Pentru România, anul 2009 trebuie să fie un an de bilanț și de evaluare, dar în egală măsură trebuie să fie și o ocazie pentru a pregăti viitorul, următorii 20 de ani și chiar următorii 160 de ani.
Anul 2009 este un an de bilanț pentru multe dintre țările Europei, membre ale UE sau nu. Se împlinesc 20 de ani de când a căzut comunismul și țările Europei Centrale și de Est și-au recăpătat libertatea de opțiune, în mod liber și democratic, hotărând reîntoarcerea lor în rândul țărilor occidentale. Pentru România, drumul început în decembrie 1989 a însemnat, în primul rând, aderarea la NATO și UE, cea mai mare realizare națională după făurirea Marii Uniri de la 1918. Dintr-o țară izolată, atât în Est, cât și în Vest, România redevine membră a comunității internaționale, beneficiind de cele mai bune garanții de securitate posibile și având șansa unei mult necesare modernizări, pentru prima dată în istoria sa modernă, finanțată într-o mare măsură de Europa. Avem de absorbit, până în 2013, aproape 30 de miliarde de euro, fonduri pentru dezvoltarea structurală a țării. Anul 2009 prilejuiește și alte aniversări. Aniversăm cinci ani de la aderarea la NATO; pentru prima dată în istoria sa, România este în relație de alianță cu toate statele occidentale în același timp. Aderarea la NATO nu ar fi fost posibilă fără Parteneriatul pentru Pace și, în acest an, avem și 15 ani de când România a semnat acest important document, fiind prima țară dintre fostele membre ale Tratatului de la Varșovia care a acceptat propunerea NATO.
2009 este însă și anul care ar putea însemna “sfârșitul vacanței”, perioada de după încheierea Războiului Rece, care a fost o perioadă de pace și de relaxare internațională. Chiar dacă unele regiuni s-au mai confruntat cu războaie locale sau tensiuni acute, după 1989, numărul conflictelor internaționale a scăzut semnificativ, mulți dintre foștii adversari devenind parteneri și, ulterior, chiar aliați. Marile puteri, din ce în ce mai interdependente economic, au dezvoltat relații bilaterale speciale, ajutate și de o epocă a dezvoltării economice fără precedent. Prosperitatea încuraja menținerea păcii. Ultimii ani au fost însă martorii unei reintensificări a competiției internaționale, atât pe fondul frustrărilor și nemulțumirilor unora dintre actorii internaționali, cât și pe cel al contestării, de către actori non-occidentali, a regulilor occidentale de organizare a vieții internaționale, reguli construite după al Doilea Război Mondial. Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este Războiul ruso-georgian din august 1998, când o țară mare și mult mai puternică a invadat unul din vecinii săi, o țară mult mai mică, mai slab înarmată, dar mai ales, ideologic aflată pe orbita Vestului. Georgia era pedepsită pentru a fi îndrăznit să construiască o soluție ideologică alternativă în spațiul fostei URSS. Pe acest fond, spre sfârșitul anului s-a declanșat și criza economică, cea mai mare de la cea din anii ’30 ai secolului trecut. Resursele financiare ale statelor se topesc sub privirile din ce în ce mai îngrijorate ale bancherilor și guvernanților, agravând competiția internațională. Toate astea se adaugă problemelor deja existente pe agenda internațională: Iran, Orientul Mijlociu, energia, încălzirea globală, sărăcia.
Pentru România, anul 2009 trebuie să fie un an de bilanț și de evaluare, dar în egală măsură trebuie să fie și o ocazie pentru a pregăti viitorul, următorii 20 de ani și chiar următorii 160 de ani. Anul trecut am aniversat 160 de ani de la miraculosul an 1848, când studenții români aflați la studii în Vest s-au întors în Principate, hotărâți să-și ia țara din Orient și să o ducă în Occident. 1848 este anul în care marile idei europene și în special ideea binelui comun au fost însămânțate în societatea românească, fundamentând dezvoltarea statului român modern. Sărbătorind anul trecut 1848-ul, am sărbătorit, de fapt, 160 de ani de statalitate românească, statalitate anterioară multor state europene. Este și acesta un motiv pentru care trebuie să ne pregătim pentru viitor, generația actuală trebuind să garanteze încă 160 de ani de statalitate românească.
În acest context, doresc să fac câteva considerații despre posibilul rol național al serviciilor de informații. Alături de alte instituții importante ale statului român, serviciile române de informații și-au adus și ele contribuția la garantarea apartenenței noastre la Occident.
În primul rând, au acceptat și s-au implicat într-un complicat proces intern de reformă și de modernizare instituțională. Acest efort nu a însemnat numai acceptarea responsabilităților pentru greșelile din trecut, inclusiv prin predarea a peste un milion de dosare ale fostei Securități către CNSAS. În egală măsură, a presupus schimbarea generațiilor și întinerirea personalului. Nu în ultimul rând, reforma a presupus dezvoltarea unor organizări și a unor scheme instituționale compatibile cu nevoile noastre informative, dar de proveniență vestică, acomodate cerințelor unei societăți democratice. În plus, s-a cheltuit mult timp și mult efort în construirea unei alte relații cu societatea civilă și cu presa. Desele mese rotunde organizate de SRI, vizitele academice ale diferitelor instituții de învățământ la SIE sau organizarea, pe timpul Summit-ului NATO, a Forumului Tinerilor atlantiști, sunt doar câteva astfel de exemple.
În al doilea rând, a trebuit să demonstrăm valoarea adăugată pe care integrarea României în NATO și UE ar aduce-o celor două organizații. Am făcut acest lucru atât prin intermediul participărilor noastre la diferitele misiuni internaționale ale NATO, UE sau ONU, cât și pe linia colaborărilor bilaterale. Performanța foarte bună a militarilor și jandarmilor români s-a datorat și modului inteligent în care ofițerii de informații s-au integrat dispozitivelor multinaționale în cadrul cărora ne-am îndeplinit obligațiile. Acum cinci ani, fiind în vizită la Varșovia cu Colegiul NATO, am fost profund impresionat de gestul colegilor polonezi. În fața a peste 100 de participanți, în preambulul activității, un general polonez a ținut să mulțumească în mod special militarilor români pentru salvarea vieților multora din colegii polonezi, aflați împreună cu noi în misiune în Irak. Totul se datora unui grup de ofițeri de informații militare care exploata în folosul unei întregi brigăzi poloneze un anumit număr de UAV-uri românești.
Informațiile culese de aceste mici aparate au salvat viața multor militari din patrulele poloneze. Pe o altă linie de activitate, atât SRI, cât și SIE s-au implicat în multiple activități de cooperare bilaterală cu servicii de informații din statele membre ale NATO sau UE, valoarea acestor inițiative fiind recunoscută atât prin decorații, cât și prin gesturi simbolice precum placa de la intrarea în ANI, placă ce exprimă recunoștința CIA. Dacă România are astăzi credibilitate în relația sa cu Aliații, asta se datorează și încrederii pe care serviciile noastre de informații, militare sau civile, au obținut-o în relația lor cu serviciile similare. În contrapartidă, această recunoaștere internațională a consolidat foarte mult legitimitatea internă și rolul lor de instituții componente ale noului stat democratic român. Iar această nouă legitimitate este cu atât mai puternică cu cât are la bază și sacrificiul uman. Unii dintre ofițerii noștri de informații și-au pierdut viața în misiunile în care țara i-a trimis, pierdere dureroasă, dar nu inutilă. Anul 2009 nu este numai un an de bilanț, de evaluare a eforturilor depuse până acum, dar este și o oportunitate în a evalua alte posibile roluri pentru aceste instituții atât de importante ale statului, serviciile de informații. În discuția referitoare la cum trebuie construiți următorii 20 de ani, care ar trebui să ne fie obiectivele naționale ca și prioritățile naționale, serviciile nu pot să lipsească, ele fiind parte organică a statului român modern. Ele nu reprezintă numai structuri de putere, ele sunt multiplicatoare de putere.
Dacă serviciile de informații își fac treaba eficient și cu competență, statul devine mai puternic, putând astfel răspunde provocărilor de securitate, dar, în egală măsură, dacă sunt caracterizate de incompetență, ineficiență și rivalitate, vulnerabilizează statul și pot pune în pericol țara.
În perioada următorilor ani, serviciile de informații din România vor trebui să înțeleagă corect marile transformări prin care trece sistemul internațional.
Globalizarea atinge un punct critic, prin combinația dintre efectele crizei economice, contestarea regulilor de către anumite state și multiplele consecințe ale schimbărilor globale de climă sau ale diminuării resurselor energetice. Criza economică va “ascuți” competiția pentru prosperitate, inclusiv entități solide precum UE, fisurându-se sub presiunea naționalismului economic. Unele state mari, precum Rusia, deja contestă regulile sistemului internațional, retrasându-le chiar prin forța militară, așa după cum s-a văzut chiar în proximitatea noastră geografică. Altele, pentru a reduce starea de anarhie tot mai intensă, speră în realizarea unei noi bipolarități, de această dată nu pentru a iniția un nou Război Rece, ci pentru a împărți costurile gestionării globalizării. De departe, cea mai urmărită colaborare internațională va fi cea dintre SUA și China, la Washington în acest moment având loc o întreagă dezbatere pe acest subiect. Plus competiția pentru Africa, dar și pentru Arctica, pentru aliați, pentru petrol și gaze, pentru viitor. În toată această dezordine globală, instituțiile internaționale sau regionale pot fi redesenate, remodelate, desființate, anihilate sau marginalizate. Ce înseamnă toate astea pentru noi, ce ne așteaptă și cum trebuie să reacționăm, care ne sunt aliații și care ne sunt adversarii sau dușmanii? În înțelegerea evoluțiilor internaționale, nu culegerea va fi importantă, ci analiza informațiilor. Multe din informațiile care ne trebuie vor fi din surse deschise, multe chiar publice. În plus, avem o foarte bună colaborare bi și multilaterală, primind astfel la schimb multe informații importante. Cum le vom analiza și le vom înțelege va însemna diferența dintre eșec și victorie, iar când vine vorba de o țară, eșecul poate reprezenta chiar și faliment național. Ca în 1940 sau în 1989. În astfel de condiții, intelligence înseamnă, mai mult ca niciodată, inteligență, un joc al celor mai buni împotriva celor mai buni. Fidelitatea este și ea importantă, dar fără inteligență, fără competență, nu vom putea răspunde eficient provocărilor. Multe din războaiele viitorului vor fi “cognitive”, vor fi războaie pentru cunoaștere și pe cunoaștere. Inclusiv un general experimentat, precum David Petraeus, recunoștea că cea mai importantă armă a soldatului este mintea sa și nu pușca.
Modul în care serviciile de informații își vor promova și folosi oamenii competenți ar putea constitui un imbold pentru întreaga Administrație centrală, într-o perioadă când reprofesionalizarea României este încă incertă. Cultura relațiilor internaționale va trebui să devină parte din educația obligatorie a fiecărui ofițer de informații. Odată cu intensificarea competiției globale pentru resurse și putere va crește, inevitabil, și presiunea asupra Vestului, în special asupra părților mai vulnerabile. Și nu este exclus ca noi să fim mai vulnerabili ca alții. Suntem mai săraci, mai puțin organizați și, mai ales, mai fragmentați ca alții, din cauza discrepanțelor prea mari de venit. Presiunea asupra noastră pentru a ne schimba sau influența deciziile politice va fi din ce în ce mai mare. Iar prin intermediul nostru se pot influența deciziile NATO sau UE. Protecția contrainformativă devine o chestiune vitală și mai ales devine, mai mult ca oricând, o chestiune de onoare. “Patrie și onoare” nicicând nu a reprezentat o asociere mai plină de simbolism. Cu cât banii implicați în acest joc vor fi mai mulți, cu atât mai importantă va fi onoarea, fără de care nu avem nicio șansă.
În finalul acestor considerații, doresc să adaug alte două posibile misiuni, asupra cărora serviciile românești de informații sunt chemate să se exprime și să dea un exemplu național. Mă refer, în primul rând, la ceea ce s-ar putea numi “apărarea modernizării”, protejarea actualului proces de europenizare. Un astfel de efort nu numai că ar contribui la conturarea unui rol național, dar ar avea și consecințe directe pentru serviciile de informații. Modernizarea României trebuie obligatoriu să însemne și dezvoltare economică, dar și creșterea calității educației. În acest fel, resursele aflate la dispoziția SRI sau SIE, financiare sau umane, ar fi mult mai consistente. Știm de la Zeletin și Lovinescu că modernizarea țării are și dușmani, așa cum știm că apropierea de Occident poate duce la schimbarea structurii puterii în societate. Dar tot de la ei știm că nu există alt drum, altă modalitate de a înfrunta provocările viitorului. Nu ne putem permite încă un 1940. Pe lângă “apărarea modernizării”, serviciile de informații pot contribui la refacerea unității de acțiune a Administrației centrale și a statului, depășind fragmentarea excesivă ce ne transformă dintr-un popor într-o populație, după cum spunea Andrei Pleșu. Multiplele axe de conflict, discrepanțele sociale sau de cultură, moștenirea comunistă a lui “dezbină și conduce”, toate acestea trebuie depășite. Zona serviciilor românești de informații a făcut un mare pas înainte prin înființarea “comunității de informații”. Ideea de comunitate este una de inspirație occidentală și va trebui translatată și la nivelul Administrației centrale și poate chiar la nivelul întregii societăți. Fără solidaritate, nu va exista succes, iar viitorul poate fi nesigur. Ne salvăm toți sau pierdem toți.
Autor: Iulian Fota
