Sfârşitul Războiului Rece a adus modificări substanţiale în ceea ce priveşte abordarea realistă a securităţii, sinonimă cu conceptul de putere, ameninţările reale fiind cele militare şi îndreptate împotriva entităţii statale.
Căderea Cortinei de Fier şi disoluţia Uniunii Sovietice a produs nu doar mutaţii esenţiale în arhitectura mondială de securitate, ci şi în evaluarea ameninţărilor specifice, fiind acordată o mai mare atenţie aspectelor sociale care produc riscuri, atât la nivelul indivizilor, cât şi la cel al comunităţilor.
În lucrarea „People, States and Fear”, Barry Buzan clasifică securitatea pe nivele (indivizi, state şi sisteme internaţionale) şi sectoare (politice, militare, economice, sociale şi de mediu).
Astfel, Barry Buzan constată că cei mai importanţi factori care generează ameninţările sociale sunt cei ai identităţii şi echilibrului social (sau lipsa lor), consecinţă a unor politici de discriminare şi excludere. Aceşti factori se regăsesc la nivelul oricărui stat, indiferent de gradul de dezvoltare.
În prezent, doctrinele sau politicile de securitate şi de apărare ale statelor sau ale unor actori globali (precum Uniunea Europeană) au cunoscut o schimbare de paradigmă, prin integrarea conceptului modern al securităţii umane, care se referă la securitatea indivizilor şi a comunităţilor. Noua paradigmă este definită prin sintagme precum freedom from fear (libertatea de a trăi fără frică) sau freedom from want (libertatea de a trăi fără lipsuri materiale), enunţate pentru prima dată pe 6 ianuarie 1941 de preşedintele american Franklin D. Roosevelt şi considerate, alături de libertatea religioasă şi libertatea exprimării, ca fiind libertăţi de care ar trebui să se bucure orice locuitor al planetei.
În concluzie asigurarea securităţii umane reprezintă totalul măsurilor întreprinse de către un actor internaţional, prin instituţiile sale, pentru a răspunde unei ameninţări fizice sau materiale asupra unui individ sau a unei comunităţi, în scopul îndeplinirii contractului social cu cetăţenii săi.
Extremismul şi vulnerabilităţile sociale
Cele mai frecvente cazuri de extremism apar în comunităţile sociale defavorizate, izolate şi marginalizate, în special în rândul populaţiei tinere. Ideologia extremistă se construieşte prin exploatarea acestor vulnerabilităţi şi prin oferirea unor alternative care exploatează dorinţa şi energia tinerilor de a face ceva care să aibă impact sau să producă o schimbare. Practic, extremismul promovează lipsa de toleranţă faţă de ceilalţi membri ai comunităţii, iar acest mesaj este prolific în rândul populaţiei neintegrate socio-profesional.
Un alt element care favorizează extremismul este dirijarea retoricii şi coagularea unei ideologii împotriva unui inamic extern uneori vizibil (exemplu: refugiaţii din MENA), alteori imaginar (precum unele teorii conspiraţioniste).
Totodată, în lucrarea „Social Conflict Escalation, Stalemate and Settlement”, autorii Jeffrey Rubin, Dean Pruitt şi Sung Hee Kim apreciază că existenţa unui duşman extern întăreşte coeziunea de grup şi devotamentul membrilor.
Securitizarea fenomenului extremist
Şcoala de la Copenhaga (şcoală de gândire la originea căreia se află lucrarea lui Barry Buzan „People, States and Fear: The National Security Problem in International Relations”) defineşte securitizarea drept procesul prin care o problemă anume devine o ameninţare de securitate, necesitând ulterior acţiuni de prevenire şi combatere, prin utilizarea unor mijloace extraordinare, acceptate de majoritatea populaţiei.
La nivel global, cel mai bun exemplu de securitizare îl reprezintă reacţia la fenomenul terorist transnaţional după momentul 11 septembrie 2001.
În Europa, valurile de imigranţi proveniţi din zonele de conflict ale MENA au fost percepute de unele state ale UE drept ameninţări reale de securitate ce au necesitat măsuri excepţionale de intervenţie. În realitate, securitizarea fenomenului migraţionist a fost utilizată în scop electoral şi a întărit ideologia extremistă de dreapta.
Totuşi, pericolul extremismului, în toate formele sale, poate reprezenta o problemă de securitate pentru indivizi şi comunităţi, însă o atenţie sporită trebuie să se îndrepte asupra cauzelor reale ale sale, respectiv cele sociale (educaţia, integrarea socio-profesională, accesul la servicii publice de calitate, asigurarea drepturilor şi libertăţilor ş.a.m.d).
Modelul european de combatere a extremismului
Strategia UE identifică extremismul violent drept un risc de securitate, iar pentru combaterea acestuia susţine sporirea programelor ce îmbunătăţesc educaţia, comunicarea şi cultura, în special în rândul tinerilor.
De asemenea, consolidarea securităţii şi apărării se poate realiza doar prin respectarea statului de drept şi promovarea creşterii economice, a locurilor de muncă, a egalităţii şi a unui mediu sigur şi sănătos.
Ca actor global, UE se va angaja activ pentru prevenirea conflictelor, promovarea securităţii umane şi identificarea cauzelor ce produc dezechilibru şi instabilitate.
Modelul european ne arată că extremismul poate fi limitat şi combătut prin întărirea capacităţilor instituţionale de respectare şi protejare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, implementarea unor strategii de dezvoltare umană, împreună cu politici publice care să le permită cetăţenilor să aibă un mod de viaţă sustenabil.
Abstract
Extremism is interlinked to the concept of human security.-Social vulnerabilities can trigger social tensions that enhance the challenges to the status quo. Extremism is a real threat to security and requires efficient measures in order to eradicate it. The European Union’s Global Strategy for Foreign and Security Policy proves, among other things, that investing in human development could significantly reduce extremism. This article points out that strengthening the human security could be a successful tool in combating the extremism.
Autor: Bogdan Lucian Cumpănaşu
