Cu toate că au existat preocupări pentru starea de nutriţie a populaţiei încă din cele mai vechi timpuri, abia spre mijlocul secolului trecut s-au pus bazele ştiinţifice şi instituţionale ale politicilor alimentare şi nutriţionale contemporane.
Politicile alimentare şi nutriţionale sunt reprezentate de o serie de obiective, priorităţi, norme şi decizii adoptate de factorii şi instituţiile învestite cu competenţele necesare pentru a asigura întregii populaţii condiţiile economico-sociale pentru o stare bună a sănătăţii individuale şi publice.
Securitatea alimentară are diferite accepţiuni în literatura de specialitate:
-vizează asigurarea accesului pentru toată lumea la o hrană cât mai sănătoasă;
-vizează asigurarea disponibilităţii alimentelor;
-asigură şi respectă dreptul oricărui om de a se hrăni şi dorinţa de a avea o alimentaţie sănătoasă;
-este componenta de bază a stabilităţii sociale, economice şi, în mod explicit, a securităţii naţionale a unui stat (fie el cu sau fără potenţial agricol).
Componentele de bază ale siguranţei şi securităţii alimentare
Problema alimentară are două componente de bază: politica alimentară şi politica nutriţională.
Politica alimentară intervine pe două planuri: unul referitor la aprovizionarea şi calitatea produselor, iar celălalt raportat direct la consumator şi capacitatea sa de consum.
Aceste intervenţii vizează unul sau mai multe dintre următoarele obiective:
-stabilirea preţurilor alimentelor faţă de fluctuaţiile puternice ale preţurilor internaţionale;
-asigurarea unui anumit nivel nutriţional al populaţiei subnutrite;
-controlul preţurilor alimentelor;
-limitarea presiunii inflaţioniste prin controlul preţurilor alimentelor.
Prin urmare, politicile alimentare reprezintă ansamblul de măsuri guvernamentale de ordin legislativ, normativ, administrativ şi financiar, care au în vedere obiective definite în prealabil.
Politica nutriţională vizează asigurarea unui echilibru între trebuinţele fiziologice de consum alimentar şi aportul dintre nutrienţi pentru satisfacerea acestora.
Sursa de legitimitate a unui stat este capacitatea de a oferi securitate, respectiv de a proteja şi menţine drepturile cetăţenilor săi şi de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor.
În piramida trebuinţelor formulate de Abraham Maslow, nevoia de securitate este plasată pe al doilea nivel de importanţă, imediat după nevoile fiziologice.
Cauzele şi influenţele care ameninţă securitatea alimentară sunt: încălzirea globală, deşertificarea şi degradarea terenurilor; lipsa utilizării propriului potenţial agricol în detrimentul importurilor excesive;unei strategii naţionale pentru securitatea alimentară; criza economică globală; lipsa de independenţă a securităţii alimentare; diferitele niveluri de dezvoltare între regiuni şi ţări; volatilitatea preţurilor; lipsa de acţiuni imediate lipsa de politici coerente; lipsa de control şi trasabilitatea pe lanţul alimentar; lipsa controlului şi a acţiunilor practice la nivel global; siguranţa alimentară este strâns legată de creşterea economică şi progresul social, precum şi cu stabilitate politică şi pace.
În opinia multor specialişti în domeniu, securitatea alimentară a unei ţări reprezintă cea mai importantă dimensiune a securităţii naţionale.
Un stat are securitate naţională numai atunci când are securitate alimentară şi doar atunci când deţine suficiente disponibilităţi de produse agricole şi alimentare în măsură să acopere necesităţile de hrană pentru toţi locuitorii cuprinşi în graniţele sale şi să asigure, în acelaşi timp, stocurile necesare de furaje pentru animale, dar şi apă în situaţii de calamităţi naturale, de război, de crize etc. Neasigurarea securităţii alimentare poate genera foarte repede, pe plan intern, grave convulsii şi tensiuni sociale, poate deteriora sănătate fizică şi psihică a populaţiei, poate crea stări de instabilitate economică şi politică, iar în plan extern poate să atragă presiuni diplomatice, economice şi politice cu efecte nedorite şi periculoase pentru securitatea naţională.
În conformitate cu Raportul prezentat în cadrul Programului ONU pentru Dezvoltare există 8 dimensiuni ale securităţii internaţionale (securităţii colective) şi securităţii naţionale: securitatea economico-socială, securitatea alimentară, securitatea mediului, securitatea comunităţii, securitatea personală, securitatea politică şi securitatea individuală, la care s-ar mai putea adăuga securitatea demografică şi securitatea militară. Aceste dimensiuni cu amprente asupra dimensiunii sociale a securităţii nu pot fi realizate fără a avea la bază securitatea indivizilor.
Cele mai importante trei aspecte ale securităţii pot fi caracterizate în mod special de:
-problemele de mediu cauzate de război,
-resursele naturale ale căror posesie poate naşte dispute internaţionale şi
-catastrofele naturale.
În toate aceste trei cazuri, din punct de vedere al securităţii alimentare, România, ca de altfel orice stat al lumii, trebuie să fie independentă faţă de orice alt factor care ar putea influenţa sau dezechilibra starea normală de securitate alimentară.
Situaţia securităţii alimentare a României
Concept: Securitate alimentară = asigurarea cantităţii de alimente necesare oamenilor = lipsa convulsiilor sociale = securitate naţională
Chiar dacă România este recunoscută la nivel european şi mondial pentru potenţialul său agricol deosebit, rata de absorbţie a fondurilor europene este încă foarte mică şi îngreunată, având un sistem birocratic mult mai complicat faţă de noile, dar şi vechile, state membre ale Uniunii Europene. Astfel, este destul de evident faptul că efectele nu sunt şi nu se întrevăd a fi spectaculoase. Deficitul de finanţare şi cofinanţare este tot mai mare – accesul la creditare este lent şi greoi. Lipsa unei strategii coerente dedicate agriculturii româneşti şi, în mod special, securităţii alimentare, incoerenţa deciziilor, la care adăugăm schimbările rapide care au loc în structura şi autoritatea guvernamentală, în economia noastră, în structura sectorului agricol şi a industriilor alimentare locale, în comerţ precum şi în globalizarea şi liberalizarea comerţului conduc la schimbări rapide şi în nevoile, dar şi în cerinţele consumatorilor privind calitatea şi siguranţa alimentelor, securitatea alimentară, nutriţie, legislaţie şi control.
Este necesară crearea şi punerea în aplicare, cât de urgent, a unei strategii eficiente de securitate alimentară la nivel naţional.
Pentru România, agricultura cu subramurile sale – creşterea plantelor si animalelor, industria agroalimentară, exploatarea potenţialului agricol şi a terenurilor agricole (în principal pentru uz propriu), reprezintă (pot reprezenta) una dintre cele mai importante resurse ale dezvoltării naţionale.
De asemenea, prin identificarea pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii alimentare, se pot previziona principalele vulnerabilităţi din agricultură şi industria agroalimentară, care sunt dintre cele mai diverse:
-vulnerabilităţi care afectează direct mediul natural – solul, apa, aerul, resursele energetice;
-popularea sau exploatarea excesivă: infrastructura subdezvoltată, în principal cea critică, începând cu cea de producţie: utilaje agricole uzate moral şi fizic, spaţii de depozitare, reţelele energetice insuficient de dezvoltate, reţele de transport al mărfurilor alimentare;
-fărâmiţarea accentuată a terenurilor agricole aflate majoritar în proprietatea agricultorilor – unde doar 4% din terenul arabil naţional este deţinut de către 50 de producători agricoli de vârf cu potenţial de exploatare şi valorificare; doar 7 milioane de hectare pot face subiectul unor fonduri UE deoarece 2,4 milioane de hectare sunt ale unor ferme de subzistenţă;
-lipsa de adaptare a statutului legal al gospodăriilor agricultorilor, la cel de microferme pentru a se putea califica atât pentru accesarea fondurilor pentru dezvoltarea infrastructurii rurale şi îmbunătăţirea nivelului de trai al agricultorilor, prin finanţarea naţională, cât şi prin accesarea fondurilor pentru agricultură din fondurile specifice;
-utilizarea propriilor terenuri agricole în scopul asigurării securităţii alimentare a altor state (prin posibile exporturi excesive de produse agroalimentare) – în detrimentul propriei securităţi alimentare poate deveni o vulnerabilitate şi o ameninţare la adresa propriei securităţi alimentare, şi, implicit, la adresa stabilităţii economice şi sociale, securităţii naţionale a statului român (considerând că securitatea alimentară este componenta de bază a securităţii naţionale a unui stat);
-deprecierea bazei tehnice şi stagnarea investiţiilor, distrugerile de active (sisteme de irigaţii, plantaţii, utilaje, complexe zootehnice etc.)
Cu toate că o parte din rapoartele transmise de România indică o creştere a gradului şi nivelului de trai al românilor, datele sunt contrazise şi demonstrate prin cifre de instituţii independente ale ONU şi UE (EUROSTAT). Astfel, conform Raportului de ţară cu privire la situaţia populaţiei din SM ale UE, rezultă că, în România, dintr-un total de aproximativ 21,47 milioane de locuitori (cf. ultimului raport al INS, privind recensământul populaţiei) aproximativ 9 milioane de locuitori (mai exact 41,5 % – reprezentând 8,89 milioane de persoane dintr-o populaţie totală de 21,47 milioane luată în calcul de Biroul de statistică al UE) trăiesc în sărăcie şi, implicit, riscă sărăcia sau excluderea lor socială. Datele au fost colectate la nivelul anului 2010. În UE 27, nivelul/ gradul de sărăcie şi insecuritate alimentară al României este cel mai slab practic, România se află pe ultimul loc! Având un grad ridicat de risc (apropiat cifrei de 50%). (cf. doc EUROSTAT, pg. 38-39)
Pentru România nu mai trebuie făcute predicţii privind posibila apariţie a unei crize alimentare deoarece o mare parte a populaţiei este afectată deja de acest fenomen. Securitatea alimentară tot mai precară a românilor nu este consecinţa lipsei de alimente, deocamdată, ci a scăderii puternice a producţiei autohtone în detrimentul creşterii importurilor, a potenţialului agricol de care dispune, puterii de cumpărare, generată de cel puţin 4 factori: ajustarea salariilor, creşterea TVA-ului, recalcularea şi taxarea pensiilor şi creşterea inflaţiei. Factorii menţionaţi contribuie, în mod substanţial, la reducerea consumului alimentar, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, la volatilizarea preţurilor la alimente, la reducerea autoconsumului, concomitent cu creşterea tot mai substanţială a importurilor.
Evoluţiile din ultima perioadă ne indică clar “amploarea şi interesul securităţii alimentare”, subiect ce a devenit prioritar în toate dezbaterile de la cel mai înalt nivel (G20, G8, ONU, UNFAO, OCDE, IFAD, Banca Mondială, Programul Mondial pentru Alimentaţie, AIEA etc.) dar şi la nivelul majorităţii guvernelor lumii, devenind chiar prioritate “zero” pentru acestea acolo unde producţiile agricole sunt foarte scăzute sau lipsesc cu desăvârşire (vezi zonele Asiei, Orientului Mijlociu, Africii, Americii Centrale zonele grav afectate de deşertificare, lipsa apei, gradul scăzut al resurselor agroalimentare). Cele mai avantajate state sub aspectul asigurării securităţii alimentare sunt cele care dispun de un potenţial agricol capabil să furnizeze mari cantităţi de materii prime agricole şi alimente peste necesarul lor naţional. Printre aceste ţări se numără şi România, care dispune de un potenţial agricol generos, situându-se, sub acest aspect, pe locul 5 între ţările UE, capabilă să acopere necesarul de hrană a cca. 80 de milioane de persoane. Se poate aprecia că astfel de ţări pot avea şi cele mai multe dintre ele o au, desigur – independenţă alimentară. Acest avantaj comparativ pe care îl are România este valorificat insuficient, deoarece, după estimările experţilor şi ale unor instituţii naţionale şi internaţionale din domeniu, cca. 70% din cererea agregată de alimente, existentă pe pieţe de profil din ţara noastră, are drept acoperire importul de asemenea produse. În aceste condiţii, starea actuală a independenţei şi securităţii alimentare a României este de neacceptat.
Egali cu China!!!??? România este recunoscută la nivel european şi mondial pentru potenţialul agricol deosebit. Potenţialul agricol al unui stat este cheia securităţii alimentare. Nimic nu poate destabiliza mai tare o ţară decât foametea sau lipsa apei potabile.
”Economist Intelligence Unit” (”EIU”) a publicat Raportul său anual 2012 pe domeniul securitate alimentară, „Global Food Security Index 2012”.
(Vezi tabel 2).
SUA, Danemarca, Norvegia, Franţa şi Olanda ocupă primele poziţii în topul securităţii alimentare. Asta înseamnă că riscul să intre într-o criză a hranei este cel mai redus în aceste ţări. Poziţia lor a fost stabilită în funcţie de un indice ce ţine cont de mai mulţi factori: rezervele de hrană, venituri, consum, investiţii în cercetare şi dezvoltare în sectorul agricol, volatilitatea producţiei agricole, ce procent din veniturile familiei sunt cheltuite pe hrană etc.
NB: numai dacă se ţine cont şi se utilizează eficient potenţialul agricol propriu.
Germania, o ţară puternic industrializată, cu o pondere mai redusă a agriculturii în economie, ocupa locul 10, iar Marea Britanie, unde domină sectorul serviciilor, vine pe poziţia 20.
Egali cu China. În cadrul acestui Raport, au fost analizate 105 state. România, ţară care are potenţialul de a hrăni 80 de milioane de oameni (cf. studiilor Academiei Române), ocupă poziţia 38 în clasamentul securităţii alimentare globale, la egalitate cu China.
Suntem traşi în jos de veniturile mai reduse şi investiţiile slabe în cercetarea şi dezvoltarea în domeniul agricol. De asemenea, ne depunctează şi volatilitatea producţiei agricole. Neavând un sistem dezvoltat de irigaţii (acesta acoperă doar 10% din suprafaţa agricolă) suntem expuşi la capriciile vremii, astfel că sunt variaţii mari de producţie de la an la an.
În acelaşi plan amintim şi prognoza făcută de Banca Nomura din Japonia, care subliniază că problema alimentară din România se va acutiza. Potrivit acesteia, ţara noastră se situează pe locul 12 în lume în ce priveşte riscul alimentar generat în principal de volatilitatea (vulnerabilitatea) preţurilor la alimente.
În urma celor mai recente previziuni este de aşteptat ca producţia de cereale la nivel mondial din anul 2013 să echilibreze stocurile de cereale la nivel mondial, astfel sunt prevăzute ca stocurile să înregistreze o depăşire a nivelului lor propriu cu cel puţin 6 milioane de tone. În timp ce stocurile de grâu şi orez sunt de aşteptat să ajungă la niveluri mai confortabile, în special pentru porumb.
Acest aspect este analizat pentru perioada anului 2011-2012, dar, prognozele temperaturilor şi ale incertitudinilor date de nivelurile pânzelor freatice, al secetei la nivel mondial sunt deosebit de îngrijorătoare.
Se prevăd astfel decalaje deosebit de mari între producţiile anilor anteriori şi producţiile anilor 2012-2013 respectiv 2013-2014. Anunţul, neoficial şi cu caracter de prognoză, ar trebui luat foarte în serios de guvernele statelor lumii şi ar trebui creat un sistem propriu de siguranţă, de securitate alimentară menit să prevină o posibilă globalizare a trendului de criză alimentară mondială.
Securitatea alimentară în 2013 – factori stretegici în sectorul agricol. Context general
-România este recunoscută la nivel european şi mondial pentru potenţialul agricol deosebit.
-Rata de absorbţie a fondurilor europene este încă mică în raport cu aşteptările, iar efectele nu sunt spectaculoase. Deficitul de finanţare este tot mai mare, accesul la creditare este lent şi greoi.
-Costurile de producţie autohtonă avantajează, de regulă, importurile. Costurile mici de producţie şi procesare înseamnă frecvent export, inclusiv de subvenţie.
-Din cele câteva milioane de deţinători de terenuri agricole, majoritatea nu produc pentru piaţă, sau produc pentru alte pieţe: parte din agricultura din România fiind de tip lohn, delocalizată.
Concluzii
În concluzie, este evident faptul că situaţia României este una dintre cele mai ”stranii” şi asta deoarece:
-suntem unul din cele mai puternice state ale lumii din punct de vedere al potenţialului agricol (locul 38, cf. Raportului anual pe 2012 pe domeniul securitate alimentară, ”Global Food Security Index 2012”, ”Economist Intelligence Unit” (”EIU”) şi, evident, putem fi consideraţi ”exportatori de securitate alimentară”;
– suntem poziţionaţi pe locul 12 la nivel mondial, ca vulnerabilitate (prin volatilitatea preţurilor), în cazul declanşării unei crize alimentare mondiale (generalizate) cf. ”Bussiness Intelligence” nr. 5074/2011, pag.33; respectiv Raportul Băncii Nomura, figura 27, pag.26;
-România este un importator net de produse agroalimentare (aproximativ 60-70% din produsele agroalimentare provin din import), fapt determinat, în mod cert, de neexploatarea propriului potenţial agricol.
Ţinând cont de aceste trei aspecte putem trage singuri următoarele concluzii:
-securitatea alimentară a României trebuie să fie “oficial” o componentă a securităţii naţionale;
-România nu are o strategie pentru “securitate alimentară”;
-asigurarea unei producţii de alimente şi produse agricole de bază adecvate;
-maximizarea stabilităţii fluxului de ofertă de produse agricole;
-asigurarea accesului populaţiei la resursele agricole disponibile asigurându-se alimente fundamentale necesare pentru sănătatea oamenilor;
-trebuie ca agricultura României să fie capabilă să ofere an de an producţii mari şi certe, iar oamenii care au nevoie de respectivele produse să dispună de veniturile necesare pentru achiziţionarea acestora (fără să existe posibilitatea afectării produselor agricole de bază naţionale şi implicit a rezervelor de stat);
-trecerea României de la importator net al produselor agroalimentare la exportator prin producţie reală numai prin utilizarea potenţialului său agricol (grav este faptul că, doar declarativ, putem asigura hrana a 80 de milioane de locuitori);
-găsirea unor forme de sprijin “speciale” din buget naţional, în vederea repunerii în circuitul agricol a celor aproximativ 4 milioane de hectare de teren agricol nelucrat şi lăsat în pârloagă;
-dezvoltarea şi (re)tehnologizarea sistemelor de irigaţii; Atenţie: terenul se va degrada şi poate conduce chiar la procesul ireversibil al deşertificării (în majoritatea cazurilor);
-dezvoltarea sistemului de cercetare şi inovare prin proiecte comunitare, utilizarea tehnologiilor de ultimă generaţie (tehnologii puse la dispoziţie GRATUIT, prin proiecte de cele mai multe ori cu susţinere integrală coordonate şi pregătite de Departamentul de coordonare a activităţilor nucleare pentru agricultură Divizia FAO – AIEA, cu sediul la Viena);
-Creşterea gradului de valorificare a potenţialului agricol poate transforma România într-un stat independent în ceea ce priveşte asigurarea securităţii alimentare a populaţiei, dar şi de furnizor de o astfel de securitate către alte ţări, printr-un export net de produse agricole, materii prime şi alimente.
Fără o strategie coerentă pentru o ”Securitate alimentară naţională”, fără o abordare politică sistemică şi fără o susţinere financiară şi investiţională corectă, însoţită de strategii şi politici agricole şi de dezvoltare rurală performante, securitatea alimentară a ţării noastre poate fi puternic afectată în viitor. Trebuie avut în vedere că acest aspect va fi cu mult amplificat de efectele volatilităţii, cât şi de încălzirea globală şi instabilitatea climei, în general, de acutizarea şi lărgirea teritoriului de manifestare a secetei şi a altor fenomene naturale cu impact negativ asupra agriculturii României.
După admiterea României în NATO – ca stat membru cu drepturi şi obligaţii depline – politicienii cu responsabilităţi în planul securităţii naţionale au apreciat – pe bună dreptate, având în vedere unele participări ale trupelor noastre în mai multe zone ale lumii cu potenţial de conflicte, că ţara noastră s-a transformat într-un furnizor de securitate pentru alte ţări. Ar fi însă ”excelent” să facem aceeaşi apreciere şi în ceea ce priveşte ”securitatea alimentară”. Din păcate, ne aflăm într-un plan diametral opus faţă de această apreciere, deoarece, în prezent, România este un ”importator net” de alimente şi, deci, de securitate alimentară.
Autori: Bogdan Bazgă și Sergiu Sorin Chelmu
