O provocare regională
Aflată timp de 5 ani în umbra evenimentelor mai spectaculoase din Irak, problema afgană revine, actualmente, în prim- planul mass-media internaţională, pe fondul controverselor legate de alegerile prezidenţiale de la Kabul şi al conexiunii cu evoluţiile îngrijorătoare din Pakistanul vecin. Creşterea implicării puterilor occidentale şi regionale în Afganistan a precedat însă atenţia specială a presei, din următoarele considerente:
– amplificarea influenţei talibanilor, pe fondul incapacităţii autorităţilor de la Kabul de a implementa, pe scară largă, un model economic şi social alternativ comerţului cu opiu şi ideologiei fundamentaliste promovate de numeroşii exponenţi ai regimului înlăturat în 2001. Această realitate pune sub semnul întrebării viitorul Afganistanului şi reverberează dincolo de graniţele ţării, prin afectarea stării de sănătate a milioane de europeni, exportul de instabilitate către vecini (Pakistan, CSI) şi periclitarea strategiilor economico-militare ale SUA şi Chinei;
– date fiind ponderea şi repartiţia geografică a diferitelor etnii din Afganistan, un eventual colaps al actualului regim şi întoarcerea către un trecut al loialităţilor de clan nu avantajează niciun stat vecin. Reorientarea firească a paştunilor către conaţionalii guvernaţi de Islamabad ar destabiliza Pakistanul, ale cărui teritorii de graniţă sunt deja răvăşite de insurgenţa islamistă de sorginte talibană. Hazarii şiiţi, prezenţi în centrul Afganistanului şi la Kabul, sunt izolaţi de coreligionarii din Iran şi demobilizaţi de perpetua preeminenţă militară şi economică a sunniţilor, situaţie ce diferă total de cea existentă în Irak şi blochează eventualele tentative ale Teheranului de a-şi exercita influenţa dincolo de graniţă. Grupurile etnice afgane înrudite cu populaţiile celor trei foste republici sovietice din nord (Tadjikistan, Uzbekistan şi Turkmenistan), deşi sunt amplasate la frontiera cu aceste ţări şi reprezintă 33% din populaţie, constituie, în fapt, motive de îngrijorare pentru entităţile statale apartenente CSI;
– poziţionarea între Pakistan şi Iran, la limita zonei de influenţă a Rusiei, în vecinătatea traseelor de aprovizionare cu hidrocarburi vitale securităţii Chinei, la care se adaugă prezenţa militară a SUA şi a aliaţilor acestora (a cărei perpetuare vizează şi considerentele enumerate), defineşte, Afganistanul drept un bastion a cărui securizare depăşeşte ca importanţă ponderea economică, demografică şi militară a ţării;
– fragilul Guvern de la Bagdad continuă să fie confruntat cu forţe centrifuge şi ingerinţe externe iar eventuala sa înlăturare pune coaliţia condusă de S.U.A. în Afganistan în faţa imperativului atingerii obiectivelor militare, politice şi economice. Un eventual eşec în securizarea regimului de la Kabul creează premisele unui coridor continuu de state ostile Washingtonului şi aliaţilor săi, de la Mediterana până la graniţa chineză. Materializarea acestui scenariu ar multiplica dificultăţile războiului global contra terorismului şi ar stimula contestarea, de către alte centre de putere, a rolului primordial pe care, în ultimele două decenii, Occidentul şi l-a asumat în politica externă şi democratizarea statelor de pe traseul menţionat.
Poziţia rusă
Recentul acord ruso-american privind intrarea în funcţiune a podului aerian al Pentagonului către Afganistan, pentru care Federaţia Rusă pune la dispoziţie gratuit baza aeriană de la Rostov, constituie un indiciu pentru relativa lipsă de interes a Kremlinului în materializarea scenariului sus-amintit. Poziţia favorabilă campaniei NATO exprimată, la începutul lunii septembrie, de Dmitri Rogozin, reprezentantul permanent al Rusiei la Alianţă, reflectă distanţa parcursă faţă de era când URSS combătea politica externă americană în spaţiul arab şi poate indica preocuparea Moscovei faţă de eventuala înlocuire a influenţei SUA în regiune cu prezenţa altor actori majori din “vecinătatea apropiată”. Un argument în acest sens îl constituie răspunsul pozitiv comunicat încă din luna ianuarie a.c. de Rusia la solicitarea lui Hamid Karzai, de a suplini contribuţia NATO la dotarea noii armate afgane.
Dezideratele acordului extern şi susţinerii interne
Confruntate cu aceste realităţi, Statele Unite şi aliaţii lor europeni au acţionat, încă de la începutul acestui an, în direcţia adoptării unei noi strategii, ale cărei obiective depăşesc domeniul militar, vizând atât securizarea teritoriului, cât şi democratizarea societăţii, valorificarea contribuţiei diferitelor etnii, consolidarea instituţiilor fundamentale, viabilizarea proiectelor economic şi îmbunătăţirea educaţiei.
În plan militar, Administraţia Obama va proceda la dublarea efectivelor din Afganistan, pentru a atinge acel potenţial militar critic care să permită controlul în teren, conform doctrinei lui Colin Powell (iniţial nerespectată în Irak).
În plan politic, noua echipă de la Casa Albă a schimbat discursul, atât în raport cu forţele din Afganistan, cât şi în relaţia cu statele vecine. La finele lunii martie a.c., Barack Obama propunea constituirea unui “grup de contact” din care, alături de aliaţii din NATO, să facă parte Rusia, China, India şi Iranul. În registrul intern, preşedintele american a renunţat la un tabu al fostei Administraţii, exprimând posibilitatea unui dialog cu „talibanii moderaţi”. Această variantă care, privită cu scepticism de numeroşi experţi, reflectă preocuparea Casei Albe pentru obţinerea unei acceptări largi pentru regimul lui Hamid Karzai (indicat, de altfel, drept câştigător al alegerilor prezidenţiale).
Principalii aliaţi europeni din NATO, Marea Britanie, Franţa şi Germania, deşi se confruntă cu o scădere a suportului propriilor cetăţeni pentru implicarea în Afganistan, în ultimul an şi-au suplimentat contribuţia umană şi logistică la efortul militar al coaliţiei. Luările de poziţie repetate ale miniştrilor apărării de la Londra şi Paris în favoarea îmbunătăţirii echipamentelor şi mijloacelor de transport ale propriilor contingente, precum şi susţinerea fermă pe care cancelarul german Angela Merkel şi alţi oficiali de la Berlin au acordat-o acţiunilor Bundeswehr, reflectă decizia statelor respective de a ajunge pe teatrul de operaţiuni din Afganistan la un raport de forţe care să securizeze atingerea obiectivelor politice şi economice ulterioare.
Strategia contrainsurgenţei
Deşi strategia americană ce include atacuri în Pakistan a fost criticată de diplomaţia franceză, iar presa germană a condamnat reacţia acidă recentă a comandantului ISAF, generalul Stanley McChrysta, faţă de prestaţia colonelului german Georg Klein în regiunea Kunduz, la nivel general, membrii NATO îşi coordonează eforturile în vederea articulării unei strategii contrainsurgență. Aceasta vizează atingerea succesivă a mai multor etape:
1. acumularea unui contingent aliat capabil să susțină, în regiunile-cheie și momentele de criză, Armata și forțele de securitate afgane (un total de circa 300.000 de luptători);
2. obţinerea unei balanţe a puterii net în favoarea coaliţiei, în teritoriile paştune din sud şi est, de unde provine cea mai mare parte a sprijinului pentru talibani;
3. eliminarea opiului ca sursă de venit a grupărilor insurgente şi modalitate de cointeresare a ţăranilor;
4. consolidarea modelului social democratic în Kabul şi în teritoriile locuite de minorităţi etnice persecutate sub regimul taliban (hazarii, tadjicii).
5. atragerea pe orbita regimului actual a unei părţi din populaţia şi luptătorii apropiaţi talibanilor, ca efect al percepţiei noii conjuncturi militare şi politice.
În esenţă, Administraţia Obama aplică împotriva insurgenţei rurale din Afganistan aceeaşi strategie de securizare a populaţiei adoptată împotriva gherilei urbane din Irak, în perioada de vârf a prezenţei militare americane din această ţară. Această abordare ia în considerare un raport de 20 – 25 de membri ai forţelor militare şi de securitate la 1000 de locuitori, ceea ce conduce la un contingent de 600.000. Concentrând efortul militar în regiunile paştune, forţele necesare se înjumătăţesc, iar crearea unei armate afgane de 134.000 de militari, la care se adaugă 82.000 de poliţişti, până în anul 2011, permite atingerea şi chiar depăşirea cifrei de 300.000 de luptători (împreună cu 70.000 de soldaţi americani şi contingentele mărite ale Marii Britanii, Germaniei, Franţei, Spaniei şi altor aliaţi europeni). Rolul important atribuit forţelor afgane în contrainsurgenţă reiese şi din faptul că NATO a format recent 70 de echipe a câte 20 – 40 de experţi pentru pregătirea armatei naţionale şi au decis trimiterea a încă 300 de instructori pentru unităţile de poliţie.
În aceste condiţii, succesul pe termen lung al misiunii NATO în Afganistan este condiţionat, ca şi în Irak, de percepţia legitimităţii regimului, dat fiind că succesele militare tactice din teren constituie condiţia necesară, dar nu şi suficientă, pentru consolidarea autorităţii Guvernului. În context, atât eforturile depuse în ultimele luni de puterile occidentale pentru securizarea alegerilor, cât şi anvergura programelor educaţionale, economice şi sociale iniţiate reflectă asumarea de către Alianţă a propriilor responsabilităţi în domeniu.
Elemente de specific ce influenţează aplicarea strategiei NATO
Din perspectiva sus-menţionată, există două argumente pentru previzionarea unui succes mai vizibil al SUA şi aliaţilor lor în Afganistan, decât în Irak:
– regimul actual de la Kabul, spre deosebire de cel de la Bagdad, nu reprezintă rezultatul înlăturării de la putere a unui grup etnic, ale cărui frustrări să alimenteze un masiv rezervor demografic al insurgenţei. În vreme ce rolul politic dominant al sunniţilor din Irak a fost preluat în mare parte de şiiţi şi kurzi, paştunii şi-au conservat preeminenţa politică şi militară în Afganistan. Totodată, minorităţile din această ţară, eliberate de regimul opresiv al talibanilor, au preponderent o atitudine de acceptare a puterii de la Kabul, deşi prestaţia acesteia nu corespunde în totalitate aşteptărilor economice şi politice ale etniilor non-paştune;
– de asemenea, demografia din Afganistan este favorabilă paştunilor, în raport cu celelalte 9 etnii, situaţie ce nu este valabilă în cazul grupului etnic sunnit din centrul Irakului. În plus, populaţia afgană este sunnită în proporţie de 84%, în vreme ce raportul mai echilibrat dintre sunniţi şi şiiţi din Irak favorizează confruntările interconfesionale, subminând auto-ritatea centrală; cu excepţia notabilă a locuitorilor din vestul Pakistanului – stat a cărui graniţă permeabilă pentru talibani constituie tocmai rezultatul naţionalismului paştun transfrontalier – ţările limitrofe şi populaţiile acestora nu susţin insurgenţa din Afganistan. Este o situaţie diferită de cea din Irak, unde controlul exercitat de kurzi în nord reflectă visul la un Kurdistan independent, iar preponderenţa politică şi militară a şiiţilor în sud constituie în mare măsură efectul ingerinţei iraniene.
Autor: Adrian Toma
