Acţiunile de propagandă au o complexitate deosebită și implică o multitudine de fațete îndelung dezbătute din perspectiva istoriei sau a ştiinţelor sociale. Cum poate fi definită propaganda, se situează ea în domeniul științei sau, mai degrabă, al artei, unde se termină comunicarea și începe propaganda, care îi sunt originile, cum a evoluat și către ce se îndreaptă, sunt doar câteva dintre întrebările cărora vom încerca să le oferim răspunsuri.
Mai multe domenii psiho-sociale aflate în strânsă legătură contribuie la creionarea vastului domeniu al propagandei, sintetizată de istoricul militar Cătălin Hentea prin următoarea definiție: „complex de măsuri și acțiuni sistematice de comunicare persuasivă planificate, susținute de un sponsor având drept scop influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe țintă, în vederea satisfacerii unor interese politice ale sponsorului”.
Trebuie precizat că sponsorul propagandei poate fi un stat, o organizație politică sau o instituție multinațională, iar interesele nu se rezumă doar la cele politice, ele putând fi de natură economică, religioasă, axiologică etc. Potrivit lui Hentea, propaganda utilizează ca „materie primă” deopotrivă „informații și argumente false, adevărate, parțial adevărate, denaturate și exclusive”.
Eficienţa propagandei
Persistenţa, diseminarea cu ajutorul tuturor instrumentelor disponibile, caracterul unilateral şi asertiv sunt elementele care, potrivit studiilor, permit propagandei să fie deosebit de eficientă.
Încheind această scurtă introducere privitoare la definiția și principalele caracteristici ale propagandei îl putem parafraza pe marele strateg prusac Carl von Clausewitz transformând aforismul său celebru „războiul este continuarea politicii prin alte mijloace” în „propaganda este continuarea politicii prin alte mijloace”.
Originile propagandei
Istoria antichității (sau mai corect spus a culturilor și civilizațiilor antice) abundă în exemple ce pot fi incluse în domeniul propagandei, de la tratatele politice ale lui Platon și Aristotel, până la operele lui Homer (Iliada și Odiseea) sau Vergiliu (Eneida).
Opera lui Vergiliu ar putea fi primul caz cunoscut din istorie în care a fost utilizată în mod intenționat și conștient propaganda patriotică. În ciuda asocierii aproape automate cu politica, originile propagandei sunt anterioare acesteia și foarte apropiate de cele ale religiei.
Potrivit sociologului Erwin W. Fellows, cuvântul latin propaganda era asociat reproducerii plantelor şi animalelor. Odată cu Papa Grigore al XIII-lea (1572 – 1585), termenul capătă o conotaţie mai apropiată de cea cunoscută în prezent, după formarea unei comisii formată din trei cardinali (de propaganda fide) care avea ca misiune răspândirea catolicismului în teritoriile necreştine. O nouă etapă în instituţionalizarea iniţiativei are loc în 1622, când Papa Grigore al XV-lea instituie Congregatio de propaganda fide (Congregaţia pentru răspândirea credinţei).
Războaie, revoluţii şi ofensive ideologice
În domeniul social-politic, cu implicații evidente în sfera apărării și securității unei națiuni, utilizarea propagandei a început să producă efecte notabile începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în contextul celor două evenimente cu implicații majore în istoria modernă și contemporană: Războiul pentru Independența SUA și Revoluția Franceză. Perioada coincide cu începuturile utilizării comunicării în masă prin materiale tipărite constând atât în publicații periodice, cât și contextuale, de popularizare și diseminare a unor idei sau concepte (comunicate oficiale, proclamații, manifeste etc.).
Ulterior, pe tot parcursul secolului XIX și până la începutul Primului Război Mondial, propaganda a continuat să se dezvolte, fiind vizibilă și însoțind toate crizele geopolitice și conflictele armate ale perioadei, de la războaiele napoleoniene până la cel ruso-japonez sau hispano-american, ultimul exemplu reprezentând și debutul cinematografiei în domeniul propagandei. A doua jumătate a secolului XIX marchează începutul unei ofensive propagandistice în plan ideologic, determinată în special de evenimentele revoluționare ale anului 1848 în Europa și apariția teoriilor lui Marx și Engels.
Regimurile totalitar-dictatoriale ale secolului XX au exploatat intens avantajele propagandei, cu efecte dramatice asupra unui număr impresionat de oameni. Cele mai cunoscute exponente ale acestor regimuri au fost reprezentate de nazism și comunism.
O miză fără echivoc: totul sau nimic
Putem susţine preeminenţa efectelor propagandei comuniste în raport cu cele ale propagandei naziste folosind ca argumente durata, rezultatele şi aria geografică specifice primului tip de regim. Aceasta nu înseamnă că influența și efectele propagandei naziste au fost mai slabe, având în vedere durata scurtă a regimului (1933-1945).
Poate că cel mai surprinzător aspect al propagandei comuniste (în varianta sa de început, bolșevic-leninistă), dar şi naziste, îl constituie sinceritatea dezarmantă, mai exact cvasi-identitatea existentă între tezele, ideile și teoriile vehiculate în public și acțiunile concrete ce le-au urmat, în vederea punerii lor în practică. Sunt foarte puțini cei care, la momentul respectiv, au realizat că Lenin și Hitler vor îndeplini întocmai cele afirmate în textele publicate înainte de preluarea puterii sau în primele faze de exercitare a acesteia. Situația în cauză (oarecum paradoxală din perspectiva acțiunii politice practicată în democrațiile liberal-occidentale) este indisolubil legată de unul din fundamentele filozofice esențiale ale celor două ideologii, aspirația către crearea „omului nou”, respectiv a „supraomului arian”, prin care este respinsă aprioric orice raportare la „morala decadentă umanist-burgheză”.
Practic, propagarea unor idei extreme în plan social sau rasial i-a așezat pe cei doi lideri pe un drum fără întoarcere, la capătul căruia nu putea exista decât triumful absolut, însemnând transformarea lumii și a realității înconjurătoare în conformitate cu voința exprimată prin ideologie, sau eșecul absolut. Aspectul nu este lipsit de importanță într-o dezbatere asupra propagandei, întrucât de cele mai multe ori forța acesteia este determinată de „tăria” substratului filozofic al ideilor pe care le promovează și de „actorii” (ce dispun de notorietate, credibilitate și autoritate) care se poziționează sau „sunt poziționați” de o parte sau alta a baricadei. Sunt ilustrative în acest sens exemplele unor personalități care într-o anumită perioadă a vieții au cochetat cu cele două ideologii, printre cele mai cunoscute cazuri aflându-se Martin Heidegger și Jean-Paul Sartre.
Mesaje ideologice personalizate
Două elemente specifice regimurilor totalitare, ce au potențat efectele acțiunilor de propagandă, au fost reprezentate de cenzură (care elimina „vechea noțiune mic-burgheză de libertate a presei”) și existenţa unui sistem represiv extrem de eficient. Astfel, după preluarea puterii de către bolșevici, responsabilul cu propaganda al noii puteri, Leon Troțki, a instituit un control sever asupra mijloacelor de comunicare în masă (presă scrisă, radio, cinematografie). Pragmatic și direct ca orice „revoluționar de profesie”, într-un articol publicat în anul 1923 în cotidianul Pravda și intitulat extrem de sugestiv „Vodka, biserica și cinematograful”, Troțki identifica filmul drept o armă ce poate fi folosită ca instrument de propagandă într-o largă varietate de domenii (politic, tehnic, educațional, industrial, igiena populației, campanii anti-alcool etc.), considerându-l deopotrivă atractiv și aducător de venituri.
Teoria sa și-a dovedit viabilitatea în următorii ani, filmul sovietic proiectat în cadrul unor caravane cinematografice sau în săli special amenajate/improvizate reprezentând un foarte important și percutant vector de presiune, persuasiune și manipulare a popoarelor din URSS. Ajunși în acest punct nu putem să nu facem referire la celebrul Serghei Eisenstein care și-a pus amprenta asupra cinematografiei sovietice de propagandă prin „Greva” (1924) şi „Crucișătorul Potemkin” (1925), sau mai puțin cunoscutul Alexander Dovjenko care prin pelicula „Pământ” (1930) susține campania stalinistă de colectivizare forțată și prigoana dezlănțuită împotriva dușmanului de clasă reprezentat de „culaci”.
Tema va fi reeditată cu acuratețe de cinematografia din România anilor ’50, dușmanul luând forma chiaburului. Un aspect distinct al propagandei sovietice interbelice, specific epocii staliniste, îl constituie etapa campaniilor de dezvăluiri politice (denunțări) ce se constitute într-o anexă a „proceselor spectacol” desfășurate la Moscova în anii `30, ingredientul principal al perioadei cunoscute drept Marea Teroare. Dezvăluirile sau denunțările prin intermediul tuturor organizațiilor sau membrilor de partid, susținute prin manifestații „spontane” bine organizate, prin discursuri și ședințe explicative, afișe, emisiuni radiofonice (toate cernute prin sita ideologică impusă personal de Stalin), au fost diseminate pe întreg cuprinsul URSS atât prin radio, pentru populația slab alfabetizată, cât și prin presa scrisă, personalizată și adaptată diferitelor segmente de audiență. Campania de dezvăluiri-spectacol și procese staliniste îşi găseşte echivalentul, din punctul de vedere al psihozei care a afectat comportamentul și atitudinile unui număr semnificativ de oameni (în special intelectuali și artiști), în așa-numita „vânătoare de vrăjitoare” derulată în SUA în prima jumătate a anilor ’50, declanșată împotriva unor presupuse comploturi și activități antiamericane, la iniţiativa senatorului Joseph McCarthy.
Spectacole impresionante
În paralel cu evenimentele ce aveau loc în URSS, regimul nazist a creat un aparat propagandistic care, sub conducerea lui Joseph Goebbels, a utilizat și perfecționat instrumente cu un impact puternic asupra maselor. Pornind de la principiul enunțat de ministrul Propagandei celui de-al Treilea Reich „lovește-ți adversarul până îl desfigurezi și apoi prezintă-l drept un monstru”, propaganda nazistă a acționat împotriva dușmanilor politici (comuniști, liberali, social-democrați), rasiali (evrei, ţigani) și grupurilor indezirabile (homosexuali, persoane cu dizabilităţi etc.), concomitent cu glorificarea virtuților și supremației „rasei alese” (ariană). Folosirea cinematografiei pentru atingerea țintelor propagandei s-a dovedit deosebit de eficace. În această perioadă se remarcă filme precum „Evreul Etern” (1940) realizat de Fritz Hippler (șeful secției cinematografice din Ministerul Propagandei), considerat cel mai virulent manifest antisemit realizat vreodată, sau „Triumful Voinței” (1934) și „Olympia” (1936) ale regizoarei Leni Riefenstahl, remarcate pentru tehnicile de filmare inovatoare și stilul estetic original.
Un domeniu în care propaganda nazistă a excelat l-a constituit punerea în scenă a unor mari manifestații ale partidului, multe dintre ele beneficiind de „consultanța” arhitectului Albert Speer. Numărul uriaș al participanților (pe stadionul din Nurnberg au fost peste 100 de mii de persoane) și utilizarea unor elemente audio-vizuale spectaculoase au furnizat materialul perfect pentru filmarea și popularizarea ulterioară prin rețeaua extinsă de cinematografe existentă în Germania. Elementele destinate să impresioneze publicul şi să susţină mesajul erau atent selectate: uniforme militare, costume din istoria și mitologia germană, torțe pe timp de noapte, muzică de marșuri militare, drapele uriașe în combinații de culori cu efect subliminal, discursurile fanatic-mobilizatoare ale liderilor).
Trebuie subliniat faptul că efectele induse de propagandă asupra populației germane în perioada regimului lui Adolf Hitler au constituit unul dintre principalele argumente care au stat la baza deciziei puterilor aliate de a implementa un intens program de de-nazificare a societății germane postbelice.
Băieţii buni şi băieţii răi
Perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a fost caracterizată de ample operațiuni propagandistice ce făceau parte din conflictul ideologic extins la nivel planetar între cele două blocuri antagoniste conduse de SUA și URSS. Ambele tabere au încercat să prezinte în culori favorabile propriul sistem și să-l demonizeze pe cel al oponentului. Pe de o parte, propaganda sovietică a prezentat la superlativ toate aspectele vieții politice, economice, cultural-științifice sau sportive ale societății comuniste, punându-se accentul pe bazele ideologice marxist-leniniste ce conferă o „superioritate istorico-filozofică asupra capitalismului”. De cealaltă parte, propaganda occidentală s-a concentrat pe câteva „ancore” care au avut un puternic impact la nivelul mentalului omului simplu. Între acestea se numără conceptele perene de libertate (cu toate formele sale, a opiniei, a cuvântului, a asocierii, de conștiință sau religioasă etc.), democrație, inițiativă economică privată sau constructe mediatice cum ar fi „american dream” sau „american way of life”.
Per ansamblu, trebuie menționat faptul că propaganda specifică statelor democratice s-a concentrat pe o abordare pozitivă a domeniului, în majoritatea situațiilor fiind una reactivă față de complexul de „măsuri active” sovietice care au acoperit o plajă extrem de largă în materia influențării, dezinformării sau manipulării opiniei publice din Occident. Din păcate spațiul nu ne permite abordarea punctuală a unor exemple, ce merg de la influențarea unor organizații internaționale și guverne pentru susținerea unor poziții sovietice până la lansarea unor teorii ale conspirației ce vizau discreditarea sistemului de guvernare și sădirea neîncrederii în rândul unor populații țintă.
Statul, mai presus de individ
Ajunși în acest punct, este interesant de observat modul cum s-a reorientat propaganda rusească, după abandonarea ideologiei comuniste, către redefinirea unui set axiologic care să marcheze diferențele şi antagonismele faţă de civilizația occidentală. Astfel, ideologul Aleksandr Dughin a sintetizat o sumă de valori tradițional-conservatoare în a Patra teorie politică, de care „naţional-bolşevismul şi eurasianismul s-au apropiat nemijlocit”. Noua teorie „presupune în mod necesar autoritarismul, ierarhia și stabilirea principiilor național-statale comunitare mai presus de preocupările pur umane, individualiste și economice” pe fondul unei tranziții geopolitice către o lume multipolară, în contradicție cu lumea unipolară actuală dominată de SUA.
Şcolile de propagandă prezentate au fost influenţate, într-o mare măsură, de diferite curente de gândire din psihologie, respectiv pavloviană (comunism), freudiană (nazism) și behavioristă (anglo-americană). În acest context merită menţionat şi cazul francez, unde domină abordările psihologiei sociale instituite chiar de unul dintre fondatorii domeniului, Gustave LeBon, autorul lucrării „Psihologia mulțimilor”, publicată în 1895.
În romanul „1984”, celebrul scriitor englez George Orwell imaginează un sistem de propagandă absolut, implacabil și obsedant prin figura Fratelui cel Mare, inventând de fapt o lume care trăiește în interiorul propagandei ce alterează resorturile cele mai intime ale ființei umane.
Abstract
One definition of propaganda presents it as a set of persuasive actions, backed by a sponsor interested in achievieng its objectives by altering the attitudes and behaviour of the targeted group.
There are many examples throughout history that can match this description, but never before the XXth century was the propaganda used to such extent. Both fascism and communism used all available tools, like printed press, radio and cinema to stigmatize imaginary ennemies and to promote an untruthful ideal.
Autor: Cosmin Iliescu
