Pe tot parcusul istoriei lumii arabe, mitologia unificării, fie aceasta religioasă („Ummah” – comunitatea credincioșilor), politică (ideile wahhabite ale Califatului universal) sau naționalistă (panarabism de sorginte marxistă, Liga arabă), a constituit un proiect utopic caracteristic discursului politic, utilizat ca sursă de legitimitate pentru lideri sau ca mijloc de extindere a influenței regionale a unor state. Succesiv, diversele ideologii care au fundamentat panislamismul și panarabismul au eșuat în plan practic datorită complexității intereselor geopolitice ale actorilor din Orientul Mijlociu și Maghreb, dar, mai ales, datorită faptului că nu există un singur Islam, ci o colecție, o pluralitate de practici și norme tradiționale, foarte diferite, care constituie baza identitară a comunităților locale musulmane.
Globalizarea ca „Ianus”: Noile comunități islamice globale – fundamentalism și liberalism
Articolul își propune să demonstreze că efectele globalizării și ale migrației de populații musulmane în Europa au generat, într-un mod aparent paradoxal prin distanțarea față de Islamul tradiționalist și clasicele ideologii ale modernității, premisele apariției și consolidării unor noi comunități islamice cu ambiții universaliste. Aceste comunități („Ummah” în termenii Islamului clasic) sunt postmoderne, integraționiste, cu o putere de extindere foarte mare și depășesc granițele teritoriale și politice ale lumii musulmane. În acest sens, analiza relațiilor și interacțiunilor dintre Islam și Occident nu se mai poate face în termenii evaluării relațiilor între state și nici în termenii consacrați anterior ai impactului loialităților tradiționale ale populațiilor musulmane (în centrul cărora se aflau m oscheea și învățații musulmani ulemas). Olivier Roy afirmă că „globalization is a good opportunity to dissociate Islam from any given culture and to provide a model that could work beyond any culture” referindu-se la faptul că asistăm în prezent la o „obiectivare” a Islamului, consecință a rupturii între culturile musulmane, asignate unor teritorii și societăți, și religie, devenită exponenta unui discurs universalist (anterior celui foarte vizibil al militantismului global de tip Al Qaeda care este numai vârful de aisberg al unor procese complexe apărute mult înaintea atacurilor de la 11 septembrie).
Autoritatea socială a religiei a dispărut, în contextul experienței musulmanilor din Europa și SUA, al fluxurilor de populație tot mai dinamice intra și inter-statale în Europa, dar și în Orientul Mijlociu, Caucaz și Asia. Asistăm deci la configurarea altor forme de autoritate a Islamului, mai puțin la nivelul societăților, cât al indivizilor, comunităților, grupurilor distincte din diferite părți ale lumii.
Aceste noi forme nu eludează sau diminuează rolul de catalizator jucat de religia islamică, ci îl potențează, îl transformă în noi modalități de exprimare politică, foarte diferite de cele ale anilor ’80-’90, pe care, în timp, pot ajunge să le înlocuiască complet. Este vorba nu doar de o schimbare de dinamică, cum ar părea la prima vedere, nu doar de o formă de încorporare a globalizării în cadrul evoluțiilor mișcărilor politice islamice (prin tehnologii, comunicații globale, schimbare de discurs al elitelor), ci de o schimbare radicală, de sens și substanță, de adaptare a Islamului la postmodernitate prin emer-gența unor noi forme de legitimitate și a unor noi forme de coagulare socială și politică.
În 1993, referindu-se la eșecul politicilor panislamice, Bernard Lewis evidenția faptul că „the lack of an educated modern leadership has so far restricted the scope of Islam and inhibited religious movements from being serious contenders for power”. De atunci însă, evoluțiile înregistrate fac ca islamismul, în diferitele sale forme, să devină un factor puternic și global de contestare a regimurilor la putere în statele musulmane, atât dinăuntrul, cât, mai ales, dinafara acestora. Dar este evident că nu mai poate fi vorba de același tip de Islam precum cel evocat de Lewis.
Logica răspunsului ideologic islamic la problemele lumii musulmane rămâne similară, pe anumite coordonate conceptuale, raporturilor dintre regimurile politice și forțele de opoziție.
Astfel, pe întreg parcursul secolului XX, „Islamului puterii”, Islamului tradiționalist al învățaților și școlilor de gândire musulmană i s-au contrapus, ca mișcări contestatare, pe de o parte Islamul modernist sau liberal, iar pe de alta, Islamul radical, fundamentalist sau integrist.
Globalizarea a acționat ca un catalizator pentru aceste două proiecte opuse, pentru aceste două extreme ale politicilor asociate Islamului. Liberalismul și radicalismul, inclusiv în componenta sa teroristă, au devenit în postmodernitate nucleele conceptuale ale apariției mai multor comunități islamice („Ummah”), pe care le vom examina în cadrul acestei lucrări. Printre acestea, există o „Ummah” liberală, o a doua „Ummah” identitară a fundamentalismului și extremismului religios și o a treia comunitate, „Ummah” cibernetică, cu o existență de sine stătătoare, dar acționând în sensul și în susținerea primelor două (ultima este tratată separat doar datorită amplorii și implicațiilor fenomenului, altfel ar putea fi divizată și „topită” în cadrul primelor două). După cum sintetiza Olivier Roy, „first, globalisation can be accommodated through a liberal reformist view of Islam, a charismatic and spiritual approach (like the Christian evangelical movements), or a neofundamentalist stress on sharia (laws) and ibadat (rituals).” Aceste abordări interferează, se contrapun, includ o serie de nuanțe (fundamentalism versus neofundamentalism, abordări conservatoare versus abordări reformiste) și reprezintă comunități imaginare, ideatice, în evoluție, ale căror efecte asupra Islamului tradiționalist sunt deja vizibile, atât în lumea musulmană, cât și în rândul comunităților musulmane din Europa și SUA. Cele trei comunități sunt de-teritorializate, a-sociale (în sensul în care nu mai aparțin unor grupuri sau societăți distincte) și ajung, practic, să transpună în termeni noi, postmoderni, ideile vechi ale universalismului islamic modern, până în punctul în care ar putea, în viitor, să le înlocuiască treptat cu totul în mentalul și conștiința populațiilor musulmane.
„Ummah” liberală și contestarea regimurilor politice musulmane. Cei doi filosofi „convertiți”
Încă de la sfârșitul anilor ’90, mult înainte de proiectele de democratizare a lumii arabe lansate de Administrația Bush, s-a remarcat o creștere semnificativă a sprijinului popular pentr u democrație în multe din statele musulmane. Acest sprijin este un efect al creării „Ummah” liberale (pe care o vom analiza în continuare) și al influenței sale în creștere, nu numai în mediile elitelor politice, ci și în rândul populațiilor de religie islamică din Orient, Maghreb sau Asia. Această evoluție s-a suprapus cu menținerea la putere în majoritatea statelor musulmane a unor regimuri corupte, autoritariste, inspirate de ideologii moderne și incapabile să asigure o schimbare socială și economică de anvergură. Bernard Lewis împărțea regimurile politice din statele musulmane în cinci categorii:
1. autocrațiile tradiționale (monar-hiile din Golf, precum Arabia Saudită), care se bazează pe un sistem politic închis și strict, cu legitimitate istorică dobândită și susținută de petrodolari;
2. autocrațiile modernizatoare (Iordania, Egipt, Maroc), în care, pe fundalul unei formule autoritariste susținute puternic de forțele armate, se asigură o tendință de modernizare statală și deschidere spre un pluralism limitat;
3. dictaturi de tip fascist (modelate după principii clasice împrumutate de la Italia mussoliniană regimurile baathiste din Siria și din Irakul condus de Saddam Hussein);
4. regimurile islamice radicale (Iran și Sudan) bazate pe o conducere religioasă și persecutarea oricăror forme de opoziție;
5. republicile central-asiatice musulmane, prinse în continuare într-un joc „post-colonial” dirijat de Moscova și menținând regimuri de partid unic sau cu o democrație limitată.
Aceste regimuri se raportează în diferite moduri la conceptele Islamului, pe de o parte, la cele tradiționaliste, locale, bazate pe practici istorice, pe de alta la reformismul sau revivalismul islamic (variind de la asimilare în discursul puterii la rejectare, persecutare sau toleranță limitată). În toate cazurile însă, atitudinea regimurilor autoritariste musulmane față de religie marchează eșecul ideologic al răspunsului lumii islamice tradiționale la postmodernitate și globalizare în sens politic. Charles Kurzman considera că atât liberalismul islamic, cât și revivalismul (întoarcerea la Islamul originar, teoriile legate de Califatul universal, „purismul” wahhabit, salafismul) sunt efecte ale răspunsului societăților musulmane la incapacitatea de adaptare a statelor și se bazează în prezent pe asimilarea unor doctrine și ideologii europene în gândirea clasică islamică. Dacă apariția lor poate fi datată încă de la începutul secolului al XX-lea, evoluția liberalismului și radicalismului islamic a dobândit noi valențe după sfârșitul războiului rece, în contextul dezvoltării accelerate a schimburilor economice globale, a comunicațiilor și tehnologiilor și accentuării fluxurilor imigraționiste. În acest sens, se poate afirma că liberalismul islamic, fenomen relativ marginal în multe state musulmane de-a lungul istoriei recente sau relegat la nivelul unor elite intelectuale restrânse, a dobândit un impact în creștere prin intermediul formării unor curente ideologice transnaționale și al catalizării orientărilor democratice ale populațiilor musulmane prin lideri de opinie formați sau activând în Europa și în SUA.
Un studiu efectuat de Pew Global Attitudes Project, începând cu 2002, în șase state cu majoritate musulmană a populației (Indonezia, Iordania, Liban, Maroc, Pakistan, și Turcia) și prezentat în Congresul SUA, a evidențiat o creștere semnificativă a sprijinului populațiilor din aceste state pentru democrație, paradoxal în aparență, decuplată sau evoluând în sens invers față de scăderea dramatică a percepțiilor pozitive față de SUA după 11 septembrie 2001. Astfel, o majoritate semnificativă a populațiilor consideră că democrația nu e doar un model occidental de guvernare, ci poate funcționa și în lumea islamică. Pe de altă par te, investigațiile sociologice arătau în 2002, conform Pew Global Attitudes Project, diferențe relevante între diferite state cu privire la succesul posibil al democrației în lumea musulmană: dacă un procent relevant de libanezi (46%) erau optimiști, acest procent se situa la cote mai mici în Maroc, Iordania, Pakistan și Turcia. Aceste raportări depindeau bineînțeles și de percepțiile legate de sistemul și regimul politic din statele investigate, de aplicarea în aceste țări a principiilor pluralismului politic (Turcia, Iordania, Maroc, unde au avut loc schimbări importante în sistemul partidelor) sau, dimpotrivă, de instabilitatea ori caracterul autocratic al guvernărilor din acea perioadă (Liban, respectiv Pakistan).
Absenței democrației în lumea islamică și în special în statele arabe din Orientul Mijlociu i se contrapune imaginea democrațiilor europene și a libertății de exprimare din cadrul acestora, ca proiect politic tot mai atractiv pentru populațiile musulmane. Un autor precum Graham Fuller apreciază că efectele globalizării schimburilor economice, care au condus și la accentuarea diferențelor dintre statele prospere și cele paupere, vor aduce în timp o orientare tot mai pregnantă spre susținerea democratizării în lumea musulmană și o scădere a influenței discursului islamist radical (fie acesta al puterii, ca în Arabia Saudită sau Iran, fie al opoziției, ca în Egipt, Maroc, Iordania, fie angrenat în jocul politic pluripartit, precum în Liban). Astfel, el afirmă că „in Egypt and Pakistan, for example, many younger people, particularly at the professional level, are weary of ideology. They are often inclined to tune out the grand ideological issues of war and peace, Arabs and Israel, Islam and the West, and are simply looking to make money, survive, or even profit from new global economic trends. Only major regional clashes and tensions return their attention to the political realm and the Islamists agenda”.
Fuller argumentează rolul pozitiv al diasporei islamice din Europa, în cadrul căreia religia revine la o abordare universalistă, „dezbrăcată” de practicile și culturile regionale, dar și un vector de catalizare a unor noi tipuri de raportare la stat, societate și democrație. Astfel, diaspora musulmană din Occident poate sprijini emergența unui nou tip de discurs democratic în țările de origine prin dezvoltarea rolului Islamului ca factor de coeziune socială, dar și ca religie care poate fi conceptualizată în armonie cu drepturile omului, libertatea de exprimare și pluralismul politic. Un exemplu în susținerea acestei teze, a emergenței unei „Ummah” liberale prin inter mediul diasporei și legăturilor sale cu țările musulmane, este și cel al inversării paradoxale la nivelul discursului unor religioși a cadrului vechii dihotomii islamice dintre „Dar-al-harb” și „Dar-al-salam (islam)” „Casa Războiului” și „Casa Păcii”.
Tradițional, Vestul creștin și european era definit ca o „Casă a Războiului”, în care musulmanul este obligat să trăiască printre „necredincioși” și să lupte pentru a-și păstra religia (denumirea s-a dezvoltat istoric încă din perioada cruciadelor, având la bază scrierile profetului Mohammed legate de comunitățile de non-mulsumani din Peninsula Arabică). „Casa Păcii”, sinonimă în limba arabă cu „Casa Islamului” este teritoriul locuit de musulmani, în care este aplicată religia islamică ca bază a păcii și justiției sociale.
Inversarea se produce practic tocmai prin emigrarea intelectualilor și predicatorilor islamici liberali din statele arabe către Europa, către „Dar-al-Harb”, în condițiile în care ideile lor religioase sunt contestate tocmai în lumea musulmană și acceptate în Europa. Deci, pentru aceștia, lumea musulmană devine un spațiul al „Dar-al-harb”, al rejectării, în vreme ce, ideologic, sunt acceptați în noul „Dar-al-salam”, adică în Europa. Un intelectual palestinian, Ismail al Faruqi, compara migrația spre Vest cu drumul profetului (hijra) de la Mecca la Medina, unde a fost liber să creeze prima comunitate musulmană, după ce a fost prigonit de conducerea politică a Meccăi.
Între cazurile de intelectuali și liderii religioși islamici cu discurs liberal emigrați în Occident sunt două cu un caracter exemplar, legate de „convertiri” de la ideologia islamului fundamentalist la cea a liberalismului islamic, pe fondul persecuțiilor exercitate asupra lor de regimurile la putere în statele de origine: șiitul Abdul Karim Soroush din Iran și șeicul sunnit Rachid al-Ghannouchi din Tunisia. Ambii au creat practic în anii 2000 școli de gândire liberală islamică în Occident, cu reverberații și susținere în țările de unde proveneau. Transmiterea online, televizarea discursului acestora, publicarea și distribuirea scrierilor lor au contribuit la catalizarea unor mișcări liberale de o anvergură puțin anticipată la început de analiști. Filosoful iranian Soroush a fost inițial unul dintre susținătorii fervenți ai Revoluției Islamice, însărcinat cu revizuirea curriculei universitare în noua Republică Islamică, în anii 1975-1976. După moartea lui Khomeini, acesta s-a distanțat de regimul religios, începând să scrie și să predice împotriva cenzurii, acuzând îndepărtarea de ideile inițiale ale revoluției și susținând compatibilitatea democrației de tip occidental cu Islamul, până în momentul în care, în 1995, i s-a interzis să mai susțină prelegeri publice și a fost practic obligat să emigreze. Soroush a argumentat că modernitatea a condus la victoria rațiunii asupra religiei, iar postmodernitatea permite în prezent o reconciliere a celor două, în contextul în care religia devine sau trebuie să fie liber și rațional asumată ca parte a identității individuale și nu impusă dinafară, ca în perioada pre-modernă. Mai mult, el susține necesitatea libertății ca fundament al religiei islamice și al constituirii comunității credincioșilor și încearcă să traseze o paralelă între secularismul occidental inexistent conceptual și politic în lumea musulmană și conceptul islamic al elmaniyya (ceea ce este științific, rațional). În acest context, Soroush încearcă să separe statul și moscheea, autoritatea rațională și cea religioasă, într-un demers similar celui al Reformei creștine din Europa secolelor trecute.
Șeicul Rachid al Ghannouchi, fost lider al Mișcării Tendinței Islamice (MTI) din Tunisia, devenită Partidul Al Nahda în 1989, a fost, în anii ’80, exponentul curentului fundamentalismului islamic, încarcerat de două ori de guvernele socialiste tunisiene și a fugit din țară după ce a fost condamnat la închisoare pe viață (Al Nahda fiind acuzat că a încercat o lovitură de stat). Refugiat la Londra, Rachid al Ghannouchi este considerat cel mai proeminent lider islamic în exil și, încă de la mijlocul anilor 90, a început să predice în sensul necesității democratizării lumii arabe. Coranul nu oferă o viziune închisă asupra lumii, consideră acesta, ci poate fi interpretat (itjihad – concept contestat de foarte mulți dintre învățații religioși musulmani, ulemas) pentru a oferi soluții politice adecvate modernității, iar această interpretare aparține comunității și nu unor elite (prin shurab – consultare, concept considerat o formă a „democrației islamice”). Diferențele dintre Orient și Occident, dintre musulmani și creștini sunt o sursă de cooperare, nu de conflict între civilizații, în sens huntingtonian, iar valorile democrației (libertate, drepturile omului) pot fi asimilate, incluse în gândirea islamică, tot așa cum acestea au fost implantate anterior în gândirea creștină.
Islamul clasic, tradițional condamnă folosirea religiei în scopuri hegemonice sau auto-ritariste, iar această deviere a slăbit nu numai imaginea, ci și puterea liderilor musulmani în lumea contemporană.
Cei doi filosofi „convertiți” și istoria personală a fiecăruia din aceștia este emblematică pentru emergența, cel puțin la nivel intelectual și discursiv, a unei „Ummah” liberale, ca un concept față de care un număr tot mai mare de populații musulmane ar putea fi atrase, mai ales pentru că ambii oferă o soluție „islamică” în opoziție față de proiectele neoconservatoare ale „democratizării” din exterior, impusă de SUA sau de guvernele europene.
Formarea și susținerea în Occident a partidelor și grupurilor de opoziție la regimurile dictatoriale actuale din lumea islamică (Iran, Tunisia, Irak în perioada lui Saddam Hussein) constituie un fenomen tot mai larg și cu influențe tot mai mari asupra percepțiilor publice ale populațiilor musulmane. Schimbarea de regim politic în Pakistan și înlocuirea dictaturii militare a lui Pervez Musharaff cu un regim islamic au fost o victorie a acestor forme de „opoziție” în exil, ale căror exponenți, cei precum Ghannouchi, Soroush, Benazir Bhutto, au militat pentru formarea unei Ummah liberale și universal aplicabile, fără „amprentă” geografică, dar cu veleități de adaptare socială și politică a Islamului la postmodernitate și globalizare. Într-o altă perspectivă, eșecul opoziției iraniene în exil de a cataliza o schimbare de putere la Teheran nu trebuie privit ca o incapacitate de influență a „Ummah” liberale ci, în funcție de contextul social și istoric actual, societatea iraniană are o mai mare stabilitate și coeziune decât altele, dar este încă închisă datorită cenzurii, utilizării reduse a Internetului și propagandei foarte active împotriva Vestului și „imperialismului” american, în vreme ce reformistul Khatami nu a putut genera schimbări de substanță cu efecte vizibile, care să permită o tranziție graduală la un alt fel de sistem politic.
Mai mult, pornind de la cazul Iranului, este evident că politizarea religiei ca vector de autoritate și influență a unor regimuri musulmane a devenit deja mult mai dificil de realizat. Și aceasta mai ales pentru că același Islam este, cu cel puțin aceeași legitimitate, invocat de grupările de opoziție pentru a contesta practicile guvernelor autoritariste. Mai mult, „Islamul” opoziției este dezbrăcat de tradiționalismul Islamului puterii și dobândește astfel valențe universaliste (opuse celor conservatoare, așa cum sunt definite de Kurzman), fie acestea fundamentaliste sau liberale.
În contrapondere față de „Ummah” liberală și creșterea susținerii populare față de democrație în statele arabe, un fenomen contrar marchează evoluția unei părți a comunităților de imigranți musulmani din Europa, fenomen generat tot de efectele globalizării culturale. Acesta poate fi subsumat emergenței unei alte „Ummah”, cu aceleași ambiții postmoderniste, dar în sens contrar, respectiv ca sursă de radicalizare, violență și terorism, parte a războiului simbolic dintre Islam și Occident.
Autor: Mihaela Matei
