Interesul în tratarea acestui subiect a apărut din cel puțin două motive. Primul ar fi că astfel de teorii se impun în conştiinţa publică prin senzaţionalul perfect digerabil pe care-l oferă, având un impact invers proporţional cu gradul de cultură al receptorului. Pe de altă parte, este deja un truism faptul că mai mult de jumătate din astfel de halucinante elucubraţii au în centrul lor serviciile de informaţii, ca reprezentare tipică a structurilor care gestionează, în folos propriu, infor-maţiile obţinute. Pe linia acestui raţio-nament, putem conchide că, odată înrădăcinate la nivelul populaţiei, aceste clişee produc reticenţă şi chiar ostilitate faţă de un serviciu de informaţii, aspect de natură să provoace dificultăţi sau prejudicii, mai ales în zona prevenirii unor ameninţări la adresa securităţii naţionale.
În al doilea rând, ni se pare util de observat că promotorii îndârjiţi ai unor astfel de teorii sunt indivizii inadaptaţi social, debusolaţii de serviciu ai oricărei societăţi, paranoicii şi credulii cu nivel intelectual între mediu şi lamentabil. Dincolo de pitorescul acestei „menajerii”, se cuvine să nu uităm că, dintr-un astfel de mediu a apărut Adolf Hitler, pentru că, avem îndrăzneala de a afirma, naţional-socialismul nu e decât forma instituţionalizată a unei variante de teorie a conspiraţiei.
Iată de ce credem că rândurile ce vor urma, fără a avea pretenţia de autoritate în domeniu, pot fi privite ca o încercare de minimă sistematizare şi decriptare a „ghemului” de intrigi şi suspiciuni pe care-l reprezintă teoriile conspiraţiei.
Definirea conceptului
Poate că unul dintre motivele pentru care teoriile conspiraţiei se bucură de o notorietate incontestabilă rezidă… în chiar denumirea lor. Să ne gândim că noţiunea de „teorie” desemnează un şir de elemente abstracte care, prin logică şi sistematizare, afirmă un adevăr ştiinţific, filosofic, estetic, juridic ş.a.m.d. Revenind la subiectul interesului nostru, nu se poate să nu observăm că aşa-zisele teorii ale conspiraţiei nu sunt deloc încadrabile în definiţia de mai sus.
Astfel, este evident că le lipseşte caracterul abstract, lucru oarecum de înţeles, căci, aşa cum spunea Emile Faguet, „inteligenţa e direct proporţională cu capacitatea de a abstractiza”.
De asemenea, oricine a avut de-a face vreodată, în formă scrisă sau vizuală, cu o teorie a conspiraţiei a observat fracturile logice existente în astfel de materiale (de ex: „Internetul este creaţia Diavolului”- dar materialul cu pricina e postat pe… Internet!), discrepanţe care mută noţiunea noastră de interes, din sfera Adevărului sau măcar a probităţii, în zona stridenţei şi isteriei.
De altminteri, sub aspectul demersului iniţiat, este cert că avem de a face nu cu o demonstraţie, ci cu o argumentaţie. Diferenţa majoră o constituie faptul că, într-o demonstraţie, lucrurile decurg unele din altele şi au o evidentă formă de obiectivare, pe când într-o argumentaţie, totul este ordonat în scopul promovării unei concluzii dinainte sugerate sau anunţate.
Prin urmare, opinia noastră este că nu avem de-a face cu o teorie, în sensul cel mai corect şi natural al termenului, ci cu o ipoteză al cărei conţinut şocant trebuie mai deg rabă subsumat dreptului constituţional la exprimarea opiniilor.
Pe baza celor expuse, credem că putem defini teoria conspiraţiei ca fiind o argumentaţie, promovată de unul sau mai mulţi indivizi, lipsită de orice posibilitate probantă, care, prin coroborarea unor elemente de fapt, susţine idei în contradicţie cu versiunile oficiale ale unor evenimente.
Tipuri de teorii ale conspiraţiei
Având în vedere multitudinea de domenii şi instituţii pe care le coagulează aceste teorii, am considerat că mai relevantă ar fi o clasificare după conţinutul şi finalitatea mesajului pe care îl promovează. Pornind de la acest criteriu, am identificat două mari categorii, pe care le vom analiza succint, insistând pe specificitatea şi efectele lor.
Teoriile conspiraţionist istorice sunt cele care vin să bulverseze repere, să schimbe cauzalităţi si personalităţi binecunoscute şi să le deturneze spre un scop care, de cele mai multe ori, se dovedeşte neverosimil prin ineditul şi meschinăria sa.
Astfel, aflăm că Iisus a fost însurat şi a avut copii, că de la Ramses încoace, tot ce se petrece în istorie a fost direct influenţat de Masonerie, că americanii, dintr-un calcul diabolic, şi-au înscenat atentatul de la 11 septembrie şi că, într-un teritoriu nedefinit, trăiesc Elvis, soţii Ceauşescu şi Michael Jackson. Istoria şi bunul simţ sunt aici stoarse şi lăsate fără vlagă.
O minimă analiză va pune în evidenţă faptul că niciuna dintre afirmaţiile făcute nu pot fi probate, niciodată nu se explică modul cum autorii acestor teorii au intrat în posesia acelor informaţii senzaţionale şi, nu mai puţin important, toate imaginile şi declaraţiile şoc sunt fie trunchiate, fie trucate, fie obţinute cu mijloace neprofesionale, care fac imposibilă o vizualizare sau audiţie la standarde decente.
Teoriile conspiraţionist-profetice au o dimensiune fundamental religioasă şi, cu nuanţele de rigoare, nu fac decât să anunţe pe un ton fatidic sfârşitul lumii şi al civilizaţiei aşa cum o ştim. La multe din aceste teorii se poate identifica hiliasmul, acel filon neo-protestant care a generat curentul milenarist centrat pe ideea Apocalipsei. Tabloul prezentat este unul în care ororile sunt gradate şi accentuate obsesiv. Se urmăreşte în chip evident instaurarea senzaţiei de panică şi determinarea individului la schimbarea comportamentului său obişnuit. La capătul fiecărei teorii, se găseşte unica (sic!) soluţie salvatoare, care e bineînţeles gratuită şi universală.
Cum în toate aceste teorii care anunţă Apocalipsa tot ce se pretinde a fi adevărat se petrece la timpul viitor, e evident că minima sarcină a vreunei dovezi dispare şi totul se rezumă la persuadarea victimei cu argumente din cele mai diverse.
Un personaj foarte drag promotorilor unor astfel de teorii e scos periodic din dulapul istoriei şi arătat ca un suprem argument: Nostradamus. Tot ce a scris el e infailibil şi demonstrabil pe loc. Interesant pentru logica acestora e că Nostradamus îşi dovedeşte utilitatea fatidică exclusiv post-factum. Niciodată, şi ăsta e paradoxul prezicerilor sale, nimeni nu le decriptează corect înainte de producerea vreunei nenorociri.
Dincolo de clasificarea de mai sus, credem că specialiştilor în munca de informaţii le revine sarcina unui demers pluridisciplinar în analiza acestor teorii, pentru că sub coloritul lor ţipător se poate infiltra, abil plasat şi camuflat, „şarpele” acţiunii de dezinformare. Şi atunci miza nu mai este doar adiţionarea uşor amuzată a unor raţionamente paranoice, ci şi identificarea mijoacelor de răspuns cele mai potrivite pentru a contracara acea agresiune informaţională.
Opinia noastră este că, dincolo de succinta tratare a subiectului pe care am făcut-o aici, avem de-a face cu o temă interesantă, aflată în permanentă dinamică şi de vădit interes pentru siguranţa naţională.
Autor: Alexandru Mircea Dima
