„Adevăratul rol al cunoaşterii istoriei este să îi informeze pe oameni despre prezent, în măsura în care trecutul, pretextul oferit de subiectul acestuia, este încapsulat în prezent şi constituie o parte a acestuia care nu este imediat evidentă ochiului neexersat.”
Niall Ferguson
Într-un peisaj literar tot mai aglomerat, dar şi inundat de subcultură şi scrieri de consum, biografia tinde să fie deseori un gen ignorat. Biografiile pieţei româneşti de carte a anilor trecuţi sunt circumscrise sferei personalităţilor lumii mondene, avansând false modele pentru o anumită categorie de public, însă prea rar pentru liderii ţării sau pentru aspiranţii la acest statut. Biografia cancelarului german Otto von Bismarck în viziunea lui Jonathan Steinberg, profesor emerit la Cambridge şi absolvent de Harvard, adusă publicului românesc de editura Eikon sub îndrumarea lui George Cristian Maior, se poate dovedi un model, pe cât de util, pe atât de necesar oricărei societăţi, cu atât mai mult uneia confruntate cu atât de tumultuoase evoluţii pe scena publică.
Pledoaria ambasadorului George Cristian Maior în favoarea cărţii Bismarck. O viaţă, expusă în prefaţă, are ca public ţintă în primă instanţă categoria oamenilor politici, a liderilor existenţi sau în devenire. Această categorie aparte poate citi biografia scrisă de Steinberg în cheia interesului legitim de care amintea Ferguson în motoul de mai sus: înţelegerea prezentului şi determinarea direcţiilor de viitor este mai uşor de fundamentat odată învăţată lecţia istoriei.
Pledoaria mea se adresează în principal cititorilor de beletristică, ce vor găsi în acest intimidant tom de referinţe biografice un melanj de romane pasionante care, alături de bucuria lecturii, aduce cu sine bucuria cunoaşterii, a unei înţelegeri mai fine asupra prezentului istoric.
Fără a fi o biografie romanţată, cartea lui Steinberg aduce sub microscop viaţa şi dualitatea în definitiv umană a unei personalităţi istorice, cu bune şi cu rele, într-o scriitură lejeră, cu ritm alert, nepartizană, ba chiar într-o cheie critică şi uneori ironică. Autorul priveşte fără îngăduinţă şi fără partipris-uri un om de stat pe care îl prezintă uneori în tuşe uşor groteşti, amintind de personajele balzaciene, dar care surmontează limitările unui personaj literar prin complexitatea şi veridicitatea sa.
Aşa cum aminteam, biografia cancelarului Germaniei aduce laolaltă în paginile sale mai multe „romane” ce îşi întreţes iţele într-o lectură fluidă şi spumoasă, supravegheată atent de tonul echilibrat şi uneori zeflemitor al autorului-spectator. E vorba despre romanul iniţiatic al copilului lipsit de afecţiunea mamei şi abandonat într-un internat cu reguli stricte şi violente, al adolescentului care doreşte să devină un om de vază punând stăpânire pe minţile şi inimile colegilor săi de generaţie prin provocări la dueluri şi un comportament cât mai excentric, cel al tânărului moşier aparent cufundat în viaţa la ţară şi lipsit de ambiţii, care, însă, odată îndrăgostit de o femeie inaccesibilă – Marie von Thadden-Trieglaff, soţia bunului său prieten din copilărie Moritz von Blanckenburg – îşi caută scăparea în implicarea politică.
Cu Bismarck alăturat grupului de pietişti ultra-conservatori din care făcea parte Marie, convertit acum la un creştinism care, după cum avem să vedem, era doar unul de faţadă, romanul vieţii sale ia turnurile unei scrieri despre ascensiunea socială, despre ambiţie şi, într-un fel oarecum marginal, căci vorbim despre un membru al unei vechi familii de aristocraţi prusaci, despre parvenire, în sensul acumulării de putere. În acest registru se încadrează dorinţa lui Bismarck, devenit cancelar al Germaniei şi ministru preşedinte al Prusiei după un stagiu ca ambasador, de a se face indispensabil pe scena politică a vremii, într-un context în care nu mai beneficia de suportul niciunui partid politic, fiind menţinut în funcţie numai de voinţa fragilului şi indecisului împărat William I. Romanul intrigilor de curte, al disputelor mocnite şi al urzelilor create între cancelar, de o parte, şi regina consoartă, Augusta de Saxa-Weimar, ulterior sprijinită de prinţul moştenitor şi de soţia acestuia (amintind de personajele lui Dumas), se întretaie cu cel de război, ce descrie campaniile militare şi contextul geopolitic ce au determinat unificarea Germaniei.
Prin multitudinea de faţete cu care îl surprinde pe cititor, cancelarul Bismarck-Schönhausenn, oferă priveliştea jocului politicii şi al maşinaţiunilor necesare atingerii obiectivelor politice, având, însă, întotdeauna mai presus de orice obiectiv personal o dragoste şi o loialitate bizare faţă de un împărat longeviv care, la rândul său, îi făcea concesii şi îi purta o incontestabilă afecţiune.
Personajul romanului biografic al lui Steinberg nu este unul pozitiv, însă nici negativ, parte din farmecul lecturii venind chiar din complexitatea acestuia: marele om de stat, vizionar în ceea ce priveşte stabilirea de echilibre la nivelul puterilor europene, maestru al maşinaţiunilor prin care reuşea să îşi conserve poziţia în ciuda opoziţiei acerbe a parlamentului naţional şi a celor locale, putea fi meschin şi ipohondru şi se folosea de suferinţele sale fizice (reale sau fictive) pentru a schimba punctele de vedere ale împăratului, ceea ce îl determină pe Steinberg să afirme că niciun om de stat din secolul XIX sau XX nu s-a îmbolnăvit atât de des, atât de public şi atât de dramatic ca Otto von Bismarck. În plan uman, contele a avut o relaţie rece cu mama sa, pe care o acuza că nu i-a oferit căldură sufletească în copilărie, dar pe care o respecta, totuşi, pentru voinţa şi ambiţia sa. Bismarck şi-a iubit tatăl, pe care, însă, l-a exploatat nemilos în tinereţe pentru a obţine de la el mai mulţi bani şi îl considera un om slab şi nerealizat. A avut o soţie cu care sursele biografice dau de înţeles că nu a fost sincer (încă din timpul logodnei, în scrisorile către Johanna von Puttkamer îi transmitea că nu face demersuri pentru obţinerea de funcţii şi demnităţi publice, când, în fapt, maşinaţiunile sale intense vizau contrariul) şi care, la rândul ei, nu a dorit să sprijine ambiţiile politice ale soţului său, alegând o existenţă modestă, o ţinută lipsită de fast şi refuzând cu încăpăţânare să cedeze până şi rugăminţii soţului său de a învăţa limba franceză pentru a putea întreţine oaspeţii la serate şi evenimente mondene. Pe fiul cel mare, Herbert, Bismarck l-a alienat interzicându-i căsătoria cu o femeie despre care considera că nu se ridică la statutul social al familiei sale. În ciuda victoriilor – obţinute prin orice mijloace – care i-au permis să deţină putere şi influenţă pe scena publică, cancelarul a fost relativ lipsit de prieteni; pe majoritatea i-a îndepărtat prin lipsa lui de principialitate; pragmatismul său şi neaderenţa la o ideologie politică s-au dovedit utile în ceea ce priveşte politica externă, însă i-au atras inamiciţii, fie când a fost vorba despre lupta împotriva cultelor religioase, aşa-numită Kulturkampf – importantă, însă, pentru laicizarea învăţământului – fie de susţinerea unor măsuri de factură socialistă în schimbul obţinerii unei majorităţi parlamentare.
Nu pare de mirare că, în această existenţă relativ lipsită de afecţiune, în care Bismarck a manifestat constanţă în sentimente numai faţă de sora sa şi faţă de câinii familiei, unul dintre apropiaţii săi şi medicul care a avut rezultate notabile în tratarea diverselor sale afecţiuni – reale sau închipuite – a fost cel care l-a vindecat pe cancelar de insomnie ţinându-l de mână şi veghindu-l până adormea. Pe scena politică, cele mai mari realizări ale sale, pentru care a rămas în istorie – unificarea Germaniei, dreptul la vot direct şi universal, sistemul de asigurări sociale – nu au avut ca obiectiv democratizarea statului german sau susţinerea claselor defavorizate, ci au fost calcule meschine prin care cancelarul îşi putea menţine scaunul şi putea acumula mai multă putere. Opţiunea pentru un Reich ales liber şi democratic, spre exemplu, a dat o lovitură puternică conservatorilor pietişti din jurul ziarului Kreuzzeitung, unde el însuşi îşi avea originile politice. Schimbarea politicii sociale şi introducerea sistemului de asigurări controlat de stat au reprezentat un alt calcul politic ce viza obţinerea de sprijin popular, fiind întemeiate pe o schimbare de atitudine la 180 de grade faţă de politicile promovate anterior de Bismarck.
Geniul lui Bismarck pare să-şi fi pus amprenta în special pe tabla de şah a relaţiilor internaţionale ale Germaniei şi pe configuraţia stabilităţii europene, în general, principala sa calitate fiind capacitatea de a lua în considerare toate posibilele mutări ale adversarilor. În politica internă, însă, rezultatele demersurilor sale sunt cel puţin discutabile. Unii analişti sunt partizanii ideii că scopul scuză mijloacele şi că Bismarck, prin lipsa lui de principialitate şi de aderenţă la o ideologie politică, a creat statul german modern. În viziunea lui Steinberg, însă, cancelarul pare a fi greşit mult. Biograful aminteşte structura politică instabilă lăsată în urmă de Bismarck, constituţia inadecvată, sistemul de reprezentare confuz, dar şi suportul pentru legile antisemite. Acestea din urmă, deşi nu erau izvorâte din antisemitism – Bismarck având prieteni evrei şi exprimându-şi deschis aprecierea pentru aceştia -, ci din dorinţa de a-şi doborî un puternic adversar politic, pe liberalul de origine evreiască Eduard Lasker, aveau să împingă Germania pe marginile prăpastiei.
Lecţia lui Bismarck nu este aceea a unui om politic perfect; autorul nu proiectează o imagine fotografică a contelui, pe care actualii şi viitorii lideri să fie îndemnaţi să o reproducă identic atunci când îşi definesc imaginea pe scena politică. Lecţia sa este, însă, cea a unui lider adevărat, puternic, carismatic, care şi-a atins scopurile chiar şi în lipsa suportului politic, aducând, într-o analiză retrospectivă, un nou stat german şi echilibru Europei.
Bismarck. O viaţă este o lectură fascinantă, care se va dovedi un roman biografic excelent pentru cititorii de beletristică, dar şi o biografie precisă, bine documentată şi scrisă cu talent pentru cei din mediul academic şi o lecţie de istorie cu ajutorul căreia factorii politici pot crea proiecţii mai precise asupra viitorului. Complexitatea situaţiei, a personajului central şi a reverberaţiile deznodământului acestei biografii sunt o probă în plus că realitatea bate ficţiunea.
Autor: Diana Ivan
