Folosirea termenului „radicalizare” este asociată unei serii de momente cu impact major în istoria contemporană a omenirii, cum ar fi atentatele de la New York din 11 septembrie 2001 (9/11), Madrid și Amsterdam, din anul 2004, sau cele de la Londra, din 2005. Toate acestea sunt cazuri de radicalizare finalizate cu atentate teroriste.
Lucrarea de față abordează cazuri de radicalizare, din Statele Unite și din alte țări ale lumii, pornind de la Raportul Poliției din New York privind Radicalizarea în Vest. Documentul analizează procesele conexe acestui fenomen, înregistrate la nivel internațional, respectiv în: Europa, Australia și America de Nord.
Acestea, deși s-au derulat după un scenariu prestabilit, nu s-au înregistrat pagube.
Iată evoluția cronologică a celor mai importante evenimente care au schimbat, pentru totdeauna, proiecția mentală a ceea ce reprezenta, pentru fiecare dintre noi, terorismul:
Madrid. La 11 martie 2004, un grup de tineri islamiști au derulat o serie de atacuri cu bombe asupra sistemului feroviar regional Cercanias, atentatele soldându-se cu moartea a 191 persoane și rănirea altor 2.050.
Cunoscut sub numele de Al-Muhajiroun Two, acest caz nu a implicat nicio amenințare directă la adresa New York-ului sau a Statelor Unite, dar a conținut aspecte conexe fenomenului de radicalizare. Teroriștii în cauză erau rezidenți în New York, unde au parcurs procesul de radicalizare, până la punctul de a se angaja în Jihad. Syed Hashmi și Mohammed Junaid Babar, ambii membri ai grupului extremist Al-Muhajiroun, au călătorit în Marea Britanie și s-au alăturat unor „elemente” Al-Qaeda. Ambii s-au implicat în activități teroriste desfășurate în afara Statelor Unite. Babar a fost arestat, în New York, la întoarcerea sa din Pakistan, în aprilie 2004. În cadrul procesului care a urmat, acesta a pledat vinovat pentru cinci capete de acuzare, între care și implicarea sa în atragerea și furnizarea de sprijin financiar și material pentru organizația Al-Qaeda, în teatrele de operațiuni din Afganistan.
Doi ani mai târziu, pe Aeroportul Heathrow din Londra, autoritățile britanice l-au arestat și pe Syed Hashmi. Acesta a fost acuzat de facilitarea planurilor Al-Qaeda de a ataca țintele din Londra prin intermediul echipamentelor și tehnicii militare furnizate, precum și prin atragerea de fonduri destinate organizațiilor islamiste cu sediul în Pakistan și Afganistan.
Lakawana Six este un alt caz în care intervenția promptă a autorităților a condus la zădărnicirea eforturilor organizațiilor teroriste din orașul New York. Înainte de evenimentele de la 11 septembrie 2001, serviciile de intelligence monitorizau activitatea a șase cetățeni americani de origine yemenită despre care se știa că se pregătesc într-o bază militară a al-Qaeda din Afganistan.
Deși toți cei șase aveau pregătire militară, inclusiv cunoștințe privind utilizarea armelor de asalt, a lansatoarelor de grenade, fabricarea de dispozitive explozive improvizate, de cocktail-uri Molotov și utilizarea de mine antitanc, acestea nu s-au concretizat niciodată în atentate teroriste. Grupul a fost dizolvat prin arestarea membrilor săi, urmare a monitorizării comunicării dintre aceștia, în special a celei prin Internet.
În cazurile Portland Seven și Virginia Paintball, atacurile de la 11 septembrie au dus la adoptarea deciziei de a comite atentate. Mulți dintre cei care făceau parte din organizație au călătorit în afara Statelor Unite și s-au pregătit în anumite baze, unde și-au definitivat îndoctrinarea.
Planul Herald Square, NY, s-a desfășurat la data de 27 august 2004, cu puțin timp înaintea organizării Convenției Naționale Republicane, când Shahawar Siraj și James Elshafay au fost arestați sub acuzația de conspirație în operaționalizarea atacului asupra celei mai aglomerate stații de metrou din New York, Herald Square, prin amplasarea de dispozitive explozive improvizate. Convenția urma să aibă loc începând cu data de 30 august, la Madison Square Garden, în imediata apropiere a stației de metrou vizate. Atacatorii urmăreau distrugerea clădirii Manhattan Mall, situată în imediata apropiere a Madison Square Garden. Atacatorii realizaseră hărți ale locurilor care se pretau la amplasarea explozibilului, mergând până la punerea în scenă, în data de 21 august, a unei „repetiții”, al cărei scop era acela de a testa viteza de reacție a poliției. În anul 2006, s-a încheiat procesul celor doi teroriști, în care Curtea Federală din New York l-a declarat pe Shahawar Siraj vinovat de planificarea comiterii unui atac terorist, faptă pentru care a primit o sentință de 30 de ani de închisoare, iar James Elshafay a primit o pedeapsă de cinci ani de detenție, pentru complicitate.
Amsterdam. Tinerii componenți ai Grupului Hofstad plănuiau organizarea unor atacuri în Olanda, vizând pe lângă țintele strategice, precum Parlamentul, aeroportul național și un reactor nuclear, și asasinarea unor membri ai Executivului și ai Parlamentului. În noiembrie 2004, după ce Mohammad Bouyeri, unul dintre membrii grupului, l-a ucis pe Theo Van Gogh, a urmat un șir de arestări.
Atentatul de la Londra, din 7 iulie 2005, s-a declanșat începând cu ora 8:50, când, pe trei rute ale metroului londonez, au fost detonate trei bombe, la interval de cincizeci de secunde una de cealaltă. Explozia celei de-a patra bombă s-a produs o oră mai târziu, într-un autobuz, în stația Tavistock Square. Atentatul s-a soldat cu înregistrarea unui număr de 52 de morți, 700 de răniți, generând, pe durata întregii zile, întreruperi/ disfuncționalități în mecanismul infrastructurii de transport.
Melbourne/ Sydney (Operațiunea Pendenis). La data de 9 noiembrie 2005, poliția australiană a destructurat, în Melbourne și Sydney, o rețea constituită din 17 bărbați. Reținerile s-au făcut pe baza informațiilor care indicau un interes sporit al grupării pentru studierea unor obiective considerate strategice, cum ar fi centrala de energie nucleară Lucas Heights și Sydney Harbor Bridge, precum și sediul Operei din Sydney. În momentul descinderilor, au fost confiscate materiale utilizate la fabricarea artizanală a bombelor, precum și hărți ale Casselden Place și ale sediilor Ministerelor de Externe, Comerț și Imigrație. În urma anchetelor desfășurate, nu s-au putut identifica, însă, cu maxim de precizie, obiectivele vizate de teroriști, datorită faptului că, printre probele aduse la dosar s-au numărat și înregistrări video cu sediile Bursei Australiene și Gării Flinders.
Toronto (Conspirația 18). În perioada 2-3 iunie 2006, poliția și agențiile de securitate din Ontario au derulat o serie de raiduri contra-teroriste în zona metropolitană Toronto, soldate cu arestarea a 17 indivizi acuzați de planificarea unor atacuri teroriste la scară largă, cum ar fi detonarea unor mașini-capcană în cel puțin două obiective din Toronto, deschiderea de focuri de armă în zone publice aglomerate și executarea premierului canadian, Stephen Harper. În urma anchetelor efectuate, oficialitățile nu au exclus ipotezele conform cărora în sfera de interes a grupului se aflau și alte clădiri, cum ar fi: Centrul Media Canadian, Parlamentul, sediile serviciilor secrete canadiene și Turnul CN.
Atacurile asupra turnurilor World Trade Center constituie cel mai important factor în proliferarea procesului radicalizării violente, în special în Occident. Mai mult, acestea au indus actuala abordare a atentatelor teroriste, planificate și desfășurate în numele Jihadului global, ca recunoaștere a asumării integrale a radicalizării violente, precum și a responsabilității supreme adjudecate de indivizii jihadizați, pe principiul „totul sau nimic”.
Înainte de atacurile de la 9/11, parcurgerea etapelor din cadrul procesului de radicalizare violentă avea loc mult mai lent, iar singura legătură directă cu Jihadul era cea de a deveni mujahedin. Viitorii indivizi jihadizați călătoreau în Afganistan fără a avea vreo intenție de a deveni teroriști. Acum, respectând spiritul ideologiei salafiste, procesul radicalizării se accelerează, atât din punct de vedere al timpului necesar parcurgerii fiecăreia dintre etape, cât și în ceea ce privește vârsta indivizilor recrutați, în sensul scăderii semnificative a acesteia.
Mai mult, odată cu apariția și asocierea noilor riscuri asimetrice, adepții acestei ideologii au mai beneficiat de o facilitate în lupta cu autoritățile responsabile, și anume, aceea de a-și ascunde, sub aparența unei vieți obișnuite, cotidiene, intenția/ motivația acțiunilor teroriste. În plus, 9/11 este momentul în care Statele Unite și aliații săi au inițiat lupta împotriva terorismului, contribuind fără să vrea la accelerarea sau, și după caz, la declanșarea proceselor de radicalizare a indivizilor aparținând altor organizații.
De exemplu, în cazul Portland Seven, în timp ce unii membri ai grupului au avansat în procesul radicalizării, la etapa de jihadizare, până în vara anului 2001, abia după evenimentele din 9/11, grupul, ca un întreg, a început să caute oportunități de a comite un act terorist.
În cazul Virginia Paintball, deși, la nivel individual, unii membri ai organizației optaseră pentru varianta punerii în practică a unui atentat, acest lucru s-a extrapolat, ca obiectiv principal al grupului, la un interval de cinci zile de la 9/11. Și pentru Siraj, membru al grupului de la Herald Square, aceeași dată a reprezentat momentul deciziei finale, luate în favoarea jihadului, el susținând că atacurile sinucigașe din Israel au fost un răspuns individual la atrocitățile autorităților asupra musulmanilor, iar misiunea celor de la 9/11 nu a fost completă, accentuând necesitatea derulării unor alte atacuri asupra Statelor Unite.
În urma studiilor efectuate de experți din diverse domenii, se pare că s-a conturat o explicație coerentă în privința dezvoltării și extinderii fenomenului de radicalizare violentă în Europa, în contextul în care istoria, geopolitica, demografia și cultura sunt factori care influențează viteza și gradul de diseminare și de absorbție al acestui fenomen. Europa a oferit cea de a doua șansă pentru imigranți, prin politicile sale privind acordarea azilului politic, de integrare socială și sprijin economic, însă legislația în domeniu nu prevedea și aspecte privind asimilarea acestor comunități mari de musulmani în cultura și societatea europeană. Acest fapt a creat o falie discriminatorie între reprezentanții, aceleiași populații și a dus la o izolare a imigranților, pentru care Europa a devenit mai degrabă un loc de rezidență și nu unul față de care să manifeste un sentiment de apartenență. Prin intermediul acestei comparații, Raportul NYPD abordează și cataloghează Statele Unite ca fiind „imune” la acest proces, datorită faptului că indivizii implicați în cazurile prezentate fie au fost radicalizați în afara teritoriului (cazul 9/11), fie activitatea lor s-a aflat sub auspiciile atingerii obiectivului de a deveni mujahedini. Cu toate acestea, același document menționează că și pe teritoriul Statelor Unite s-au derulat procese de radicalizare, dar numai până la etapa de concretizare, în plan psihologic, a intenției de a comite un atentat terorist, deci fără ca acestea să se metamorfozeze în amenințări directe la adresa societății sau a infrastructurilor americane. Istoria a arătat că, începând cu evenimentele de la 9/11, fiecare proces de radicalizare a respectat o evoluție structurată în patru etape.
I. Pre-radicalizarea – sub influența factorilor demografici, sociali și psihologici, se creează un mediu propice în care indivizii devin vulnerabili în fața unui mesaj radical. De cele mai multe ori, acest proces s-a inițiat în interiorul unor comunități etnice majoritar musulmane, adevărate „sanctuare ideologice” pentru înrădăcinarea ideilor radicale. În astfel de comunități, indivizii trăiesc un puternic sentiment de izolare, nutrind dorința de a se alătura altor persoane cu aceeași cultură sau religie. În comunitățile musulmane din Vest există o reală toleranță pentru extremism care activează fenomenul de radicalizare.
În general, indivizii care încep procesul de radicalizare (candidații) întrunesc următoarele trăsături:
– gen – masculin (numai în cazul Portland Seven apare o femeie);
– adulți (până în 37 de ani);
– rezidenți;
– au un trecut etnic variat (aflați la a doua sau a treia generație în țara gazdă, provenind din Orientul Mijlociu sau Asia de Sud);
– convertiți recent la Islam;
– încadrați, din punct de vedere sociologic, în clasa de mijloc (bine integrați în societate, educație bună – fiind cel puțin absolvenți de liceu, slujbe și vieți „comune”, fără probleme economice și fără cazier). Excepția de la această regulă se regăsește în cazul celor din Lakawana Six, care, înainte de 9/11, au beneficiat de pregătire paramilitară într-o bază Al-Qaeda.
Madrid
Începând cu anii ’80 și până în prezent, Spania găzduiește o comunitate musulmană constituită din aproximativ 600.000 de persoane, din care majoritari sunt cei proveniți din Maroc. În anii ’90, numărul celor care s-au stabilit aici a înregistrat o creștere semnificativă, datorită ofertei de locuri de muncă în domenii precum agricultură, construcții, servicii, domenii aflate în plină dezvoltare. În prezent, Spania oferă oportunitățile de dezvoltare pentru cea de-a doua generație de adolescenți de origine nord-africană, cu vârsta cuprinsă între 16-17 ani. În general, acest mediu multietnic, permisiv și tolerant, a facilitat asimilarea în cultura spaniolă și a altor naționalități.
Profilul candidaților de la Madrid:
– media de vârstă – aproximativ 30 de ani;,
– aparținând primei generații de bărbați musulmani nord-africani stabilite în Spania;
– mediul familial – guvernat de probleme multiple și diverse, multe dintre acestea fiind de natură personală (traficanți de droguri, slujbe cu jumătate de normă, studenți navetiști sau cu dosare penale pentru infracțiuni minore). Excepție de la aceasta făceau câțiva indivizi care erau studenți buni, părând că s-au adaptat la rigorile socio-culturale spaniole și care păreau să aibă un viitor strălucit în această țară.
Amsterdam
Comunitatea musulmană olandeză, formată, preponderent, din aproximativ 350.000 de persoane de origine turcă și alte 300.000 de naționalitate marocană, este concentrată mai ales în zona urbană.
Integrată mai greu în societatea și cultura olandeză, datorită faptului că un procent mai mare de 90% dintre aceștia nu au avut acces la educație, aceasta a căpătat consistență în anii ’60, când, pe fundalul problemelor economice din țările de origine, s-a înregistrat un val masiv de emigranți, aceștia acceptând să lucreze în condițiile impuse de angajator, fără a ridica nicio pretenție. Candidații aparținând Grupului Hofstad – tineri musulmani olandezi de origine nord africană, cu vârste cuprinse între 18 și 28 ani.
Londra
Marea Britanie, deține o comunitate musulmană semnificativă de aproape două milioane de indivizi, dintre aceștia un procent de aproximativ 66% provin din Asia de Sud, din țări ca Pakistan, India și Bangladesh.
Londra reprezintă punctul de atracție pentru aceștia, demonstrat prin faptul că, jumătate din totalul musulmanilor sunt locuitori ai metropolei. Exodul către nordul Angliei a început în anii ’60 și ’70, când, pentru reprezentanții acestei comunități, au apărut oportunități de încadrare oferite de industria textilă, industrie care se afla într-o perioadă de dezvoltare.
Candidații: Trei dintre atentatori, respectiv Mohammed Siddique Khan, Shehzad Tanweer și Hasib Hussain, toți originari din Leeds, erau a doua generație de cetățeni britanici de origine pakistaneză, iar Germaine Lindsey era exponent al primei generații jamaicane stabilite în Buckinghamshire, suburbie a aceluiași oraș. Toți erau bine integrați în societatea britanică, beneficiind de o educație bună, fără a urma cursurile unei școli islamice.
Sydney/ Melbourne
În Australia trăiesc, într-o comunitate relativ nouă, aproximativ 340.000 musulmani, preponderent refugiați libanezi. După declanșarea războiului civil în Liban, în perioada 1970-1980, Australia a oferit azil politic pentru cetățenii acestui stat care au dorit să întemeieze, pe acest teritoriu, o comunitate, astfel încât în prezent, aceasta reprezintă 1,6% din totalul populației.
Candidații: Atât grupul din Melbourne, cât și cel din Sydney, au fost constituite din musulmani, cetățeni australieni sau cu permis de rezidență, având vârsta cuprinsă între 18 și 28 de ani.
În cazul Melbourne, adepții proveneau din familii libaneze, imigrante cu două generații în urmă, care se integraseră din punct de vedere socio-economic. Contrar condițiilor oferite de acest mediu familial, tinerii au optat pentru calea oferită de Islam, pe care au adoptat-o cu numai 18 luni înaintea arestării lor, ca suspecți de terorism.
Din punct de vedere al pregătirii profesionale, grupul era format atât din studenți, cât și din persoane active pe piața muncii. Unii dintre ei aveau cazier pentru fapte minore.
Toronto
Densitatea demografică a musulmanilor stabiliți în metropola Canadei se ridică la cifra de 250.000 de persoane, reprezentând aproximativ 5% din totalul populației. Important de menționat despre evoluția acestei comunități ar fi două aspecte și anume: faptul că ponderea cea mai mare în structura acestei comunități o reprezintă imigranții din Asia de Sud, din țări precum India, Bangladesh și Pakistan – 37% și, respectiv, 24% din Orientul Mijlociu și, în al doilea rând, apartenența lor la clasa socială medie și de sus.
Candidații: Grupul din Toronto era format din 18 persoane, majoritatea aflați la vârsta adolescenței sau puțin peste 20 de ani, locuitori ai suburbiilor Mississauga și a Scarborough.
Din declarațiile familiilor și ale prietenilor apropiați a reieșit faptul că aproape toți cei arestați sub învinuirea de terorism erau persoane adaptate și integrate în normele, rigorile și valorile societății canadiene.
Lakawana Six
Candidații: Grupul de la Lakawana era format din opt americani de origine yemenită, aflați la a doua și a treia generație pe acest teritoriu,cunoscuți pentru pregătirea lor paramilitară realizată, înainte de 9/11, într-o bază Al-Qaeda din Afganistan.
Șase dintre aceștia urmaseră cursurile Liceului Lakawana, fiind descriși de cei apropiați ca fiind mai degrabă interesați de fotbal și de hochei, decât de o activitate religioasă capabilă să-i conducă pe drumul jihad-ului. Totuși, în acest anturaj, se afla un individ care deținea cunoștințele necesare utilizării armamentului de ultimă generație.
Portland Seven
Candidații: Acest grup era format din opt bărbați, din care, șase erau născuți în Statele Unite. Imediat după evenimentele de la 9/11, serviciile de securitate au arestat cinci dintre membrii acestui grup, în momentul în care aceștia încercau să se alăture grupării Al-Qaeda, din Afganistan.
Printre cei reținuți se numărau pe lângă persoane cu cetățenie americană, studii superioare și un istoric personal impecabil (un inginer, un cadru activ al armatei americane și un expert în Studii Internaționale și limba chineză) și indivizi de origine arabă (un iordanian, rezident în Portland, care susținea că fusese mujahedin și luptase în Războiul Sovietic în Afganistan și un imam libanez extremist, care ținea predici în cadrul comunității locale).
Virginia Paintball
Candidații din cadrul acestui grup proveneau din culturi și medii diferite, astfel: liderul spiritual al grupului era un doctorand în biologie, la Universitatea George Mason; patru activau în cadrul US Army, unul dintre ei fiind chiar veteran al Războiului din Golf; un sud-coreean, de profesie inginer; un yemenit, provenit dintr-o familie de diplomați și doi cetățeni pakistanezi (un expert în tehnologia computerizată și un designer).
Herald Square și Al-Muhajiroun Two
New York-ul are o populație numeroasă, a cărei cifră se ridică la valoarea de 8,5 milioane de locuitori, din care aproximativ 600. 000 750 000 de indivizi sunt de origine musulmană, din care un procent semnificativ de 40% îl reprezintă cei născuți în afara Statelor Unite. În comunitățile urbane musulmane se găsesc cei mai mulți extremiști, care utilizează Islamul ca vehicul de diseminare și justificare a viziunilor extremiste. Aceștia predică despre radicalizare, valorificând vulnerabilitățile generate de viața cotidiană într-o mare metropolă.
Candidații: Ca și în celelalte cazuri, extremiștii din New York erau bărbați musulmani, cu vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani. Shahawar Matin Siraj (23 de ani), fost membru al sectei islamice Ismaili, emigrase ilegal, în Statele Unite, în anul 1999, ca urmare a regimului din Pakistan, de represiune asupra minorității din care acesta făcea parte.
James Elshafay (19 ani), provenea dintr-un mediu familial multicultural, respectiv din tată egiptean și mamă de origine irlandeză, fapt ce a condus la convertirea la Islam, la insistențele tatălui, la frageda vârstă de numai 12 ani. Ulterior, acesta a renunțat la școală, eșuând într-o viață prinsă între droguri și alcool.
Syed Hashmi, un tânăr pakistanez, în vârstă de 27 de ani, absolvise, în anul 2003, Colegiul din Brooklyn, obținând o diplomă în Studii Politice. Era descris ca fiind un tânăr calm și inteligent, devotat Islamului, fără a fi însă fanatic. Muhammad Junaid Babar (29 ani), născut în Pakistan, s-a mutat în Queens, Statele Unite, împreună cu familia încă de când acesta avea doi ani. A urmat și a absolvit, în anul 1994, cursurile Academiei Militare La Salle, din Long Island, cu gradul de locotenent secund. În paralel cu studiile militare, acesta a urmat și cursurile Universității St. John, din New York, specializarea Farmacie, pe care însă le-a abandonat înainte de absolvire.
II. Auto-identificarea. Procesul de radicalizare se declanșează, de fapt, în cea de-a doua etapă, cea de auto-identificare, asimilată unei crize de identitate, de „căutare religioasă”, care marchează momentul începerii transformării individului, generând sentimentul de incertitudine în credința anterioară și totodată, o nouă percepție asupra lumii.
Înclinația către Islamul salafist este primul pas în această etapă, căruia îi cad pradă cei care încearcă să-și stabilească un anumit reper pentru evoluție, căutând aprobare și validare pentru această cale. Din păcate, în interiorul comunităților musulmane, sunt din ce în ce mai mulți extremiști care propagă radicalizarea, iar membrii acestora devin astfel vulnerabili în fața mesajelor care folosesc Islamul ca mijloc de diseminare și justificare a viziunilor extremiste.
Radicalizarea este nediscriminatoare, atrăgând, astfel, cetățeni din toate mediile, de la studenți, ingineri, oameni de afaceri, profesori, avocați, șoferi de taxi, până la muncitori în construcții etc.
De cele mai multe ori, elementele care motivează această etapă sunt de natură economică, socială, politică sau personală. Cel mai des întâlnite sunt, pe de o parte, conflictele politice cele care apar în condițiile tacticilor de tip „șoc moral”, folosite de către extremiști în diseminarea argumentelor și mesajelor politice, prin intermediul presei, literaturii, a discursurilor publice, televiziunii, website – urilor, forumurilor, videoclipurilor sau altor forme de informare în masă. Expunerea agresivă a acestor campanii politice extremiste (ex. conflictele musulmanilor din Afganistan, Bosnia, Cecenia, Kashmir, Israel/ palestinieni și Irak) poate genera apariția sentimentelor de ură. Aceasta, de obicei, asociată unei crize de identitate, generează individului dorința de „a renaște”, de a se redefini, într-o interpretare radicală a ceea ce înseamnă musulman într-o societate non-musulmană. Pe de altă parte, conexiunile sociale, prietenii și familia, conducătorii religioși, literatura și Internet-ul sunt elementele de natură personală care pot influența această etapă. Astfel, date fiind diversitatea, popularitatea și natura agendei extremiste, un individ care caută răspunsuri identitare va fi expus unui exces de interpretări salafiste ale Islamului.
Departe de a fi un fenomen exclusiv european, acesta regăsindu-se și în Statele Unite, mulți tineri musulmani luptă cu propriile identități și adesea cad victime ideologiei extremiste. Nemulțumirea față de direcția și valorile pe care le promovează familia tradițională și liderii religioși conduc spre căutarea unor conducători și grupuri sociale alternative, care să răspundă acestor nevoi. Pe măsură ce explorează identitatea islamică, spiritul activist îi apropie de mesajele militante ale Islamului jihadist-salafist, agresive și distorsionate.
Cauzele generatoare ale acestei transformări au fost fie călătoria în țara de origine (Londra: Hasib Husain părea să devină mai religios. Începuse să poarte haine tradiționale, după o călătorie în Arabia Saudită, în 2002; Lakawana: După reîntoarcerea din Yemen, în 1998,
Derwish a fost descris ca „membru Al-Qaeda cu certificat”; Herald Square: Elshafay a călătorit în Egipt, cu scopul de a-și vizita rudele, călătorie ce pare să-i fi indus acest nou interes în Islam), decesul unui membru al familiei; Portland: Mike Hawash s-a dedicat Islamului, în încercarea de a-și reveni după decesul tatălui său, în 2000) sau un episod din viață petrecut în închisoare (Amsterdam: Drumul lui Mohammed Bouyeri spre radicalism pare să fi început în cele șapte luni de detenție).
În alte cazuri, motivul transformării nu a fost descoperit (Madrid: Sarhane ben Abdelmajid Fakhet, care a crescut într-o familie din clasa de mijloc, în Tunisia, s-a mutat în Spania, în 1994, când a obținut o bursă în economie.
La puțin timp de la începerea studiilor, acesta a abandonat studiile și s-a retras și din viața cotidiană; Toronto: Chand, înrolat în corpul rezerviștilor din 2000, a renunțat la credința sa hindusă, s-a auto-declarat musulman).
Internetul pare să capete un rol important, în această etapă, pentru evoluția individului în radicalizare (În cazul Al-Muhajiroun Two, Mohammed Junaid Babar a început explorarea ideologiei salafiste, după ce a renunțat la cursurile universitare, alocând resursa timpului liber pentru accesarea Internet-ului. Tot prin intermediul acestuia și-a lărgit cercul de cunoștiințe, cu membrii on-line a diverselor rețele de socializare și a luat contact cu Al-Muhajiroun, cel care a devenit în scurt timp centrul lui ideologic).
În final, individul renunță la cutumele din vechiul stil de viață, alăturându-se oamenilor cu aceleași idealuri și credințe și care, datorită dinamicii specifice unui grup mic, își accentuează devotamentul față de Islamul salafist. Uneori, în aceste cercuri sociale, numite „incubatoare extremiste”, se dezvoltă celulele jihadiste, cele care comit atentatele teroriste.
Transformarea poate merge până la renunțarea la hainele moderne, în favoarea celor tradiționale, schimbarea numelui (ex.: Londra Germaine Lindsay devine Jamal; Portland Seven – Mike Hawash devine Maher) sau chiar la achitarea integrală a creditelor, în baza legilor islamice care interzic modalitatea de plată în rate (ex.: Portland Seven – Mike Hawash).
De obicei, în această etapă indivizii se caracterizează prin activism social, implicându-se din ce în ce mai mult în problemele societății și renunțând la ceea ce religia le cataloghează ca vicii (țigări, alcool, jocuri de noroc etc.).
Al doilea indicator-cheie al parcurgerii acestei etape este frecventarea moscheii salafiste, locul unde fac cunoștiință cei care, ulterior, alcătuiesc grupul sau celula teroristă.
Acesta survine după momentul de inițiere a transformării și este în raport de cauză și efect cu manifestarea coeziunii în interiorul unui grup format din indivizi cu aceleași idealuri sau credințe. De cele mai multe ori, cei doi indicatori se află în relație de interdependență, condiționându-se reciproc.
Interesul pentru Islam și pentru ideologia salafistă se activează atunci când se stabilește contactul cu grupuri/ indivizi care diseminează mesajul salafist și care, ulterior, devin mentori ai celulelor aflate în curs de organizare (Madrid: Sirianul Basel Ghayon și marocanul Anghar Foud el Morabit s-au alăturat unui cerc salafist, condus de Rabei Osman el Sayed Ahmed, un tânăr egiptean, în vârstă de 32 de ani, cunoscut sub numele de „Mohamed Egipteanul”; Melboune/ Sydney: Pentru Benbrika, Sheikh Mohamed Omran a fost cel care i-a arătat calea extremismului. Omran era adept al preotului salafist Abu Qatada; Toronto: Saad Khalid, elev la Liceul Meadowvale, a creat „Clubul de Cunoaștere Religioasă”. Acesta predica Islamul în fața colegilor și petrecea o mare parte din timp cu Fahad Ahmad și Zakaria Amara. Cei trei formaseră un grup de discuții, numit „Frații Meadowvale”; Lakawana: Kamal Derwish a reprezentat atât o autoritate spirituală, cât și mijloc de radicalizare pentru grupul de la Lakawana;
Virginia Paintball: După ce i-au cunoscut pe Al-Timimi și Royer, câțiva membrii ai grupului au început să interacționeze direct cu aceștia, ajungând să discute problemele religioase și dincolo de ușile moscheii).
Un alt indicator în evoluția fenomenului cunoscut sub numele de „moscheea salafistă”, este caracterizat de organizarea de întâlniri ale membrilor viitoarelor grupuri, în locații cunoscute ca având o agendă extremistă (Madrid: Pe măsură ce acești indivizi se apropiau de salafism, au început să frecventeze Centrul Cultural Islamic, cunoscut sub numele de Moscheea M-30.
Aceasta și extremiștii au jucat un rol important în radicalizarea detonatorilor de la Madrid; Amsterdam: Odată ce a devenit activist, Bouyeri a început să organizeze evenimente la centrul comunității, unde a interzis atât prezența femeilor, cât și consumul de alcool.
În timp, Bouyeri a început să frecventeze moscheea Al-Tawheed, cunoscută autorităților ca fiind de orientare salafist-extremistă; Londra: Mohanmmed Siddique Khan mergea la trei moschei, dintre care cel puțin două aveau influențe extremiste; Melbourne/ Sydney: Benbrika a început să predice în moscheea Brunswick.
Îl numea pe Ossama ben Laden un „mare om” și susținea obiectivele și acțiunile Grupului Salafist pentru Chemare și Luptă din Algeria (GSPC). Ulterior, și-a putut extinde influența, creând o a doua celulă la Sydney. O parte din cei arestați la Melbourne, în operațiunea Pendenis, frecventau moscheea Brunswick, cunoscută ca nucleu al auto-identificării cu ideologia jihadi-salafistă, promovată de Benbrika.
Toronto: Tinerii au început prin a frecventa moscheea Al Rahman, din Mississauga, prilej cu care s-au întâlnit cu Qayyum Abdul Jamaal, „autoritatea spirituală” a grupului, cel care i-a ajutat, ulterior, în evoluția către radicalizare. Un alt membru al grupului, Steven Vikash Chand, a frecventat Centrul Islamic Salaheddin, o cunoscută moschee radicală, unde l-a avut ca mentor pe imamul Aly Hindy, cunoscut fundamentalist islamic.
Trebuie menționat că astfel de întâlniri se derulau în paralel și în afara moscheii, având ca principal scop diseminarea mesajului salafist (Lakawana: Derwish susținea întâlniri private în propriul apartament pentru grupuri restrânse de tineri care participau la rugăciunile de seară.
Aceste întâlniri, cu program extremist, au devenit treptat extrem de populare, atrăgând aproximativ 20 de adepți tineri, toți având în jur de 20 de ani. Derwish era un mentor experimentat, asimilând, adesea, religia cu petrecerea timpului liber. Tinerii erau captivați de retorica fanatică a acestuia, supranumind-ul „muzician al religiei”; Portland: Mike Hawash, începând să frecventeze Centrul Islamic din Portland, Asjid as-Saber, s-a asociat cu musulmani fundamentaliști, fapt ce i-a facilitat, în timpul unei călătorii în Afganistan, contactul cu viitorii organizatori ai atentatului; Virginia Paintball: Al-Arqam, din Falls Church, Virginia, a fost centrul ideologic salafist pentru grupul din Virginia, locul în care adepții acestuia au descoperit retorica extremistă. Aici s-au întâlnit cu Ali Al-Timimi, cel care predica în această locație și care, datorită carismei sale, și-a pus amprenta asupra viitorului tinerilor musulmani din Virginia de Nord, devenind, în scurt timp, mentorul și liderul lor intelectual și spiritual.
Tot aici a avut loc întâlnirea cu un alt predicator, Randall Todd Royer, fost soldat în armata americană și cel care a devenit, în anul 1994, veteran al jihadului din Bosnia).
În New York, flagelul salafist a îmbrăcat mai multe forme, de la discursurile oferite de imami radicali care tranzitau orașul, până la comercializarea de înregistrări foto și audio-video despre jihad, crearea de website-uri extremiste, derularea activităților de sponsorizare a asociațiilor studențești, organizarea de pelerinaje la moschei și promovarea literaturii radicale din Arabia Saudită.
Astfel, membrii grupurilor de la Herald Square și Al-Muhajiroun Two, care își căutau identitatea, au avut șansa de a se întâlni cu membrii diverselor celule extremiste. La sfârșitul anilor ’90, Syed Hashmi s-a alăturat Cercului Islamic din America de Nord (ICNA) cu sediul în Queens, un ONG musulman, originar din Jamaica, care avea ca principal obiectiv explorarea Islamului. Datorită faptului că mesajul ICNA nu era foarte puternic, deși era construit pe doctrina salafistă, Hashmi s-a alăturat celor din al-Muhajiroun, unde a și început transformarea sa extremistă. Drumurile lui Siraj și ale lui Elshafay s-au intersectat într-o librărie islamică, care a devenit ulterior celula ideologică în interiorul căreia au evoluat în procesul de radicalizare. La scurt timp după evenimentele de la 9/11, citind și participând la rugăciune la moscheea sunnită din apropiere, Siraj a devenit tot mai interesat de Islam. În august 2002, Elshafay, în urma călătoriei în Egipt, și-a descoperit un interes deosebit pentru Islam, manifestat și după întoarcerea lui în New York și care l-a condus către librăria unde lucra Siraj.
III. Îndoctrinarea. A treia etapă, cunoscută sub numele de îndoctrinare, reprezintă momentul în care grupul, aflat sub îndrumarea unei „autorități spirituale”, se identifică cu idealurile religioase, adoptând în totalitate valorile ideologiei salafiste, iar indivizii căpătă convingerea că trebuie să acționeze în sensul promovării cauzei, respectiv „pedepsirea” Vestului prin înlăturarea ordinii și valorilor democratice, reinstaurarea Califatului și instituirea legii islamice Shari’a.
Retragerea din moschee marchează demararea procesului de consolidare a relațiilor din interiorul grupului și de identificare a liderului, cu unele excepții (Lakawana: Membrii grupului au călătorit în Afganistan, înainte de a accepta în totalitate ideologia salafistă, la recomandarea lui Derwish, liderul spiritual și operațional, pentru a-și „rectifica” comportamentul considerat ca fiind insuficient dezvoltat, pe latura de devotament pentru viața islamică. Îndoctrinarea acestora s-a produs în baza de antrenament Al-Farouq, aparținând Al-Qaeda, fără ca aceștia să fi conștientizat că locația era anume aleasă pentru a facilita acest demers. Călătoria în Afganistan a reprezentat retragerea din mediul din Lakawana, iar întâlnirile lor ulterioare au fost organizate la reședința lui Derwish; Toronto: În anul 2005, câțiva membri ai grupului, elevi ai Liceului Meadowvale, au început să viziteze Musall-e-Namira, o locație privată pentru rugăciuni, aflată în imediata apropiere a școlii, iar în cazurile de la New York, librăria islamică și moscheea al-Muhajiroun au reprezentat atât celulele de îndoctrinare pentru grupul Herald Square și Al-Muhajiroun Two, cât și refugiul lor atunci când s-a produs retragerea din viața socială).
În această etapă are loc un exigent proces de selecție a membrilor viitorului grup și ca modalitate de proliferare a mesajului extremist este preferată utilizarea dialogului. În momentul în care jihadul militant devine un obiectiv, indivizii se retrag din moschee. Acestea, percepute acum ca o amenințare pentru materializarea intențiilor jihadiste, sunt constant monitorizate de autorități, urmare a intensificării activităților teroriste. Retragerea poate fi determinată, pe de-o parte, de lipsa satisfacțiilor corespunzătoare nevoilor de radicalizare ale indivizilor sau, pe de altă parte, ca urmare a apariției unor conflicte cu oficialii religioși sau cu alți adepți. Părăsirea moscheii se produce în mod firesc, marcând sfârșitul acestei etape a procesului de radicalizare.
Madrid: membrii grupului de la Madrid au părăsit moscheea M30 pentru că acesta nu încuraja diseminarea unui mesaj suficient de extremist și se afla deja în atenția autorităților; Amsterdam: Retragerea lui Bouyeri din moscheea Al-Tawheed a influențat grupul din care făcea parte, acesta optând pentru organizarea întrunirilor întru-un spațiu care să le ofere condițiile necesare pentru susținerea de predici, sesiuni de discuții politice, vizionări de filme, precum și pentru promovarea on-line a jihadului;
Londra: în anul 2001, cei doi lideri ai Grupului 7/7, Mohammed Siddique Khan și Shezhad Tanweer au părăsit moscheea Deobandi din Beeston afirmând că aceasta aborda, superficial și apolitic, aspectele cotidiene ale musulmanilor. După ce au părăsit moscheea, aceștia au optat pentru frecventarea Centrului de Învățare Iqra, locul unde se organizau dezbateri politice vizând problematica din Irak, Kashmir sau Cecenia, se vizionau filme care aveau, în principal, ca tematică prezentarea atrocităților comise de Vest asupra lumii musulmane și se putea accesa Internetul;
Melbourne/ Sydney: Imamul Abdul Nacer Benbrika s-a retras din moscheea Brunswick, luând cu el acele elemente ale congregației care se dovediseră ca fiind cele mai violente și radicale, atât în exprimare, cât și în comportament. Acesta s-a izolat, ulterior, de restul comunității, redimensionând și reconceptualizând interpretările salafiste ale Islamului, fapt ce i-a adus recunoașterea lui ca „îndrumător” pentru cei mai tineri membrii ai grupului).
Lucrare elaborată în baza Raportului Poliției din New York privind Radicalizarea în Vest, în anul 2007
Autor: Simona Enescu
