”Naţiunile care nu investesc în cunoaşterea strategică sunt naţiuni care vor pierde războaiele secolului în care trăim, indiferent care vor fi acestea”.
George Cristian Maior
Aderarea României la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană a produs modificări în ceea ce priveşte identitatea strategică a ţării noastre, fapt ce obligă atât decidentul politic, instituţiile de apărare şi securitate naţională, cât şi mediul academic românesc să coopereze pentru consolidarea acestei identităţi prin creare de cunoaştere strategică care să susţină, prin transfer de expertiză, politicile de securitate euroatlantice.
Regândirea conceptelor de securitate naţională şi europeană pentru o mai bună adaptare a UE şi a NATO la transformările induse de procesele globalizante şi emergenţei societăţii de tip reţea, este o sarcină dificilă, iar modul în care vom reuşi să furnizăm produse ale unor cercetări ştiinţifice performante va influenţa capacitatea noastră de a iniţia sau participa la deciziile care se vor reflecta într-un plus de prosperitate pentru România.
Pledez pentru reconsiderarea statului teoretic ale studiilor de securitate, ca punct de plecare în elaborarea strategiilor de securitate şi pentru modificări radicale ale deciziei politice pentru a evita erori care, în trecut, au decurs din abordări de tip ideologic şi care pun în pericol ceea ce numim dezvoltare socială durabilă.
Consider că apelul la epistemologie oferă soluţii ce conduc la depăşirea orizonturilor interpretative nesatisfăcătoare şi identificarea unui model teoretic care să ne permită să înţelegem mai bine rolul studiilor de securitate pentru creionarea strategiilor de securitate, identificarea surselor insecurităţii globale, regionale şi naţionale, dar şi care sunt procesele ce asigură devenirea şi reproducerea, impactul considerabil al naţiunii asupra existenţei sociale şi, mai mult, asupra securităţii globale şi de ce sunt ele atât de importante pentru situaţia omenirii. Dacă utilizăm reperele oferite de Thomas Kuhn în studiul problematicii ”revoluţiilor în cercetarea ştiinţifică” este corectă afirmaţia: studiile de securitate se află în stadii preparadigmatice. Se întrunesc toate condiţiile prin care Kuhn caracterizează starea preparadigmatică: abordări de pe poziţii diferite, descrieri diferite şi interpretări diferite; elaborarea a ”numeroase teorii speculative şi nearticulate”; sesizarea incertitudinii explicative accentuate; semnalarea încercărilor de articulare a diferitelor interpretări; conştientizarea ”anomaliilor” şi inventarierea alternativelor; punerea în discuţie a interpretărilor şi apariţia fenomenelor caracteristice declanşării procesului de inovare paradigmatică.
Anterior oricărui demers ştiinţific privind modelarea paradigmatică a studiilor de securitate trebuie analizată diferenţa între ”obiect în sine”, ”domeniu de referinţă” şi ”obiect de studiu”.
Oamenii, când devin capabili să efectueze activităţi de natură cognitivă, interoghează nu obiectul în sine, ci reprezentări ale acestuia, în funcţie de posibilităţile interpretorii ale orizontului interpretativ în care funcţionează.
Aceste reprezentări sau interpretări care orientează interogările pe care cercetătorul le ia în considerare când decupează obiectul de studiu şi formulează aspectele pe care le consideră problematice reprezintă domeniul de referinţă.
Domeniile de referinţă, care se interpun între cercetător şi obiectul în sine sunt dependente de capacităţile de procesare socială a informaţiei şi constituie obiectul pentru cercetător. Pentru a interoga obiectul în sine, este necesară o teorie care să furnizeze date ce infirmă domeniul de referinţă şi care poate presupune existenţa unor obiecte în sine, dincolo de domeniile de referinţă.
Așadar, un cercetător decupează din domeniul de referinţă un obiect de studiu, dacă îl apreciază ca fiind problematic, insuficient înţeles.
Pentru clarificarea aspectelor menţionate este util ca, în investigarea problematicii, să pornim de la premisa că analiza istoriografică a evoluţiei oamenilor şi a organizărilor sociale relevă legătura între posibilităţile acestora de soluţionare a situaţiilor problematice cu care se confruntă şi gradul de cunoaştere al realităţii existent într-o anumită etapă istorică, astfel ca, prin testarea acestor sisteme teoretice, utilizând epistemologia falsificabilităţii propuse de K.R. Popper, să identificăm teoria “…care se afirmă în competiţia dintre teorii, pe care selecţia o indică drept cea mai aptă să supravieţuiască, teoria care poate fi testată cel mai sever şi care a trecut cu succes, până acum, teste din cele mai severe…”, ce face posibile modelări explicative utilizabile ca sisteme de referinţă pentru a obţine răspunsuri satisfăcătoare la următoarele întrebări:
– Ce este securitatea?
– La ce fel de securitate ne raportăm?
– Ce contează ca problemă de securitate?
– Cum poate fi atinsă starea de securitate ?
Înainte de a formula răspunsuri la aspectele considerate problematice, trebuie să investigăm premisele epistemologice care ar putea să fie pertinente şi să optăm pentru ceea ce ar putea să constituie fundamente capabile să scoată inter venţiile din zona conjuncturalului empiric.
Pornim de la ideea că orice demers de cercetare trebuie să aibă ca punct de plecare definirea premiselor epistemologice, a fundamentelor şi structurii bazale. Pentru a ne putea situa într-un cadru conceptual coerent în analiza studiilor de securitate este necesară o trecere în revistă a reperelor fundamentale ale construcţiei epistemologice.
Evoluţia capacităţilor omului de a produce interpretări este sugerată de creşterea complexităţii interpretărilor şi de caracterul tot mai sistematic al cunoaşterii, iar discontinuităţile care au marcat evoluţia cunoaşterii sunt ilustrate de capacitatea noilor explicaţii de a marginaliza explicaţiile anterioare şi de a aduce în atenţie noi premise şi modalităţi de analiză.
Astfel se explică coexistenţa a numeroase teorii diferenţiate de amprenta ştiinţifică a perioadei în care au fost concepute şi de premisele pe care s-au situat autorii. Deci, conceptual şi procedural, epistemologia este produsul dificultăţilor ştiinţei, iar demersurile epistemologice de natură ştiinţifică, succedate, atestă nevoia permanentă de epistemologie, care să explice cât mai corect şi mai cuprinzător domeniul cunoaşterii, şi el în devenire, inclusiv prin valorificarea noilor explicaţii produse de epistemologii.
Într-o accepţiune largă, cuvântul ”cunoaştere” este utilizat pentru a desemna atât o activitate prin care iau naştere cunoştinţele, cât şi rezultatele acestei activităţi. În primul sens, sunt desemnate capacităţile de cunoaştere ale minţii şi funcţionarea lor, iar, în al doilea sens, sunt avute în vedere cunoştinţele gata constituite: noţiuni, judecăţi, teorii.
Dicţionarul de filosofie consacră pentru conceptul de cunoaştere accepţiunea de “activitate teoretică a omului”, iar Micul dicţionar enciclopedic – cea de “formă superioară, activă şi complexă de reflectare, de însuşire, de reconstruire în gândire a realităţii obiective”. Analizând definiţiile expuse şi nu numai, rezultă că prin cunoaştere trebuie să înţelegem procesul de descoperire treptată a complexităţii realităţii înconjurătoare şi reconfigurarea, re-relaţionarea continuă a componentelor acesteia descoperite anterior cu informaţii nou primite, în încercarea de a ajunge la interpretarea corectă a întregului pe care îl reprezintă realitatea.
Pentru realizarea acestui obiectiv, filosofii şi oamenii de ştiinţă s-au arătat interesaţi atât de facultăţile şi demersurile ce intervin în producerea interpretărilor, cât şi de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri, dar construcţiile explicative, fiind produse în anumite contexte informaţionale, se particularizează în raport cu caracteristicile acelor contexte.
În acest sens, sociologul Lucian Culda subliniază “distincţia dintre un prim stadiu, în care activităţile cognitive au caracter empiric, un al doilea stadiu, în care devin posibile interogări de natură filosofică şi un al treilea stadiu, în care activităţile cognitive pot fi efectuate în modalităţi ştiinţifice”, ipoteză pe care o vom utiliza, în continuare, în analiza schematică a principalelor teorii specifice studiilor de securitate.
Nevoia de a crea cunoaştere strategică specifică acestui secol, care să susţină politicile de securitate, devine evidentă în condiţiile în care un stat funcţionează într-un orizont de interpretare ideologic, iar modalitatea de raportare la naţiune, organizaţii transnaţionale, conexiuni, procese globalizante, va implica o anumită acţiune a statului în concordanţă cu ideologia adoptată ca sistem de referinţă. Dacă orizontul de interpretare în care un stat funcţionează este unul ştiinţific, atunci modalitatea ştiinţifică (determinist-cauzală, interacţionistă şi sistemică ) de raportare va implica un alt tip de acţiune a statului care va fi o consecinţă a modalităţii ştiinţifice adoptată ca sistem de referinţă de către statul respectiv.
Abordarea ideologică în interiorul studiilor de securitate
Interpretările filosofice ale subiectului cunoscător se centrează, pe de o parte, pe problematica naturii cunoştinţelor, a posibilităţilor acestora de a dezvălui proprietăţi ale domeniului de referinţă al actului cognitiv, iar, pe de altă parte, pe distincţia grosieră între simţuri şi raţiune. Astfel, sunt posibile două clase de interpretări: empiristă, care consideră că nimic nu poate face obiectul raţionării, dacă informaţiile nu sunt produse de simţuri şi raţionalistă, care recunoaşte implicarea simţurilor în activităţile cognitive, dar susţine că activităţile raţionale sunt cele care efectuează activităţile cognitive.
În primul caz, când interpretările filosofice s-au centrat pe natura cunoştinţelor, s-au conturat două poziţii: realiste, ce recunosc capacitatea cunoaşterii de a dezvălui însuşiri ale existenţei fizice şi subiectiviste, care neagă această capacitate.
Conceptul de ideologie a fost introdus în gândirea modernă de Marx şi Engels, pentru a desemna ”conştiinţa reală” a unei colectivităţi, modul în care aceasta devine conştientă de ea însăşi, de condiţiile sale de existenţă şi de direcţiile în care trebuie să-şi desfăşoare activitatea.
Ideologiile prezintă două caracteristici definitorii:
a) sunt o formă prin care se manifestă interesele grupurilor sociale, ale colectivităţilor. O funcţie esenţială a ideologiei este de a cristaliza, sub formă de concepţie şi program de acţiune, interesele obiective ale grupurilor sociale;
b) este un mod preştiinţific, ”natural”, prin care colectivitatea, clasele sociale, grupurile sociale devin conştiente de ele însele, în opoziţie cu ştiinţa care reprezintă o conştiinţă constituită teoretic, cu mijloace specifice, sistematice, orientată explicativ.
În acest sens, ”ştiinţa societăţii” se deosebeşte structural de ”conştiinţa de sine” a colectivităţii. Este util de remarcat faptul că cercetătorul nu trebuie să confunde explicaţia pe care membrii unei colectivităţi o dau vieţii lor sociale, cu explicaţia pe care el, ca om de ştiinţă trebuie să o dea.
Marx şi Engels adesea caracterizează ideologia ca o ”conştiinţă falsă”, neadecvată, posibil chiar mistificată.
Caracterul neadecvat al ideologiei, în calitatea sa de cunoaştere, are două surse distincte:
a) orientarea sa de interese, prin faptul că exprimă interesele claselor şi grupurilor sociale aflate în competiţie;
b) caracterul său de ”conştiinţă de sine”, neştiinţifică. Procesul prin care colectivitatea îşi construieşte cadrele vieţii sale sociale este un proces relativ spontan. Conştiinţa ulterioară a acestui proces va prezenta, în mod inevitabil, un caracter cel puţin inadecvat.
Cele afirmate anterior relevă că orice abordare ideologică a conceptului securitate reduce noţiunea la aspectele relevante pentru doctrina politică folosită şi interpretează conceptul în modalităţi relevante pentru intervenţia acţiunii politice în evaluarea ”stării de securitate”.
În marea majoritate a studiilor de securitate, specifice ideologiei realiste, statul este obiectul de referinţă, iar asigurarea supravieţuirii ca entitate suverană prin garantarea independenţei sale politice şi a integrităţii teritoriale este scopul principal, securitatea statului fiind concepută ca un răspuns la ameninţările cu care acesta s-ar confrunta.
Literatura specifică face trimiteri la proliferare nucleară, cursa înarmărilor, controlul armelor de distrugere în masă. Aceste studii au o puternică influenţă în creionarea politicilor de securitate în state precum SUA, Marea Britanie şi Franţa.
Studiile de securitate specifice ideologiei idealiste, majoritatea apărute după cele de-Al Doilea Război Mondial, sunt centrate pe individ, pe respectarea drepturilor şi libertăţilor sale, pe dezvoltarea sa prin educaţie, pe promovarea normelor şi valorilor liberale şi cooperarea internaţională între state.
Cercetările le regăsim grupate în cadrul studiilor critice, de pace şi cele dedicate securităţii umane (”Critical Security Studies”, ”Peace Research” şi ”Human Security”).
Abordarea ştiinţifică în interiorul studiilor de securitate
În lucrarea sa, ”Epistemologia genetică”, Jean Piaget consideră că, pentru a concepe o explicaţie a cunoaşterii în modalităţi stiinţifice, este necesară o raportare critică la modalităţile filosofice de analiză, reuşind astfel nu numai să dezvăluie anumite erori de interpretare specifice explicaţiilor empiriste şi raţionaliste, dar şi să se detaşeze critic de principiile explicative propriilor abordări filosofice şi de modalităţile speculative de susţinere a interpretărilor.
Analizele scientizate pot fi concepute în orizonturi epistemologice diferite, iar pentru interpretarea ştiinţifică a organizărilor sociale şi a proceselor care au loc în interiorul acestora sunt necesare delimitări între analizele cauzale, sistemice şi post sistemice.
a. Epistemologia determinist cauzală
Explicaţia prin ”cauze” este cea mai simplă formă de explicaţie şi a marcat gândirea socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea în cadrul teoretic pozitivist. August Comte, cel care a introdus termenul de ”sociologie”, insista ca ştiinţele sociale să caute legile generale ale comportamentului uman, să pună accent pe cuantificare şi pe respingerea explicaţiilor în termeni de fenomene subiective, cum ar fi intenţiile sau scopurile.
Potrivit lui Barry Buzan şi Lene Hansen, majoritatea cercetărilor realiste şi idealiste, chiar şi cele constuctiviste în încercarea de a masca opţiunile ideologice sub un discurs ştiinţific, au urmat calea pozitivistă. Situarea decidentului politic şi a cercetătorilor în acest orizont interpretativ au făcut ca studiile în materie de securitate să aibă tendinţa de a se focaliza pe rezolvarea problemelor pe termen scurt și mediu, concentrându-se pe aspectele tehnice și operaționale de folosire a forței, iar politicile de securitate națională sunt centrate pe factori materiali (echipament, buget al apărării) posibil de cuantificat, distribuția puterii şi a resurselor la nivel mondial şi existenţa ameninţărilor care ar trebui stabilită prin acţiuni concrete.
Referindu-se la situații insecurizante identificabile printr-o evaluare cauzală, Gheorghe Nicolaescu remarcă o serie de neajunsuri derivate de situarea în acest orizont reducționist:
– nefiind localizată în organizări sociale, analiza nu poate determina o apreciere corectă a consecinţelor insecurizante, întregul demers rezumându-se la sesizarea unor ”efecte” ale acestora;
– instrumentul de cercetare folosit în ”analiza statistică” permite să se deducă doar presupuneri referitoare la corelaţiile dintre variabilele luate în considerare şi la probabilitatea statistică a unor manifestări insecurizante;
– genurile de situaţii insecurizante pot fi de o mare diversitate şi sunt tratate doar în contextul dat de ”variabilele” luate în considerare, apreciate ca fiind semnificative, a datelor furnizate de analizele statistice.
b) Epistemologia sistemică
Modalitatea sistemică de analiză s-a conturat, treptat, în interiorul mai multor domenii teoretice. Într-o primă etapă, s-au conceput modalităţi de modelare a structurilor (producând “analiza structurală”), modalităţi de modelare a proceselor ce dau capacitatea funcţională a unor organizări (producând ceea ce s-a numit “analiza funcţională”), modalităţi de modelare a mecanismelor de reglare ce introduc corecţii în organizări (producând ceea ce s-a numit “analiză cibernetică”).
Luarea în considerare a diferenţelor dintre formele de organizare considerate sisteme au făcut posibile modelări teoretice ale mai multor genuri de sisteme şi, bineînţeles, diferite modalităţi de modelare. În domeniul teoriilor sistemice există două mari clase de abordări:
-analize concepute în modalităţi lineare, care presupun că obiectul modelării nu conţine procese ce transcend modalităţile cauzale de interpretare (paradigma newtoniană);
-analize în care se acceptă premise holiste, în care domeniile de referinţă sunt organizări cu proprietăţi ce nu se reduc la cele ale componentelor, în care organizările sunt mai mult decât suma părţilor lor (paradigma complexităţii).
Modelarea se referă la un sistem atunci când domeniul ei de referinţă este o organizare cu anumite proprietăţi. Interogarea sistemică, specializându-se pentru a identifica structuri, relaţii funcţionale sau disfuncţionale, stări posibile, mecanisme de reglare şi pentru a efectua simulări prin care să se proiecteze strategii de conservare a domeniilor de referinţă între anumite stări, se referă la organizări de genul celor numite “complexităţi”, care tind natural spre stări aproape de echilibru.
O abordare sistemică în cadrul studiilor de securitate are ca domeniu de referinţă sistemele socio-politice (statul) şi poate dezvălui factorii generatori de insecuritate, ca expresie a incapacităţii de a depăşi dificultăţile care pun în pericol domeniul de referinţă.
Din perspectiva modelului sistemic, starea de securitate este văzută ca finalitate a tuturor activităţilor, având ca ”actori” instituţiile statului. Aceste instituţii sunt examinate prin prisma conceptelor de structură şi funcţie. Disfuncţionalitatea unora dintre elementele structurii poate afecta atât finalitatea procesului, cât şi relaţiile funcţionale cu celelalte elemente structurale.
La intersecţia dintre realism, instiuţionalism şi constructivism, se află modelul teoretic propus de Şcoala de la Copenhaga care aduce un plus de valoare preocupărilor în domeniu, prin construirea, de pe poziţii sistemice, a unui demers specific ”studiilor de securitate” care să permită depăşirea limitelor studiilor strategice tradiţionale, prin introducerea conceptului ”securitate societală”, pentru a desemna acea parte rămasă neacoperită de securitatea statului şi securitatea individului, înţeleasă în sensul prezervării bazelor morale ale statului şi naţiunii.
Spre deosebire de modelarea sistemică, specifică paradigmei newtoniene, care caracteriza orice organizare socială ca un sistem liniar, caracterizat prin ”întregul este egal cu suma părţilor”, cauza şi efectul sunt observabile, previziunea este facilitată de o planificare riguroasă, succesul este determinat de o monitorizare atentă şi un control detaliat, teoria complexităţii interpretează organizările sociale ca fiind sisteme nonliniare, unde înţelegerea întregului nu poate fi realizată prin ”spargerea” acestuia în componente, studierea acestora independent şi apoi extrapolarea concluziilor la întregul sistem social.
Sistemele sociale, ca sisteme complexe adaptative, nu pot fi abordate din perspectiva teoriei liniare, întrucât ele sunt caracterizate de non-liniaritate, autoorganizare etc.
Teoria complexităţii, care îşi propune ”nu prevederea, ci înţelegerea unei lumi fragmentate, oferind repere pentru oteoretizare în interiorul limitelor”, utilizează ca termeni/concepte de analiză următoarele noţiuni: haos, complexitate, limita haosului, emergenţa, autoorganizarea şi foloseşte pentru identificarea soluţiilor dorite modelarea matematică. Remarcăm, de asemenea, și în literatura de specialitate din țara noastră, preocupări pentru utilizarea reperelor oferite de teoria complexității în analiza agendei de securitate a națiunilor.
c) Epistemologia procesual-organică
Dacă existența socială ar avea caracteristicile unei complexități, adică ar tinde înspre stări de echilibru (specific paradigmei simetrice), metodele de analiză newtoniene sau ale teoriei complexității ar putea fi pertinente; existența socială este, însă, una ce are caracter istoric și îi este proprie devenirea.
În organizările sociale, oamenii, prin acțiunile lor, produc rezultate pe care le consideră dezirabile, dar interacțiunile dintre oameni produc și consecințe derivate, consecințe nedorite, de naturi diferite (organizate sau dezorganizate, funcționale sau disfuncționale). În astfel de condiții, modelările teoretice pot fi adecvate numai dacă se pot referi și la consecințele derivate ale deciziilor preconizate, pentru a explica mecanismul prin care astfel de consecințe induc modificări, precum şi dacă se evidenţiază procesele care le pot afecta funcţionarea şi reproducerea.
Paradigma procesual-organică relevă posibilităţi de interpretare a evoluţiei naţiunilor şi de evaluare critică a intervenţiilor în social diferite de alte orizonturi interpretative, securitatea naţiunii primind o altă interpretare, legată de procesarea socială a informaţiei.
Paradigma procesual-organică susţine că o naţiune este în stare de securitate dacă se reproduce şi funcţionează astfel încât este capabilă să valorifice produse ale procesării interogative, în domenii şi ritmuri care asigură adaptabilitatea necesară la evoluţiile sociale, fie ele interne sau transnaţionale, competitivitatea în domenii relevante, capacitatea de a identifica agresiuni sociale, oricare ar fi natura şi sursa lor, şi, dacă se produc, de a le contracara în modalităţi care nu-i afectează capacitatea de reproducere.
Conform aceleiaşi paradigme, o naţiune este în stare de securitate dacă este capabilă să se adapteze la evoluţiile sociale interne şi internaţionale, are capacitatea de a identifica şi satisface necesităţile sociale pe măsură ce se conturează, acţionează sistematic pentru a identifica şi contracara eficient agresiunile, indiferent de natura acestora, este competitivă în cele mai importante domenii. Sau, la modul cel mai general, starea de securitate este expresia capacităţii de gestionare eficientă a tuturor proceselor sociale. În modelul procesual – organic, capacitatea de reproducere şi de conservare a identităţii, precum şi continuitatea sunt parametrii esenţiali ai evaluării stării unei naţiuni.
Concluzii
Evaluarea epistemologică a analizelor, respectiv a studiilor de securitate permite o mai bună vizualizare a surselor de instabilitate şi de insecuritate, atât la nivel intranaţional, cât şi internaţional. Consider că cercetarea ştiinţifică, prin aportul său la cunoaşterea strategică, trebuie realizată înaintea deciziei politice şi trebuie să ofere decidentului politic opţiuni strategice viabile.
Aspectele aduse în atenţie sunt suficiente pentru a se susţine necesitatea unor reconsiderări de fond în interpretarea strategiilor de securitate deoarece evoluţiile şi schimbările de paradigmă din interiorul cunoaşterii strategice sunt cele care pot să genereze alternative viabile la ideologiile care generează şi întreţin poziţii conflictuale prin mărirea decalajelor dintre naţiuni, îndeosebi dintre capacităţile de analiză şi de decizie ale statelor.
Autor: Cosmin Bara
