Dincolo de acţiunile întreprinse de forţele progresiste naţionale începând cu Revoluţia de la 1848, apariţia şi consolidarea statului modern român se datorează, într-o foarte mare măsură, contextului internaţional favorabil – reducerea influenţei imperiilor otoman şi rus, ale căror interese contraveneau celor ale naţiunii noastre.
Această evoluţie complexă aduce România faţă în faţă cu marea putere vecină dornică de sporire a prestigiului continental şi achiziţii teritoriale în sudul Europei – imperiul rus. Primele divergenţe evidente de politică externă apar odată cu declanşarea „crizei orientale” (1875) şi, mai ales, în perioada pregătirilor Rusiei de a începe războiul împotriva Imperiului Otoman.
Proclamarea independenţei ţării noastre la 9 mai 1877 nu a însemnat automat şi începerea unei strânse cooperări militare româno-ruse în Balcani, datorită poziţiilor divergente ale actorilor implicaţi: în timp ce domnitorul Carol I urmărea, firesc, să implice ţara ca actor individualizat în conflict, pentru ca, pe baza aportului său militar, să poată obţine un loc la tratativele de pace ce trebuiau să pună capăt iminentului război, imperiul rus urmărea să-şi asume întregul merit în preconizata victorie facilă (în opinia elitei politice şi militare ruse) împotriva Imperiul Otoman.
Edificatoare în acest sens este Nota diplomatică primită de guvernul român la 17/29 mai 1877 din partea cancelarului rus Gorceakov, în care se spunea că „(…) împăratul nu invită România să coopereze dincolo de Dunăre. Dacă, însă, guvernul român ar dori să întreprindă o asemenea acţiune pe propriile sale cheltuieli, pe riscurile şi pericolele sale, aceasta nu ar putea să aibă loc decât cu condiţia absolută a unităţii de comandament superior, care ar rămîne în mîinile comandantului suprem al armatei imperiale. Rusia nu are nevoie de concursul armatei române. Forţele pe care le-a pus în mişcare cu scopul de a-i combate pe turci sînt mai mult decît suficiente pentru realizarea acestui obiectiv” (Gheorghe Platon, Istoria modernă a Romaniei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 242).
În această atmosferă de entuziasm, fără o evaluare serioasă asupra capabilităţilor militare ale Porţii (care începuse de un deceniu un amplu proces de modernizare a armatei, cu concursul consilierilor şi furnizorilor de arme occidentali), Petersburgul decide începerea ofensivei în sudul Dunării, declarând război Imperiului Otoman la 12/24 aprilie 1877. Evoluţia operaţiunilor militare este binecunoscută, Rusia fiind obligată să accepte cooperarea directă a armatei române şi recunoaşterea rolului nostru în conflict, moderarea cererilor formulate faţă de Turcia (învinsă în ianuarie 1878) ca urmare a ameninţării Marii Britanii că va intra în război alături de Înalta Poartă, deciziile Congresului de Pace de la Berlin (iulie 1878) etc.
Eşecul ambiţiilor sale geostrategice, în primul rând imposibilitatea de a ocupa Strâmtorile, fără de care Rusia imperială nu rămânea „decât” o mare putere europeană, va marca şi atitudinea acesteia faţă de tânărul stat român independent. În concluzie, sfârşitul secolului al XIX-lea prezintă un tablou geopolitic complex şi departe de stabilitate, sud-estul Europei fiind, pe bună dreptate, un veritabil „butoi cu pulbere” pentru securitatea continentală.
România, independentă şi aflată într-un puternic proces de modernizare spre sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezenta un impediment major atât în asigurarea unui coridor terestru de legătură între Imperiul rus şi „fraţii slavi” din Balcani, cât şi în atingerea, aşa cum am amintit deja, a principalului obiectiv de politică externă imperială – ocuparea şi controlul Strâmtorilor. Deoarece nu mai putea fi vorba de un conflict militar deschis împotriva ţării noastre, s-a încercat, printr-o multitudine de mijloace, marea majoritate provenind din arsenalul serviciilor de spionaj, crearea de probleme guvernelor ţării. Mai ales că imperiul rus dispunea de capabilităţi şi resurse superioare, aflându-se, contrar opiniei larg vehiculate în epocă, într-un amplu proces de modernizare şi dezvoltare.
Încă de la înfiinţarea sa la începutul anilor’80 ai secolului al XIX-lea, poliţia secretă rusă (binecunoscuta Ohrana) a acordat o atenţie evidentă activităţilor de spionaj desfăşurate în statele de interes pentru imperiul rus. Însă, din diverse motive, rezultatele nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor, edificatoare fiind informările eronate din perioada războiului ruso-japonez (1904-1905). În schimb, structurile informative şi contrainformative ale armatei imperiale ruse obţin rezultate remarcabile în primul deceniu al secolului al XX-lea în spaţiul european, în special împotriva viitorului adversar austro-ungar, în particular (cunoscând, din cauza multiplelor trădări, tot ceea ce era nevoie despre capabilităţile militare ale Imperiului condus de Franz Joseph) şi ale Puterilor Centrale, în general.
Deşi subiectul nu este pe deplin elucidat, se poate vorbi de o anumită implicare externă şi în ceea ce priveşte declanşarea şi răspândirea răscoalei ţărăneşti din anul 1907, eveniment cu reverberaţii majore în opinia publică naţională a epocii. Fără a intra în detalii, amintim rapoartele întocmite de prefectul judeţului Botoşani, Jules Văsescu, adresate conducerii statului chiar din momentul începutului mişcării.
Acesta solicita imperios, la 10 şi 11 martie 1907, ca trupele ce vor fi trimise ca întăriri să fie de cavalerie, deoarece instigatorii nu provin din satele răsculate, ci se deplasează rapid, din sat în sat: „sunt emisari care cutreieră satele şi promit în numele MS Împăratul Rusiei de a împărţi tot pământul la ţărani şi îi îndeamnă de a se revolta pentru a veni Rusia să domnească pe această ţară, căci numai ei vor putea distribui pământul…. Faza revoluţiei s-a schimbat, locuitorii, graţie instigatorilor – se crede ruşi de naţionalitate – ce cutreieră satele, văzând că au putut să-şi îndeplinească pretenţiunile lor către arendaşi şi proprietari, cer mai mult: împărţirea pământurilor între ei….E necesitate absolută de cavalerie pentru a putea urmări cu folos bandele care cutreieră satele spre a răzvrăti locuitorii. Infanteria nu poate îndeplini această sarcină”(Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 2, Editura RAO, București, 2001, p.134-135).
Deşi în deceniile următoare s-a negat existenţa acestor instigatori ruşi sau plătiţi de serviciile secrete ţariste (de altfel, pentru a nu se deteriora şi mai mult relaţiile cu marele vecin, nici nu s-a mediatizat acest aspect) este evident că Petersburgul încerca să profite din plin de orice problemă internă a României, Bucureştiul ştiind foarte bine acest lucru. De aceea, din momentul în care răscoala ia amploare, autorităţile române ordonă închiderea frontierei „începând de la Suceava până la Mihăileni” pentru a împiedica infiltrarea de agenţi travestiţi în ţărani bucovineni şi a nu oferi niciun pretext de intervenţie militară din partea Rusiei ţariste şi Austro-Ungariei.
Un aspect foarte interesant şi reliefat de structurile informative naţionale în informările către forurile de conducere este acela al colaborării ruso-bulgare în domeniul culegerii de informaţii cu caracter militar pe teritoriul României.
Colaborarea ruso-bulgară pentru spionarea aparatului militar românesc
În urma unei simple întâmplări sunt aduse la lumină, în anul 1907, aspecte de maximă importanţă pentru securitatea naţională. Datorită numelui destinatarului şi masivităţii pachetului, Oficiul poştal din Odobeşti trimite Direcţiei Generale a Telegrafelor şi Poştelor un colect considerat suspect; aceasta, la rândul său, îl trimite, spre a fi verificat, Siguranţei Generale a Statului. Aici este deschis şi examinat cu atenţie, ajungânduse la concluzia că este vorba de un caz ce poate afecta serios securitatea României. Pachetul era destinat unui ofiţer de artilerie bulgar care locuia la Sofia, locotenentul G. Hesapcieff, şi conţinea hărţi şi planuri militare detaliate ale unei părţi din Moldova.
Într-un raport secret redactat la 12 noiembrie 1907 şi prezentat atât ministrului de Interne, cât şi celui de Război, directorul Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale (DPSG) Ion (Iancu) Panaitescu atrage atenţia asupra acestui periculos caz de spionaj în care era implicată Bulgaria şi, foarte probabil, Rusia ţaristă. Directorul Panaitescu evidenţiază, printre altele, cooperarea existentă între instituţiile militare bulgare şi ruse, având ca obiectiv comun spionarea ţării noastre. Aceasta era vitală pentru armata şi serviciul de spionaj ţarist deoarece orice intrare în ţară a unui „supus” rus, indiferent că era civil sau militar, era riguros înregistrată şi urmărită atât de poliţie, cât şi de Siguranţă sau Jandarmerie.
„Concluzia logică ar fi că spionajul acesta s-a făcut pentru interesul armatei bulgare. Dat fiind, însă, că regiunea reprezentată de hărţile în cestiune este situată dincolo de linia fortificată Focşani-Nămoloasa, (Putna-Bacău), regiune care cade în afară de zona intereselor bulgăreşti, nu este exclusă posibilitatea ca acest spionagiu să fie făcut de bulgari pe contul ruşilor. E posibil ca ruşii să se folosească de ofiţerii bulgari, acestora fiindu-le mult mai uşor de a se strecura neobservaţi în ţară, amestecându-se travestiţi între muncitorii şi zarzavagii bulgari, precum şi între covrigarii şi bragagii cari staţionează la porţile tuturor cazărmilor şi stabilimentelor noastre militare. Nu se pune o trupă în marş, fără ca covrigarii şi bragagii bulgari să n-o urmărească pas cu pas şi D-zeu ştie câţi din ei n-or fi ofiţeri travestiţi. Ofiţerilor ruşi le-ar fi foarte greu să se introducă în ţară peste tot locul, căci ar fi repede descoperiţi, ei neputându-se travesti decât ca iconari sau jugănari, cari ştiu însă că sunt suspectaţi în tot dauna de autorităţi şi apoi chiar dacă n-ar fi descoperiţi totuşi mare treabă n-ar putea face neavând posibilitatea de a se introduce pe lângă stabilimentele militare şi de a însoţi trupele în marşuri, exerciţii şi manevre.”, se arată în unul din documentele păstrate în Dosarul nr. 94/1907 (file 19-20, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale) la Arhivele Naționale ale României.
În final, raportul directorului general al Direcției de Poliție și Siguranță atrage atenţia asupra necesităţii ca „Marele Stat Major al Armatei să înfiinţeze un serviciu de contra spionagiu, care să fie bine organizat spre a putea demasca cu înlesnire pe spionii cari mişună în ţară”.
Un spion care a ţinut prima pagină a presei vremii
Unul din cazurile de spionaj, intens mediatizat în opinia publică românească a începutului de secol al XX-lea şi în care s-a stabilit, indubitabil, implicarea spionajului ţarist, este cel al căpitanului de artilerie Rodrig Goliescu (foto). Un talentat inventator în domeniul aviaţiei dar şi un personaj de o moralitate îndoielnică (a se vedea pe larg Paul Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete române, Editura ANTET, Prahova, 2007, pp. 34-37), dornic de înavuţire şi trăind peste posibilităţile oferite de condiţia de militar, intră într-un periculos joc de trădare naţională.
Trimis cu o substanţială finanţare din partea statului român la Paris pentru a-şi perfecţiona invenţia (avioplanul), acesta se întoarce în toamna anului 1910 cu datorii contractate şi neonorate. La Bucureşti, folosindu-se de societatea de aviaţie fictivă pe care o înregistrase în Franţa – „Societatea de aviaţie Goliescu et comp”, încearcă să atragă în cursă persoane dornice a-şi plasa resursele financiare în afaceri rentabile, fără însă a înregistra succese deosebite. Cu prilejul demersurilor făcute în Rusia pentru a obţine aprobarea din partea ministerului industriei a unei cereri de brevet pentru avioplanul său, intră în atenţia spionajului ţarist. Astfel, în iunie 1912, este contactat de agentul rus Piotr Altinovici, interpret al Legaţiei Ruse la Bucureşti, care îl recrutează ca informator.
Într-o notă descoperită ca urmare a percheziţiei efectuate la domiciliul său, Rodrig Goliescu îşi asuma în scris obligaţia de a transmite serviciului rus de informaţii o serie de documente referitoare la apărarea naţională – planul de mobilizare al unui regiment de infanterie cu toate datele necesare, ultima ediţie a Regulamentului de mobilizare şi planul de concentrare al armatei române în caz de război cu imperiul rus sau cu Austro-Ungaria, planul Statului Major al transporturilor militare pe căile ferate în caz de mobilizare etc.
Necesitatea procurării informaţiilor militare solicitate îl obligă să-şi caute ajutoare, lucru care i-a fost fatal. Fostul său subaltern M. Predescu, pe care l-a contactat în scopul sustragerii documentelor de la Marele Stat Major, a prezentat cazul şefilor săi, Goliescu fiind preluat informativ de Siguranţa Generală a Statului, cea care avea competenţele şi resursele necesare derulării acţiunii de urmărire. Va fi arestat la 13 februarie 1913, vestea răspândindu-se rapid în Capitală, fiind titlu de prima pagină în presă.
Pentru a nu împărtăşi aceeaşi soartă, Piotr Altinovici părăseşte clandestin ţara, sustrăgându-se monitorizării efectuate de agenţii români; în procesul-verbal încheiat ca urmare a percheziţiei realizate la domiciliul său, comisarul de poliţie însărcinat cu executarea mandatului de aducere arată că „este plecat din ţară fără a se şti unde”.
În primăvara anului 1913, Consiliul de Război al Corpului II armată a început judecarea procesului; prin sentinţa din 22 iunie 1913, căpitanul Goliescu este condamnat la douăzeci de ani muncă silnică şi degradare militară pentru „înaltă trădare şi contrafacere de sigilii şi semnătură”. Supravieţuieşte în mod miraculos războiului în condiţiile în care pierderile umane ale ţării în prima conflagrație mondială s-au ridicat la aproape 10% din populaţie, fiind eliberat în anul 1925, toate încercările sale ulterioare de a se reabilita oficial fiind sortite eşecului. Moare în 1942.
Acţiuni ale spionajului militar ţarist pe teritoriul naţional studiu de caz – Vladimir Nicolaevici
Un document inedit, aflat în fondul documentar Direcţia Generală a Poliţiei (Dosar nr. 1/1914, file 30-33) la Arhivele Naționale ale României, redă pe parcursul multor file o parte importantă din reţeaua spionajului militar rus în România, prezentată chiar de cel care era considerat de ruşi ca fiind omul lor de încredere, avocatul Vasile Alexandrescu din Iași. Acesta denunțase Siguranței Generale a Statului (DPSG) operaţiunea serviciului secret ţarist, fiind prezentaţi cetățenii români dispuși să procure, contra unor sume de bani, informațiile solicitate de partea rusă.
Legat de subiect, „personajul” central îl constituie cetățeanul rus Vladimir Nicolaevici, considerat de Siguranță ca fiind un spion versat, cunoscător al spațiului est-european, călătorind des în Bulgaria și Serbia. Practic, pe parcursul anului 1914, datorită declanșării conflagrației mondiale, cerințele informative cresc exponențial pentru toți beligeranții, atât în ceea ce privește dușmanii declarați, cât și țările încă neutre, precum Italia sau România.
În Referatul redactat de sub-directorul DPSG Stan N. Emanuel și prezentat conducerii instituției la 2 martie 1914, se arată:
„O latură a activităței spionagiului militar rus în România este serviciul de spionagiu organizat anume pentru Moldova, având sediul central în Odessa la Statul Major rus, circumscripția militară Odessa. Legătura între Odessa și Iași se face de un oarecare Vladimir Nicolaevici, rus de origine, pretins comerciant, care vine foarte des în România şi care era bănuit de mult timp că făcea spionagiu.
Din examinarea dosarului cu No. 227 din archiva secretă a Direcțiunei resultă că acest Vladimir Nicolaevici s-a adresat advocatului Alexandrescu din Iaşi, făcându-i propunerea ca în schimbul unei sume de bani ce i se va servi lunar, să se intereseze el de activitatea acestor agenți, iar rapoartele lor să fie trimise la Odessa. Advocatul Alexandrescu denunțând afacerea Direcțiunei şi întrucât noi aveam interesul să cunoaștem felul informațiunilor ce se cereau de ruși în chestiuni militare, precum și de a ști cine erau persoanele cari făceau asemenea servicii statului rus, am cerut avocatului Alexandrescu să primească propunerea…”
Importanța pe care o acorda Siguranța Statului acestei rețele de spionaj, monitorizată de agenţii Siguranţei în 1914 şi 1915, este dată și de ordinul directorului DPSG, Iancu Panaitescu, de a i se raporta direct informațiile obținute ca urmare a supravegherii persoanelor implicate în acţiune. Nu s-a trecut la arestarea românilor și rușilor care formau agentura ofițerului țarist (n.n. cercetările arătaseră că acesta era ofițer superior al armatei imperiale) deoarece erau evidente afinitățile țării noastre cu Antanta, din care și imperiul rus făcea parte. Intrarea României în războiul mondial, în august 1916, a transformat imperiul rus într-un aliat oficial, cu care trebuia, cel puțin teoretic, să avem o strânsă cooperare militară şi politică. Convenţia Militară semnată împreună cu cea politică la 4/17 august 1916 de către premierul I.I.C. Brătianu cu reprezentanţii celor patru mari puteri – Franţa, Imperiul Rus, Imperiul Britanic şi Regatul Italiei, obliga Petersburgul la sprijin militar direct: acţiuni ofensive ale armatei ruse în Bucovina, concomitent cu declanşarea atacului românesc în Transilvania, flota rusă să garanteze securitatea portului Constanţa, iar trupele de uscat, împreună cu cele române, să apere Dobrogea de un posibil atac din partea bulgarilor.
În plus, Anglia şi Franţa se obligau să asigure aprovizionarea României cu armament şi muniţie prin teritoriul rus, într-un ritm de 300 tone pe zi. Prea puţine din obligaţiile Aliaţilor au fost puse în practică aşa cum ar fi trebuit, fiind una din cauzele principale ale dezastrului militar suferit de armata română în campania din 1916. Procesul de modernizare și transformare pe care l-a parcurs armata română în iarna lui 1916/1917 s-a materializat și într-o solidă colaborare pe planul informativ cu structurile rusești echivalente, eficienţa culegerii informaţiilor vitale pentru planificarea operaţiunilor militare comune crescând exponenţial. Însă, declanşarea revoluţiei bolşevice la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 este urmată de o perioadă de tulburări care pun la grea încercare relațiile între cei doi aliaţi, deveniţi repede duşmani.
Ieşirea Rusiei din război în decembrie 1917 și încercările de comunizare a teritoriului din Moldova, rămas sub controlul guvernului român (iarna 1917/1918), culminează cu ruperea relațiilor diplomatice în ianuarie 1918 și instalarea unei stări conflictuale la Nistru deosebit de periculoase pentru noul stat român. Unirea ţării cu Basarabia din martie 1918 va reprezenta problema fundamentală a relaţiilor interstatale în perioada interbelică, Moscova nerecunoscând acest act istoric reparatoriu.
Concluzii
Deznodământul primei conflagraţii mondiale a dovedit că decizia strategică a Bucureştiului de a se alătura Antantei, în august 1916, fusese corectă, iar România Mare a devenit realitate. Nu numai că unificarea naţională a consolidat intern statul român, dar, în egală măsură, i-a conferit un statut mai important în noua ecuaţie de securitate continentală. În acelaşi timp, însă, România întregită se confruntă cu complexe ameninţări externe determinate de pretenţiile revizioniste a nu mai puţin de trei vecini – Ungaria, Bulgaria şi nou apăruta Uniune Sovietică.
De departe, cel mai periculos adversar era Uniunea Sovietică care a încercat, în cele două decenii interbelice, să slăbească coeziunea societăţii româneşti prin diverse metode – de la propagandă internă prin intermediul mişcării comuniste, la încercări de declanşare a unor revolte ţărăneşti şi greve muncitoreşti sau o intensă activitate de spionaj pe teritoriul naţional. Această politică oficială de atacare a României pe toate planurile (cu excepţia celui militar, direct) începe imediat după instaurarea regimului bolşevic în Rusia, intensificându-se pe măsură ce Uniunea Sovietică se consolida; în deceniile al treilea și al patrulea, structurile de spionaj ale regimului sovietic (cronologic, ne referim la serviciile secrete ,,civile” CEKA, GPU, OGPU și, ulterior, NKVD, precum şi serviciul de informaţii militar – RU şi GRU) vor încerca, utilizând toate mijloacele aflate la dispoziţie să creeze nesiguranță și convulsii sociale în România, considerată „stat imperialist”.
Confruntarea va deveni sângeroasă şi, fără menajamente, atât Serviciul Secret de Informații – SSI, cât şi Secția a II-a a Marelui Stat Major al armatei române sau structurile Ministerului de Interne (în special Siguranța Statului) evidențiindu-se prin profesionalismul și spiritul de sacrificiu al agenților, civili și militari implicați; mulți dintre aceștia vor plăti cu viața pentru informațiile culese din interiorul URSS sau în acţiuni de anihilare a spionilor sovietici pe teritoriul naţional.
Pe plan intern, cu toate eforturile depuse de Kremlin, mişcarea comunistă a fost lichidată chiar de la creare. Astfel, Ministerul de Interne, prin structurile sale de poliţie şi siguranţă, elimină pericolul comunist „din faşă”: la 12 mai 1921, sub acuzaţia de atentat contra siguranţei statului, sunt arestaţi toţi delegaţii comunişti la Congresul Partidului Socialist din România care votaseră, cu o zi înainte, afilierea necondiţionată a Partidului Socialist la Internaţionala a III-a Comunistă şi transformarea sa în Partidul Comunist Român.
Ministrul de Interne Constantin Argetoianu nu exagera când, zilele următoare, îşi informa colegii din guvern: „Pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România” (Constantin Argetoianu, Memorii, vol. VI, Editura Machiavelli, București, 1996, p. 86). Deşi comunismul a ajuns la putere în România două decenii şi jumătate mai târziu, acest fapt s-a datorat exclusiv intrării ţării noastre în sfera de influenţă sovietică şi nicidecum bazei sale naţionale.
Abstract
The Romanian state, which had been independent since 1878 and had undertaken a strong process of modernization in the following decades, represented a major impediment both for ensuring a terrestrial corridor linking the Russian Empire and the „Slav brothers” from the Balkans, and for the Empire reaching its main foreign policy objective – the occupation and control of the Straits. Since an open military conflict against our country was out of the question, various entities tried, through a multitude of means (most of them coming from the arsenal of the espionage services), to create trouble for the country’s governments.
Even from its very beginnings, the Russian secret police had paid undivided attention to espionage activities conducted in the states which presented interest for the Russian Empire.
At the beginning of the 20th century, the Romanian military and civilian intelligence organizations (in special, General State Security Department of the Ministry of Interior) pursued and annihilated Tsarist espionage networks and investigated various betrayal cases. That happened in a context in which the Russian Empire had superior capabilities and resources and undertook, contrary to the largely circulated opinion in the epoch, an ample process of modernization and development.
Autor: Ioan Codruț Lucinescu
