Existenţa şi dezvoltarea societăţii omeneşti este nemijlocit legată de existenţa informaţiei şi implicit de transmiterea acesteia.
Din antichitate, oamenii au sesizat avantajele pe care le pot obţine atunci când dispun de informaţii despre cei cu care sunt în conflict sau concurenţă de interese, dar şi dezavantajele cu care se pot confrunta atunci când adversarii dispun de informaţii complete, veridice şi nepermise despre acţiunile lor.
Ca modalitate de transmitere a informaţiei, poşta are una din cele mai îndelungate existenţe şi a evoluat de la formele şi mijloacele cele mai simple (porumbei călători, vehicule trase de animale, etc.), până la cele existente astăzi (mijloace rutiere, feroviare, navale, aerospaţiale etc.).
În prezentarea succintă a evoluţiei poştei în general şi a celei militare în special, este necesară precizarea că, o bună perioadă de timp, aceste domenii s-au întrepătruns şi s-au completat.
Poşta militară anterioară secolului XX a funcţionat preponderent pe timpul campaniilor militare, în primul rând pentru a asigura confidenţialitatea deplină a conţinutului trimiterilor poştale ale dispozitivelor militare.
Ideea unui serviciu de transmitere rapidă a informaţiilor este mult mai veche decât epoca romană. Egiptenii aveau şi ei o poştă rudimentară, dar un adevărat sistem de ştafete poştale de stat a fost creat de regii persani.
Numit angaria, de la curierii care-l alcătuiau (angarii), acest sistem a stat la baza serviciului creat şi perfecţionat de către romani. Poşta romană denumită şi cursus publicus, “traficul public”, a fost structurată de Augustus (63 î.H.14 d.H.) ca un sistem care răspundea nevoilor complexe de transmitere a informaţiilor şi a dispoziţiilor oficiale pe tot cuprinsul imperiului. Prin sintagma de cursus publicus se înţelegea un serviciu public social de transport al informaţiei, corespondenţei, persoanelor şi bunurilor publice, care numai în parte corespundea serviciului poştal de astăzi.
Cursus celer (sau velox), “traficul rapid”, asigura transmiterea informaţiilor şi a corespondenţei, iar cursus tardus (sau clabularis), ”traficul încet”, desemna transportul de persoane şi bunuri publice. Cezar şi-a dorit şi imaginat un asemenea sistem de ştafete de călăreţi aşezaţi de-a lungul traseelor, în scopuri militare.
În articolul “Istoria poştei sibiene” publicat de către Liviu Brezaie în “Monitorul de Sibiu”, acesta preciza: “Sub Cezar s-au introdus primii curieri călare permanenţi, denumiţi “ponti equites”. La început, mesajele erau verbale, apoi scrise şi autentificate prin semnături şi parafe.” Împăratul Augustus a constituit un corp militar format din oşteni de elită, călări şi cu o pregătire militară superioară, numiţi “speculators” şi “stratores”.
Sarcina acestora era să evalueze rapid o situaţie de interes, militară, politică ori de orice altă natură, pe care apoi să o transmită cât mai rapid împăratului prin intermediul unor ştafete care să fie în continuă alergare. Sistemul a fost adaptat apoi nevoilor de comunicare din timp de pace. Pe măsura cuceririlor de noi teritorii şi a transformării lor în provincii, a apărut nevoia transportului de bunuri publice grele (banii rezultaţi din aplicarea taxelor în provincii), apoi pentru alte persoane care deţineau funcţii publice importante.
De-a lungul drumurilor s-au construit staţii ori halte pentru a deservi cursus publicus. De serviciile acestuia puteau beneficia, pe lângă ştafete (cursors), acele persoane care aveau împuternicire specială semnată de către împărat (diploma), fie că erau particulari de vază ori însărcinaţi speciali (ab vehiculis) ai împăratului.
Aceştia erau de cele mai multe ori liberti Augusti, sau înalţi demnitari militari sau civili care, în virtutea funcţiei ori a relaţiilor lor, aveau autoritatea de a folosi aceste utilităţi (drept numit eviction), însă, în toate cazurile cu aprobarea specială a împăratului. După retragerea aureliană din Dacia, poşta a înregistrat un moment de declin şi dezorganizare, reapărând în secolul al XIV-lea, odată cu constituirea statelor feudale independente Moldova şi Ţara Românească. Domnitorii aveau curieri cunoscuţi sub numele de “călăraşi” şi “lipcani” care străbăteau cu repeziciune distanţe mari. Creşterea numărului călăraşilor a dus la apariţia olacului.
Înţelegând semnificaţia deosebită a informaţiei, structurile de conducere statale şi-au luat măsuri din cele mai diversificate pentru ca acestea să fie apărate sau să intre în posesia celor aparţinând adversarilor. Capturarea sau “cumpărarea” curierilor care asigurau transportul corespondenţei a fost una din preocupările ser viciilor de informaţii încă de la apariţia lor.
Expresie tipică de trădare este fapta col. Al. Sturza (fiul omului politic D. A. Sturza şi ginerele lui P. P. Carp) care a trecut la inamic (trupele germane) în seara zilei de 6/19 februarie 1917, ajutat de lt. col. Al. Crăiniceanu (fiul generalului Grigore Crăiniceanu), având asupra sa atât documente de luptă deosebit de importante, cât şi manifeste care urmau să fie răspândite în dispozitivul de luptă românesc şi prin care militarii erau îndemnaţi la nesupunere şi neexecutare a ordinelor.
Poşta din acele vremuri satisfăcea doar nevoile statului, ale dregătorilor şi solilor străini şi foarte rar ale particularilor.
Într-un hrisov al domnitorului Mircea cel Bătrân, datat 11 mai 1399, se menţionează pentru prima dată existenţa curierilor domneşti (olăcari) care se deplasau cu olace (căruţă pentru o singură persoană, construită pe o platformă cu două roţi) şi prin intermediul cărora domnitorul transmitea supuşilor săi poruncile cu conţinut militar şi juridic.
Olăcarii au fost folosiţi şi de către domnitorul Mihai Vitezul în istorica sa acţiune de însemnătate naţională UNIREA ROMÂNILOR pentru transmiterea informaţiilor către şi de la comandanţii de oşti şi miniştri.
În Moldova, pentru prima dată, la 1653 clericul Paul de Alep confirmă existenţa unui serviciu de poştă care dispunea, în fiecare târg, de un menzil unde călătorii urmau să schimbe poştalioanele. De remarcat că aceste trasee poştale se prelungeau dincolo de hotarele Moldovei, până la Constantinopol.
În toate provinciile româneşti, comunicaţiile poştale s-au dezvoltat corespunzător nevoilor fiecărei etape de dezvoltare economico-socială.
Odată cu apariţia liniilor de cale ferată, autovehiculelor şi avioanelor, apune perioada “romantică” a poştei cu căruţe şi cai. Progresul tehnic va permite ca poşta să evolueze spre ceea ce cunoaştem astăzi şi ceea ce ne este atât de necesar pentru a putea comunica în timp util, la distanţe cât mai mari şi în deplină siguranţă.
Concomitent, a existat o preocupare constantă pentru creşterea siguranţei sistemului poştal în scopul păstrării confidenţialităţii informaţiei. Prioritar în acest sens a fost domeniul militar, ţinând seama de importanţa deosebită a informaţiei pentru obţinerea succesului în luptă.
Sun Tzu, Carl von Clausewitz, Liddell Hart, B.L. Montgomery şi alţii au evidenţiat în operele lor semnificaţia deosebită a păstrării secretului informaţiei în pregătirea şi desfăşurarea campaniilor militare.
În lucrarea sa “Misiuni de legătură”, Pierre de Goyet precizează că: “O informaţie transmisă la timp şi interpretată corect poate să schimbe rezultatul unei lupte. O informaţie transmisă cu întârziere, o ipoteză eronată în interpretarea informaţiilor poate provoca adesea înfrângerea.”
Istoria militară consemnează şi cazuri în care, din greşeală sau cu rea intenţie (trădare), cei care aveau misiuni de a transporta corespondenţa secretă au făcut ca aceasta să ajungă la inamic, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru propria naţiune.
Astfel, la 01 decembrie 1916, la Răteşti (Argeş), un automobil al unei mari unităţi române, în care se aflau doi ofiţeri (căpitanii Epure şi Barcan), din cauza ceţii, s-au rătăcit, au pătruns în dispozitivul german şi au fost capturaţi.
Cei doi ofiţeri aveau asupra lor ordine de operaţii care, odată decodificate de către inamic, au permis acestuia să anticipeze intenţiile trupelor române. În final, pe baza interpretării documentelor capturate, trupele germane au declanşat o ofensivă ce a generat ocuparea Bucureştiului.
În scopul prevenirii acestor vulnerabilităţi, s-au luat măsuri de protecţie a corespondenţei dintre cele mai ingenioase, toate însă au vizat în principal limitarea accesului la informaţii, întărirea pazei transportului şi a locului de păstrare a documentelor şi criptarea informaţiilor.
Dezvoltarea sistemelor de comunicaţii a permis creşterea volumului şi rapidităţii de transmitere a informaţiilor, însă nu a rezolvat pe deplin protecţia acestora. În prezent, elementele de “poştă electronică” sunt supuse monitorizărilor în cadrul războiului informaţional. În mod constant s-au lansat programe de interceptare şi decodare ale acestui mod de difuzare electronică, lucru ce a generat introducerea în cadrul doctrinelor militare a elementelor de război informaţional şi reorientarea spre materializarea deciziilor strategice pe suporţi transportaţi prin poşta secretă.
Sistemul naţional de colectare, transport, distribuire şi protecţie a corespondenţei clasificate, în structura sa actuală, este expresia evoluţiei sale fireşti în concordanţă cu realităţile societăţii româneşti de la înfiinţare şi până în prezent.
Înfiinţat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române nr. 341 din 01.05.1951, sub denumirea de Serviciul Poştal Special în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, sistemul naţional de colectare, transport, distribuire şi protecţie a corespondenţei clasificate, până la forma actuală, a cunoscut un şir întreg de transformări, adaptându-şi funcţiile pentru care a fost creat fiecărei etape istorice parcurse de România în ultima jumătate de secol.
La 23 decembrie 1989, urmare a desfiinţării Departamentului Securităţii Statului, unitatea a trecut în subordinea Ministerului Apărării Naţionale (Comandamentul Trupelor de Transmisiuni).
După înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii în luna martie 1990, s-a adoptat H. G. nr. 948/1990 prin care unitatea a fost transferată de la Ministerul Apărării Naţionale la SRI.
În anul 1992 a fost adoptată H.G. 426/1992 privind colectarea, transportul şi distribuirea corespondenţei secrete. La 27 noiembrie 2002, în aplicarea Legii nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, a fost adoptată H.G. 1349 prin care Serviciul Român de Informaţii a fost abilitat să organizeze şi răspunde, potrivit legii, de colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia, pe teritoriul României, a corespondenţei ce conţine informaţii secrete de stat şi informaţii secrete de serviciu, între autorităţile şi instituţiile publice, agenţii economici cu capital integral sau parţial de stat, precum şi alte persoane de drept public ori privat, deţinătoare de asemenea informaţii, denumite unităţi beneficiare.
Autor: Voicu Voineag
