Poziţia strategică a teritoriilor româneşti a exercitat întotdeauna o atracţie pentru ţările vecine, dar mai ales pentru marile puteri europene. Pe lângă conflictele armate clasice în care statul român a fost implicat, trebuie amintit şi un alt gen de război, cel purtat pe frontul secret.
Primul Război Mondial. Perioada neutralităţii
Atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, în care moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, prinţul Franz Ferdinand de Habsburg, a fost asasinat, a reprezentat „scânteia“ declanşării Primului Război Mondial. În scurt timp, statele europene care alcătuiau cele două mari alianţe politico – militare – Tripla Înţelegere (Antanta) şi Tripla Alianţă (Puterile Centrale) şi-au declarat război reciproc.
În contextul în care conflictul armat se desfăşura în apropierea graniţelor statului român, autorităţile au identificat trei opţiuni: angajarea militară alături de Tripla Alianţă (în anul 1883 România a aderat la Tratatul de alianţă cu Puterile Centrale, prin care statul român se obliga să intervină în situaţia în care unul dintre semnatari era victima unei agresiuni), adoptarea neutralităţii sau intrarea în război de partea Antantei. Participarea la război ca aliat cu puterile Antantei oferea statului român oportunitatea unificării teritoriilor locuite de români, care la debutul războiului se aflau sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar. În urma Consiliului de Coroană reunit la Sinaia, în 21 iulie/3 august 1914, s-a decis ca România să adopte poziţia de neutralitate.
Evoluţia evenimentelor a dus la încheierea, în data de 4 august 1916, a Tratatului de alianţă între statul român şi statele membre ale Antantei. Înaintea aderării României la Antanta, Franţa şi Imperiul Rus au încheiat un acord secret, ce stabilea neacceptarea statului român la negocierile de pace pe poziţie de egalitate cu principalele forţe ale Antantei, anulând angajamentele din tratatul ce urma a fi semnat.
Structura serviciilor de informaţii româneşti (1914 – 1916)
Fără a avea tradiţia altor ţări, statul român a fost nevoit să se adapteze din mers evoluţiilor apărute la scară globală, dovedindu-se de multe ori vulnerabil şi facil de penetrat pe frontul secret. De exemplu, Legaţia Germaniei de la Bucureşti organizase un serviciu propriu de informaţii, care acoperea toată suprafaţa României. În perioada neutralităţii, conform datelor Siguranţei Generale a Statului, serviciile secrete germane acţionau în România cu un efectiv de 1.000 de agenţi.
Cercetările profesorului Cristian Troncotă, prezentate în volumul „România şi frontul secret 1859 – 1945“, arată că în perioada neutralităţii (1914 – 1916) comunitatea de informaţii era formată din:
– structuri din cadrul Ministerului de Interne şi Jandarmeriei;
– în cadrul Marelui Stat Major funcţiona Secţia a II-a care avea în componenţă Biroul 5 cu atribuţii pe domeniul informativ;
– Biroul Mixt;
– Biroul de cercetări şi informaţiuni de pe lângă Ministerul Justiţiei;
– reprezentanţele diplomatice;
– Serviciul Supravegherii Ştirilor din cadrul Poştei Centrale. Principala organizaţie secretă din Ministerul de Interne a fost Siguranţa Generală a Statului – parte din Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale. Aceasta era alcătuită din două compartimente: Brigăzile speciale de siguranţă (Servicii speciale de siguranţă, cu atribuţii informative şi de contraspionaj) şi Serviciul Secretariatului (entitate centrală ce colecta şi sintetiza fluxul informaţional).
A doua instituţie cu obiective informative din cadrul Ministerului de Interne a fost Jandarmeria Rurală. Unităţile de jandarmi aveau şi misiuni speciale de supraveghere a tuturor persoanelor considerate suspecte, pe lângă sarcinile specifice de asigurare a căilor de comunicaţii, pază şi apărare a unităţilor economice, fabricilor de armament şi fabricilor ce furnizau materiale destinate armatei.
În primăvara anului 1916, în cadrul Marelui Stat Major al Armatei Române a fost înfiinţat Biroul 5 ce avea ca atribuţii activitatea de contraspionaj în teritoriu şi contrainformaţii în armată. La cele mai mari unităţi militare a fost înfiinţat câte un astfel de birou, ce avea ca misiuni infiltrarea în ţările vecine a unor elemente informative cu scopul obţinerii de informaţii.
Biroul Mixt a funcţionat în perioada 1914 – 1916 fiind atestată documentar de un singur raport al lui Mihail Moruzov. Biroul Mixt a avut rolul de a garanta cooperarea dintre Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale în domeniul informaţiilor privind siguranţa naţională şi sistemul naţional de apărare.
Biroul de Cercetări şi Informaţiuni de pe lângă Ministerul Justiţiei a fost integrat comunităţii informative româneşti deoarece în sfera de competenţă a acestuia intrau cazurile deosebite, inclusiv cele de spionaj şi trădare.
Serviciul Supravegherii Ştirilor, entitate strict specializată, a avut o structură mai numeroasă formată din personal din cadrul Palatului Poştei Centrale.
La momentul respectiv statul român nu dispunea, în cadrul comunităţii de informaţii sau al guvernului, de un serviciu cu atribuţii de centralizare, evaluare, analiză şi valorificare a informaţiilor importante pentru promovarea intereselor naţionale şi apărarea statului.
Măsuri de adaptare a structurilor informative la starea de război
Reorganizarea Marelui Stat Major din 1916 (Marele Cartier General – partea operativă şi Marele Stat Major – partea sedentară) a condus şi la reorganizarea serviciului de informaţii militare.
O altă instituţie cu rol în culegerea de informaţii, activă în perioada războiului, a fost Misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot. În cadrul „Instrucţiunilor asupra organizării şi funcţionării serviciului de informaţii“, intrate în vigoare în 1917, au fost formulate doctrina activităţilor informative militare şi a fost stabilit locul şi rolul misiunilor cu scop informativ. Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale a înfiinţat brigăzi speciale, iar la centru, în Iaşi, funcţiona un birou de siguranţă.
În urma schimbării de regim din Rusia, statul român a negociat cu noile autorităţi continuarea colaborării militare şi în domeniul informaţiilor între cele două state. Acţiunile au condus la înfiinţarea Serviciului de informaţii şi contrainformaţii româno-rus, cu sediul la Roman, având ca obiectiv prevenirea pătrunderii serviciilor secrete ale inamicilor în zona unităţilor militare ruseşti şi româneşti.
Serviciul de informaţii şi siguranţă al Deltei
În timpul primului război mondial a mai funcţionat şi Serviciul de Informaţii şi Siguranţă al Deltei – Serviciul de Siguranţă al Dobrogei, subordonat Marelui Cartier General al Armatei Române, primul şef fiind Mihail Moruzov. După război, acesta a fost primul director al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române.
Structura de informaţii a acţionat izolat, doar în regiunea Deltei, principalul obiectiv fiind acela de a realiza penetrarea reţelelor inamice pentru a contracara acţiunile de spionaj derulate împotriva armatei române. Acest serviciu, bine conspirat, şi-a demonstrat valoarea, încă o dată, în contextul armistiţiului şi al încheierii păcii de la Bucureşti din 1918.
Necesitatea supravegherii informative a regiunilor reunificate, în condiţiile întoarcerii în ţară a foştilor prizonieri de război (influenţaţi de propaganda bolşevică) şi ale situaţiei militare de la frontierele Basarabiei şi Bucovinei, a determinat reorganizarea serviciilor, prin Decretul Lege nr. 1579/1919.
Totodată, s-a revenit la numirea de ataşaţi militari în capitalele statelor aliate (Paris, Roma, Praga, Varşovia, Washington, Londra şi Belgrad).
Secţia Militară Secretă din Transilvania
În perioada noiembrie 1918 – noiembrie 1919 în Transilvania a funcţionat Secţia Militară Secretă (SMS), cu un rol foarte important în constituirea şi apărarea României Mari. De asemenea, activităţile informative au contribuit la succesul campaniei militare româneşti din Ungaria.
Literatura de specialitate a abordat, cu predilecţie, implicarea serviciilor de informaţii în primul război mondial, însă a pus mai puţin accent pe metodele şi scopurile activităţii informative.
Cooperarea diferitelor structuri de informaţii româneşti, precum şi colaborarea cu organismele de profil din statele aliate (Misiunea militară franceză, Serviciul de informaţii şi contrainformaţii româno-rus) au contribuit la cel mai mare succes românesc din secolul trecut: reîntregirea naţională.
Abstract
Romania’s strategic position has always been attractive to the neighbouring countries, and especially to the great european countries. Together with classic armed conflicts, another type of confrontation has taken place: the secret war.
After the outbreak of the First World War, during Romania’s neutrality, there were many frictions on chosing between the right alliance: either the Triple Entente or the Triple Alliance (Center Powers). The great powers could no longer afford Romania’s neutrality. Bucharest became one of Europe’s espionage centers.
During the first world confrontation of the 20th century, the National Intelligence comprised the intelligence structures within the National Defense Ministry – also known as the Intelligence Service of Defense, the Ministry of Internal Affairs – General Security of State and Security and Intelligence Service of the Danube Delta – Security Service of Dobruja. Transilvania’s Secret Station, News Monitoring Service and the Intelligence Research Bureau serving the Ministry of Justice were also in service during the period.
Other structures emerged, the Romanian – Russian Intelligence and Counterintelligence Service and the French Special Mission, for instance.
Autor: Marius Emanuel Caragea
