bring to light a real clandestine battle which had taken place in the backstage of a historical alliance for years, until the fall of the Iron Curtain. It was a continuous game between allies and enemies, meant to protect the national political regime and to help gain strategic importance on the political map of that time.
Autor: Direcţia Generală Contraspionaj
