Autorităţile coloniale europene au introdus modernitatea în spaţiile musulmane în principal în infrastructură şi administraţie. Pentru a putea gestiona în linişte teritoriile, guvernatorii europeni nu au încercat să schimbe prea mult structurile şi cutumele sociale. Ba mai mult, au permanentizat o bună colaborare cu liderii locali, cărora le-au lăsat neatinse privilegiile ancestrale şi prin intermediul cărora au putut să-şi consolideze hegemonia. Astfel, până la sfârşitul perioadei coloniale nu au avut loc reforme agrare semnificative, ceea ce a făcut ca majoritatea populaţiei să rămână rurală şi pauperă, iar avuţia să se concentreze în mâinile unei pături restrânse de potentaţi autohtoni cu care administratorii coloniali cooperau bine. Acest proces a determinat acumularea unor mari nemulţumiri sociale, premise ale radicalizărilor de mai târziu.
Dobândirea suveranităţii nu a fost însă neapărat sinonimă cu accederea la bunăstarea aşteptată. Unele dintre noile state independente, indignate atât de fosta stăpânire colonială, cât şi de liderii locali colaboraţionişti, au ales o cale de dezvoltare marxistă, bazată pe naţionalizări masive şi pe modele de guvernare unipartinice (Algeria, Libia după 1969, Egiptul nasserian, Siria, fostul Yemen de Sud, Somalia ş.a.). Dar tiparul socialist centrat pe monopolul proprietăţii de stat şi-a arătat repede limitele, dovedindu-şi incapacitatea de a furniza prosperitatea dorită. Situaţia nu a fost întotdeauna mai bună nici în statele care au păstrat clasa conducătoare autohtonă şi legăturile cu fostele metropole coloniale; necesarele reforme agrare şi sociale s-au realizat ezitant, incomplet şi tardiv, iar visul bunăstării suverane s-a spulberat rapid şi aici.
Neîmplinirile socio-economice post-coloniale
Toate aceste moşteniri dificile ale trecutului recent au agregat substanţa unor frustrări sociale cronice în deceniile post-coloniale, iar reacţiile nu au întârziat să apară. Regimurile autoritare şi corupte nu au permis dezbaterea publică a problemelor sau atitudinea critică. Într-un atare context socio-politic, alternativele au fost puţin generoase, iar cohortele tot mai numeroase ale nemulţumiţilor au avut în general trei variante: să se alăture puterii pentru a beneficia de minimul confort social, să adopte o atitudine de rebeliune combativă acasă sau să plece în străinătate pentru un trai mai bun, în lipsa căruia îngroaşă rândurile celor pretabili la radicalizare. Evident, ultimele două variante suscită interes din perspectiva ameninţărilor asimetrice pe care le generează.
Terorismul in situ. Reacţiile violente în spaţiile de origine
Introducerea tehnicilor agricole moderne în ultimele decenii a modificat radical raporturile sociale, înrăutăţind şi mai mult situaţia maselor sărace: nemaifiind nevoie de un volum atât de mare de forţă de muncă, relaţiile de interdependenţă şi exploatare s-au rupt, cei săraci devenind din exploataţi rurali, marginalizaţi (sub)urbani. Defavorizaţii sorţii ar fi dorit reevaluarea relaţiilor socio-normative cu puterea, în sensul conservării vechilor reguli nescrise care le asigurau minima subzistenţă în cadrul unor economii morale care să-i pună la adăpost în faţa consumerismului tot mai impersonal al vieţii socio-economice globalizate. Prin pârghiile subvenţiilor de stat, elitele locale au devenit tot mai dependente de autorităţile centrale, prin intermediul cărora îşi păstrează controlul şi autoritatea în comunităţile lor.
Aceste procese contribuie însă la accentuarea stagnării economice, pauperizării grupurilor defavorizate şi sporirea tensiunilor intracomunitare. Practic, combinarea marasmului socio-economic, deficitului educaţional, exigenţelor Islamului, aparatului de stat opresiv şi corupt, exploziei demografice, structurilor sociale tradiţionale de clan şi piramidale, a determinat proliferarea fenomenului terorist (Cioculescu, 2013, p.l44) ca reacţie la un context văzut ca fără perspectivă. În absenţa unei soluţii negociate pentru un contract social convenabil, reactivitatea violentă poate promova de la nivelul terorismului punctual la scara violenţelor efuzive masive de tipul unor „primăveri arabe“, precum manifestările violente ale ultimilor ani din Egipt, Siria, Libia, Tunisia ş.a.
Pentru ţările musulmane, organizaţiile teroriste reprezintă o ameninţare la adresa modelului politic de stat modern pe care l-au adoptat după obţinerea independenţei. Terorismul devine un actor „postnaţional“ ce concurează statele-naţiune prin privatizarea recursului la violenţă şi contestarea suveranităţii teritoriale. Dacă grupările teroriste clasice se prezentau ca nişte reţele informale, tentaculare şi dispersate geografic, organizaţii precum Daesh şi-au constituit un hinterland teritorial în care se amestecă religia cu pretenţia de exercitare a puterii, sub forma unui neo-medievalism ce contestă ordinea westfalică. Într-un asemenea cadru volatil, diferenţa dintre autorităţi şi gherile tinde să se estompeze, precum în Afganistan, Irak, Libia, Somalia, state în care soldaţii dezertează şi devin rebeli, iar foşti insurgenţi depun armele şi acceptă uniforma statului.
Terorismul de export. Reacţia în comunităţile deteritorializate
Menţinerea legăturilor istorice strânse dintre spaţiile Sudului dependent şi Nordului dezvoltat, coroborată cu tentaţia evadării din sărăcie a celor slabi şi nemulţumiţi, a generat în epoca post-colonială o adevărată maree migratorie către fostele metropole coloniale. Pentru cei mai mulţi dintre aceşti călători spre tărâmul făgăduinţei, aflaţi astăzi la a doua sau a treia generaţie în Occident, bunăstarea mult visată s-a dovedit a fi o paradigmă foarte relativă sau chiar inexistentă. Prin urmare, frustrările maligne ce i-au mânat spre El Dorado nu au fost rezolvate, ci doar translatate spaţial şi metamorfozate socio-cultural. De altfel, dimensiunea teritorială şi cea psiho-socio-culturală a fenomenului sunt termenii în care trebuie căutate resorturile proceselor de radicalizare, responsabile pentru violenţa teroristă din ultimele decenii.
În plan psiho-cultural, satisfacerea nevoii de identitate este esenţială, iar pentru aceşti „noi occidentali“ religia islamică reprezintă suportul identitar aflat deasupra apartenenţei etnice, naţionale, sociale. Translatarea lor bruscă în spaţiile vestice a condus la constituirea unor comunităţi ermetice, deteritorializate şi refractare la modul de viaţă apusean, pe fondul integrării lor reduse în matricea occidentală. Ei sunt nişte insule de identităţi în oceanul altor identităţi. Aceste stări identitare distincte le conferă un status periferic continuu, multidimensional, creativ şi subversiv faţă de formele de autoritate moderne. Statele-gazdă apusene sunt pentru ei în permanenţă un „celălalt“. Mutilarea componentei identitare şi deteriorarea sinelui socio-antropologic facilitează radicalizarea. Reflexul imediat este iluzia martiriului care, deşi este clamat drept soluţie pentru salvgardarea lslamului, în profunzime este un gest ultim ce atestă alienarea socio-identitară a grupurilor deteritorializate.
În planul deciziilor politice, acţiunile violente pot avea ecouri diferite. Uneori reuşesc atingerea unor mari succese strategice, precum retragerea trupelor spaniole din Irak în urma atacurilor teroriste de la Madrid din 2004. Nu aceeaşi consecinţă au avut însă atacurile din 2005 de la Londra, Marea Britanie nefiind contaminată de exemplul spaniol.
În calitatea sa de formă a violenţei identitare, terorismul a determinat o serie de estimări mai mult sau mai puţin realiste. Unii experţi occidentali ne asigură că din cei peste un miliard de musulmani de pe Glob, măcar câteva mii ar putea fi definiţi drept potenţiali terorişti, însă a-i stigmatiza pe musulmanii din Occident in corpore ca potenţiali terorişti ar putea genera un mecanism de „profeţie care se auto-împlineşte“ cu efecte grave pe termen lung.
Abstract
The difficult social problems inherited from the colonial era in the Islamic world became chronic and multiplied in the post-colonial decades. Those tensions accumulated and led to asymmetrical reactions, such as the internal violence or external terrorism practiced by radicalized elements within the diasporic communities.
In their places of origin, violent reactivity manifested through pointed acts of terrorism and through effusive violence of the „Arab spring” type.
For those who headed West, their failure to reach the wellbeing they dreamt of, corroborated with the socio-cultural differences, determined the weak integration and the socio-identity crises. Those are the mechanisms that triggered the radicalization process responsible for the terrorist violence in the last decades.
Autor: Cezar Teclean
