Scurta istorie modernă a statului israelian este un exemplu de succes în gestionarea unui climat de insecuritate perpetuu, atât pe teritoriul naţional, cât şi în raporturile militare şi informative cu statele din regiune.
Asumarea pe termen lung a edificării căminului evreiesc a trebuit să ia în considerare o serie de handicapuri ale Israelului, în raport cu inamicii declaraţi şi cei potenţiali.
Ostilitatea permanentă a populaţiei statelor vecine este reflectată în preponderenţa raportării conflictuale a guvernelor din statele arabe. Creşterea mai rapidă a populaţiei statelor arabe decât cea a Israelului accentuează această presiune, în condiţiile în care, încă din 1948, era evidentă tendinţa de diminuare a ponderii grupurilor de populaţie din Orientul Mijlociu favorabile ori neutre faţă de Israel, evoluţie accelerată ulterior prin migraţie (dispariţia comunităţilor evreieşti din statele arabe, reducerea populaţiei creştine din statele limitrofe Israelului, în special în Liban, creşterea ponderii comunităţilor şiite în cadrul majorităţii musulmane din regiune).
Comunităţile palestiniene limitrofe graniţelor, ce revendică drepturi patrimoniale, politice, economice şi culturale pe teritoriul Israelului numără în prezent peste 6 milioane de persoane, fiind mai numeroase decât întreaga populaţie evreiască din Orientul Mjlociu. Presiunea lor este accentuată de creşterea similară a minorităţii palestiniene din Israel, care a depăşit o cincime din populaţie.
Inversarea raporturilor demografice între statul evreu şi diaspora s-a concretizat în intervalul 2006-2007, prin preponderenţa numerică a evreilor din Israel faţă de coreligionarii din străinătate (realitate cu efecte semnificative în planul susţinerii externe a statului evreu, în plan economic, prin migraţie şi în registrul informativ).
Suprafaţa redusă a Israelului este de natură a vulnerabiliza aglomerările urbane ale statului evreu faţă de agresiunile militare şi în raport cu fenomenul terorist, prin expunerea rapidă a unei mari părţi a populaţiei la consecinţele unor atacuri de amploare. Acest factor este potenţat de progresul tehnicii militare neconvenţionale deţinute de statele musulmane, ce poate include în raportul de forţe ţări precum Iranul şi Pakistanul.
Diminuarea atractivităţii carierei militare şi a celei din serviciile de informaţii pentru tineretul israelian, care nu a cunoscut direct Holocaustul şi nici crizele din 1948, 1956, 1967 şi 1973 reprezintă un fenomen care a cunoscut o accelerare semnificativă după invadarea Libanului în 1982, moment ce a semnalat trecerea Tsahal pe scară largă la strategia războiului preventiv şi a declanşat primele reacţii de contestare în Israel.
Rădăcinile problemei rezidă însă în tendinţa majorităţii societăţii israeliene de adaptare la modelul laic şi de consum occidental, ce presupune micşorarea pierderilor în operaţiuni militare şi disponibilitatea mai redusă decât la membrii societăţilor islamice în asumarea privaţiunilor şi riscurilor unui conflict pe termen lung.
Atingerea, în ultimele decenii, a unei superiorităţi fără precedent a armatei Israelului faţă de potenţialii adversari (în registrul clasic ori neconvenţional) a avut drept efect doar descurajarea unor agresiuni militare asupra statului evreu, însă nu a influenţat semnificativ ceilalţi factori regionali, la nivelul cărora evoluţiile sunt preponderent defavorabile intereselor israeliene, pe termen lung.
Abordarea realistă şi anticipativă a acestor realităţi de către serviciile de informaţii israeliene a condus la adoptarea unei strategii de securitate integrată, definită în plan militar, politic, economic şi social.
În plan militar s-a conştientizat faptul că, pentru menţinerea statului Israel, Tsahal “este obligat să învingă de fiecare dată”, prin atingerea rapidă a obiectivelor în cadrul conflictelor militare şi evitarea războiului de uzură pe scară amplă.
Imperativul de impunere a momentului, condiţiilor şi ritmului operaţiunilor are drept consecinţă, în plan informativ, alocarea prioritară de către AMAN, MOSSAD şi Tsahal a resurselor umane şi materiale pentru pregătirea cadrelor infiltrate în teritoriul arab inamic şi pentru racolarea de decidenţi din armatele statelor vecine. Diminuarea comunităţilor evreieşti din străinătate – care au furnizat în trecut spioni de succes precum Elie Cohen – la care se adaugă amplificarea suspiciunii serviciilor de securitate arabe faţă de persoanele sosite din afara Orientului Mijlociu după 1967, a condus la perfecţionarea continuă a programelor de instruire în Israel a agenţilor spionajului militar implantaţi în regiune.
Deşi poziţia geografică a statului evreu ar impune dezvoltarea tuturor categoriilor de arme – aeriană, terestră şi navală – presupunând costuri dezastruoase pentru economie, cunoaşterea opţiunilor de dotare a armatelor arabe a condus la o abordare pragmatică a Tel-Aviv-ului, bazată pe două priorităţi: obţinerea supremaţiei aeriene şi superioritatea tehnicii de luptă a armatei terestre (strategia israeliană pentru spaţiul maritim incluzând capacităţile flotei a VI-a a SUA, în baza analizelor serviciilor de informaţii ce evidenţiau perspectivele reduse ale forţelor navale arabe).
În plan politic, acţiunea cadrelor MOSSAD şi a diplomaţilor israelieni cu atribuţiuni informative are în vedere diminuarea curentului antiisraelian şi izolarea entităţilor statele şi organizaţionale ostile statului evreu.
În raporturile cu SUA şi statele europene, evaluările realiste făcute de serviciile informaţii au permis politicienilor israelieni să nu “piardă pacea” după ce Tsahal a câştigat războaiele.
În plan tactic, comensurarea inclusiv a situaţiei politice din ţările respective a făcut posibilă adoptarea corectă a unor decizii dificile în 1967 şi 1973, precum atacul preventiv (1967) ori renunţarea la “primul foc” şi, ulterior, oprirea ofensivei victorioase a Tsahal în Egipt (1973).
La nivel strategic, deşi administraţiile Truman şi Eisenhower au vizat menajarea noilor parteneri postbelici arabi şi nu au sprijinit oficial Israelul în 1948 – etapă în care state europene precum Franţa şi Cehoslovacia au vândut masiv armament tânărului stat evreu – serviciile de informaţii israeliene au apreciat exact, pe termen lung, atât imperativul asocierii cu SUA, cât şi marja redusă de acţiune a capitalelor de pe bătrânul continent, supuse presiunilor Moscovei ori statelor arabe deţinătoare de petrol (elemente ce-şi păstrează valabilitatea şi în prezent).
Relaţiile parteneriale pe care Israelul le construieşte cu ţările “noii Europe” şi cu state din a doua linie a “vechii Europe” (Olanda, Austria) au în vedere crearea premiselor obţinerii susţinerii politice din partea viitorului centru de putere politică reprezentat de U.E. (în condiţiile în care studiile făcute asupra Parlamentului European, anterior aderării statelor grupului de Vişegrad, evidenţiau reticenţa majorităţii clasei politice din statele mari vest-europene faţă de Israel, iar în deceniile următoare se aşteaptă o creştere a rolului electoral al minorităţii musulmane din Europa).
În registrul organizaţiilor, colaborarea informativă a serviciilor israeliene cu asociaţii evreieşti internaţionale ori regionale permite obţinerea de date de cunoaştere despre ţinte, penetrarea mediilor decizionale, iniţierea de operaţiuni mediatice şi integrarea într-o reţea globală a bazei de sprijin existente în diferite state.
În plan economic, activitatea serviciilor de informaţii israeliene s-a adaptat, în cele 6 decenii de existenţă a statului evreu, la nevoile şi oportunităţile fiecărei etape, subsumate efortului edificării unei “economii de război”, supusă atât costurilor menţinerii “cu arma la picior” a Tsahal, cât şi limitărilor generate de blocarea ori restricţionarea accesului mărfurilor şi capitalului israelian în mari areale de pe glob (spaţiul musulman, fostul bloc comunist, China şi chiar ţările vest-europene).
În “copilăria” statului evreu modern, astfel de acţiuni au presupus implicarea agenţiei evreieşti în strângerea rapidă de fonduri din SUA pentru Tsahal în 1948 şi deturnarea unor contracte de armament pentru statele arabe. Ulterior, serviciile de informaţii au susţinut economia israeliană în atingerea unui nivel înalt de performanţă în domeniile medical, aeronautic etc., ca parte a strategiei de penetrare a pieţelor competitive din “Lumea liberă”.
De asemenea, implicarea cadrelor de informaţii a făcut posibilă crearea pieţelor din lumea a treia pentru industria de apărare şi a facilitat depăşirea momentului de criză din anii ‘90, când reducerea bruscă a bugetelor pentru apărare, determinată de sfârşitul “Războiului rece”, a scăzut drastic comenzile de la clienţii tradiţionali, impunând penetrarea unor noi pieţe (inclusiv foste ţări comuniste din Europa de Est).
Autor: Adrian Toma
