Se afirmă, tot mai frecvent, că lumea contemporană a ajuns la răscruce și că nu crizele de materii prime, materiale, supraproducție și ale piețelor de desfacere constituie principalul pericol pentru civilizația umană.
Cea mai importantă amenințare și, în același timp, sfidare a noului mileniu o reprezintă degradarea mediului înconjurător, ca urmare a activităților industriale, agricole, a războaielor, a experiențelor nucleare, chimice, biologice etc.
Securitatea indivizilor și a comunităților umane implică astăzi, mai mult ca oricând, o securitate corespunzătoare a mediului, prin aceasta înțelegându-se prezervarea condițiilor ecologice necesare supraviețuirii și dezvoltării comunităților umane.
Evenimentele zilnice ne demonstrează că raporturile noastre cu planeta Pământ și, deci, cu sistemele ei naturale, sunt într-o continuă schimbare, adesea în moduri pe care nu le controlăm și nici măcar nu le înțelegem. În mai 1985, un grup de cercetători britanici a comunicat, pentru prima dată, reducerea drastică a stratului de ozon din atmosfera de deasupra Antarcticii. Descoperirea a fost confirmată, ulterior, și de alți oameni de știință, însă apariția unei neașteptate “găuri” în acest scut protector al Pământului a determinat, în acel moment, apariția unui val de îngrijorare în întreaga comunitate științifică internațională.
La sfârșitul lunii iulie 1986, o echipă de specialiști care studiase efectele creșterii concentrației de bioxid de carbon (CO2), precum și a altor “gaze de seră” în atmosferă, a făcut cunoscut faptul că procesul de încălzire globală, care fusese prezis, a început. Trei luni mai târziu, cercetătorii de la Oficiul Geologic (Geological Survey) al Statelor Unite au anunțat încălzirea stratului de sol înghețat de sub tundra arctică din Alaska cu 4-7 grade Fahrenheit (2,2-3,9 grade Celsius) pe parcursul ultimului secol, oferind dovezi suplimentare în sensul că încălzirea produsă de creșterea nivelului de CO2 este în desfășurare.
În octombrie 1986, Academia Națională de Științe a SUA și Institutul Smithsonian au organizat, la Washington, un Forum național care a avut în atenție biodiversitatea. Expunerile celor aproape 100 de biologi de seamă participanți au marcat tragerea unui clar semnal de alarmă privind amenințările crescânde la adresa unor specii. Oamenii de știință au avertizat asupra perspectivei unui val de dispariții în masă, apropiat ca mărime celui care a dus la eliminarea dinozaurilor și a unei jumătăți din toate celelalte specii existente pe Terra acum 65 de milioane de ani, cu deosebirea că acel cataclism a avut cauze naturale, pe când cel care se află acum în desfășurare reprezintă o consecință a activității umane.
Aceste modificări în chimismul atmosferic, temperaturile globale și abundența speciilor vii reflectă momentul depășirii unor praguri esențiale în evoluția sistemelor naturale, situație ce a început să diminueze capacitatea Pământului de a asigura existența unei populații umane în continuă creștere. S-a ajuns la situația paradoxală în care eforturile menite să asigure creșterea nivelului de trai reprezintă o amenințare la însăși existența vieții pe Pământ. Niciodată nu s-a mai întâmplat ca atât de multe sisteme vitale să se afle, simultan, în stare de dezechilibru.
În condițiile în care atât de multe sisteme naturale au devenit instabile, într-o perioadă atât de scurtă de timp, schimbările discontinue, surprinzătoare și rapide pot deveni un lucru obișnuit. Tensiunile economice și politice ce rezultă din aceasta au început să copleșească capacitatea guvernelor și a persoanelor de a se adapta în mod corespunzător. Niciun stat nu poate stabiliza singur clima Pământului, nu poate proteja pătura de ozon, păstra mantia de păduri și soluri fertile ale planetei sau răsturna cursul poluării acide și cu metale grele a apelor subterane și de suprafață. Numai un angajament internațional susținut poate face față acestei situații.
Conferința internațională organizată la Stockholm (1972) marchează momentul în care omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării și de procesele economice, fapt pentru care s-a căzut de acord asupra necesității de a răspunde provocărilor ridicate de deteriorarea mediului și de a preveni agravarea dezechilibrelor ecologice, în special prin reducerea poluării și prevenirea epuizării resurselor.
Conceptul de dezvoltare durabilă, considerat o nouă paradigmă a dezvoltării, a fost promovat în anul 1980 de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, dar limitat la conservare, cu impact restrâns asupra gândirii la nivel guvernamental. De aceea, se consideră că elaborarea acestui concept este legată de înființarea, în cadrul ONU, în anul 1983, a Comisiei Mondiale privind Mediul Înconjurător și Dezvoltarea, aceasta fiind însărcinată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite să elaboreze o strategie pe termen lung privind mediul înconjurător, să fundamenteze un sistem de factori de protecție a mediului, luând în considerare relațiile dintre populații, resurse, mediu și dezvoltare și să definească problematica pe termen lung și eforturile corespunzătoare pentru abordarea tematicii protecției mediului.
Dar momentul de referință care marchează o nouă viziune de dezvoltare a țărilor lumii contemporane îl constituie Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, desfășurată la Rio de Janeiro, în 1992. Cu acest prilej, dezvoltarea economică și protecția mediului au fost fundamentate pe un nou concept, cunoscut sub denumirea de dezvoltare durabilă, adoptându-se, în acest sens, Agenda 21 și Declarația de la Rio de Janeiro, documente – program ale dezvoltării durabile, în care au fost prezentate strategii ce conturau dezvoltarea umană prin creșterea economică bazată pe managementul durabil al resurselor naturale fundamentale și a fost stabilit un plan de acțiune pentru dezvoltarea globală a secolului XXI.
În Raportul Mondial cu privire la dezvoltarea umană, conceptul de dezvoltare durabilă a cunoscut consacrarea definitivă, subliniindu-se necesitatea armonizării relației dintre economie și ecologie.
Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul 2001, la întâlnirea internațională de lucru de la Göthenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile economic, social și protecția mediului și care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani. Prin cadrul de dezvoltare inițiat în anul 2001, au fost identificate patru priorități: schimbarea climatică și utilizarea energiei “curate”, sănătatea publică, gestionarea responsabilă a resurselor naturale, sistemele de transport și utilizarea terenurilor.
Cum ar putea schimbările de mediu să conducă la conflicte? În cadrul Forumului NATO privind securitatea mediului, organizat la Bruxelles, în luna martie a acestui an, Martin Parry, președintele Grupului Interguvernamental pentru Schimbările Climatice (Intergovermental Panel On Climate Change-IPCC), arată că un aspect fundamental al securității este reprezentat de accesul garantat la resurse esențiale, cum sunt hrana, apa și așezările stabile. În lipsa acestuia apare un risc ridicat de producere a conflictelor intra și interstatale, a fenomenului migrațional, a instabilității globale.
În același sens, unii experți susțin faptul că schimbările de mediu pot răsturna balanța de putere între state, fie la nivel regional, fie la nivel global, generând o stare de instabilitate, care ar putea conduce la război. Astfel, pe măsură ce deteriorarea globală a mediului accentuează diferența dintre Nord și Sud, națiunile sărace se pot confrunta militar cu cele bogate pentru accesul la o parte mai mare a resurselor mondiale. Resursele energetice și de materii prime sunt în general limitate și repartizate inegal pe suprafața planetei. Expansiunea industrială și globalizarea economică acționează ca “devoratoare” de materii prime și produse energetice, bazându-se, în prezent, pe utilizarea combustibililor fosili și mai puțin a resurselor regenerabile. Unele studii, realizate în ultimii ani, au arătat că, în condițiile menținerii ritmului consumului de combustibili, rezervele de petrol se vor epuiza în următorii 40-50 de ani, gazele naturale în cca. 60 ani, iar cărbunele peste 100 de ani.
Conform celor mai mulți specialiști, securitatea unei țări nu poate fi asigurată în afara unei securități energetice a statului respectiv, care presupune producerea energiei necesare în propria țară și o dependență minimă de exporturi. În acest context, se poate prevedea că, odată ce producția de hidrocarburi va atinge cote maxime, iar consumul va continua să crească, în condițiile menținerii tendinței ascendente a prețurilor, disputele și conflictele pe marginea acestor resurse vor reprezenta o constantă pe agendele de securitate ale comunității internaționale.
Un studiu realizat în SUA arată că, în totalitate, conflictele majore desfășurate pe parcursul anilor 2006-2007, au implicat în special țări bogate în resurse energetice.
Explozia demografică, epuizarea rezervelor de apă și a resurselor solului, urmate de o scădere drastică a rezervelor de hrană pot genera valuri de “refugiați de mediu” care vor avea efecte destabilizatoare asupra ordinii interne a țărilor ce urmează să-i găzduiască, precum și asupra stabilității la nivel internațional.
Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul și exploatarea resurselor naturale se va menține în continuare destul de ridicat, acesta putând lua forme diverse, de la un război clasic, care implică forța militară, până la lupte interne pentru putere între diferite facțiuni politice, etnice sau tribale (de exemplu, în Africa). În acest sens, dacă ne referim numai la apă, putem aminti spusele unor mari oameni politici:
“Cel care va putea rezolva problema apei va merita două Premii Nobel, unul pentru pace și celălalt pentru știință” (J.F. Kennedy);
“Următorul război din Orientul Mijlociu se va purta pentru apă, nu pentru politică” (Boutros Boutros Ghali, 1985);
“Competiția aprigă pentru apa potabilă poate deveni foarte ușor, în viitor, o sursă de conflict și războaie” (Kofi Annan, 2001).
Cu puține excepții, cercetătorii și factorii de decizie nu au reușit să adopte o abordare integrată și multidisciplinară pentru analiza raportului dintre acțiunea omului și sistemele ecologice care-i asigură existența. Deși specializarea este de importanță esențială pentru progresul sistematic al cunoașterii, se constată și nevoia unei viziuni generalizatoare, care să integreze diferite domenii ale cunoașterii, să creeze punți, în special între științele sociale și științele naturii.
Această specializare pe planul cunoașterii și acțiunii, fără contraponderea oferită de un mecanism integrator, se dovedește a fi costisitoare sub aspect social. Într-o serie de domenii-cheie, cum sunt cele privind evoluția demografică, agricultura și strategiile economice, stabilirea opțiunilor și priorităților politice se face, adesea, pe baza unor informații atât de reduse, încât se dovedește contraproductivă. Acest adevăr este probabil cel mai evident în domeniul securității naționale, în care procesul decizional este mai izolat față de cel din alte domenii.
Prognozele privind dinamica populației suferă, de asemenea, de pe urma existenței unei baze limitate de informații, care sunt aproape exclusiv de ordin demografic. Prognozele demografice alcătuite de specialiștii de la ONU și de la Banca Mondială au, în general, un caracter abstract, neconținând evaluări ale efectului creșterii populației asupra bazei locale de resurse.
Până de curând, răspunderea pentru elaborarea cursului de perspectivă a dezvoltării a fost lăsată în seama economiștilor. Se consideră că o politică economică adecvată, care să asigure ritmuri înalte de acumulare și de investiții, este suficient pentru a se pune în mișcare mecanismul creșterii economice, însă, pe măsura creșterii populației și intensificării presiunilor asupra factorilor de mediu, s-a întâmplat adesea ca strategiile naționale de dezvoltare, bazate pe considerente pur economice, să nu mai poată garanta îmbunătățirea în continuare a nivelului de trai.
Din punct de vedere analitic, efectele degradării ecologice sunt greu de separat de recesiunea economică, instabilitatea politică sau tulburările sociale. Însă, fără o bază integrată de informații și analiză, s-ar putea să nu mai fie posibilă formularea unei politici care să corespundă condițiilor în care Terra a depășit peste 6 miliarde de locuitori.
Autor: Mircea Ștefan
