În niciun moment lumea nu a fost mai interesată de schimbare şi de necesitatea unor noi abordări privind resursele planetei. Totul a plecat de la nevoia de resurse şi de la ameninţarea modului de viaţă generat de siajul utilizării resurselor generice la limitele epuizării acestora. Din această cauză devine clar că o proiecţie a viitorului este legată de identificarea, gestionarea şi utilizarea eficientă a resurselor.
Dar resursele, oricare sunt acestea şi indiferent de momentul de timp la care se face analiza, sunt şi vor fi surse de conflict din dorinţa de a le avea, exploata şi utiliza. De asemenea, este clar că tot ceea ce astăzi definim ca resursă (apă, hidrocarburi, minerale, etc.) este epuizabilă într-un ritm din ce în ce mai alert şi mai extinctiv. Dar tot istoria ne-a arătat că fiecare perioadă a determinat inventarea sau reinventarea unor noi resurse şi moduri de prelucrare şi utilizare a acestora.
Resursele au generat, sub o formă sau alta, şi modul de organizare a oamenilor, a culturilor sau chiar a societăţilor. Închizând acest arc, a reieşit că funcţionarea unei societăţi depinde de organizarea acesteia, de mijloacele de care dispune, dar şi de accesul la resurse. Orice disfuncţie sau întrerupere a acestui lanţ generează o criză, la limită chiar sistemică, care afectează societatea şi care, invariabil, generează bifurcaţii în evoluţia respectivei societăţi sau chiar a umanităţii.
Progresul tehnic poate fi identificat şi ca un marcher în evoluţia umanităţii, iar sub o altă abordare, un motor al continuităţii societăţii globalizate la nivel planetar. Proiecţia în viitor a progresului tehnic va necesita, în mod obligatoriu, cel puţin două axe de dezvoltare între care vor trebui realizate legături de interdependenţă.
Pe de o parte, axa tehnologie-mediu înconjurător-dezvoltare durabilă, axă care va genera constrângerile sistemice şi limitări ale ritmului de dezvoltare, dar şi direcţiile viitoare de cercetare. Pe de altă parte, mediile organizaţionale într-o societate globalizată, dar şi globalizantă, vor impune o axă socio-economică autoreglabilă care va deţine mecanisme interne de răspuns la diferitele tipologii de crize ale viitorului. Pe cele două axe se restructurează o lume legată printr-un spaţiu al conexiunilor, în care tehnologia informaţiei devine o bază primară a unei inteligenţe colective şi transparente care va tinde către o conştiinţă planetară. Graniţa dintre lumea reală şi cea virtuală se limitează din ce în ce mai mult, iar întrepătrunderea acestor două lumi tinde să devină o formă normală şi naturală.
Suntem noi, oamenii, capabili să răspundem la ceea ce am ajutat să se autocreeze? Nu cumva această societate universală pe care o realizăm este pe cale să devină un monstru care se autodevorează începând cu însăşi creatorii ei? Care sunt limitele dezvoltării umanităţii şi cum este afectată resursa umană dar şi cum afectează, la rândul său, această dezvoltare?
Sunt întrebări la care abordările clasice nu dau răspunsuri acoperitoare şi cu atât mai mult mulţumitoare. În faţa unui viitor sumbru, societatea umană va trebui să înţeleagă că are o singură posibilitate de răspuns, iar aceasta este printr-o abordare neconvenţională. Fiecare dintre noi va trebui să înţelegem limitele paradigmei actuale, dar şi modul în care le vom construi pe cele viitoare.
Abordarea viitorului prin matrice de tipul comunicare-complexitate determină scenarii repetitive, cu evoluţii care tind să sporească complexitatea sistemelor. Înţelegerea unei societăţi viitoare, în care deja s-a făcut saltul de la complicat la complex, necesită, indiferent de nivelul mental individual sau colectiv, noi modele de gândire şi înţelegere. Aplicaţiile matematice de genul teoriilor fractale, a bifurcaţiilor, a catastrofelor, implică noi modele pentru zona economică şi socială, impunând noi teorii inter şi transdisciplinare, la care modelele de rezolvare clasice s-au dovedit deja limitative.
Crizele de sistem vor deveni din ce în ce mai dese, mai complexe şi mai acutizate. Dar, în fond, criza este, în esenţă, un răspuns la o disfuncţie de sistem, iar într-o modelare matematică adaptată timpului şi teoriilor prezente, reprezintă o zonă de bifurcaţie în evoluţia unei societăţi. Caracteristica unei astfel de bifurcaţii este că poate genera doar două stări dinamice, de evoluţie sau involuţie a acelui sistem.
Din această cauză va trebui să învăţăm să gestionăm criza, să înţelegem riscurile, să ne identificăm fiecare vulnerabilitate, iar în final să avem capacitatea de a controla stări aflate într-o zonă dinamică la limita dintre echilibru şi dezechilibru.
O societate a viitorului, tehnologizată şi informatizată, aflată într-o permanentă competiţie a căutării, identificării şi menţinerii resurselor, impune şi o abordare mult mai cuprinzătoare a dimensiunii de securitate. Omul însăşi devine un generator de informaţii conectat la mediul extern interconectat. Aspectele legate de siguranţa individului şi a comunităţii se vor lega de aspectele siguranţei energetice, alimentare, de sănătate, a reţelelor informatice, a protecţiei infrastructurilor critice, dar şi a noilor abordări privitoare la dimensiunea de intelligence.
Ştiinţa şi tehnologia sunt într-o expansiune continuă, dar, în acelaşi timp, secvenţială. O analiză privind evoluţia tehnologică în timp indică cel puţin câteva învăţăminte care au, însă, şi caracteristici anticipative. Intervalele de timp dintre aceste „praguri” sau „valuri” de dezvoltare tehnologică au o periodicitate, cu un interval descrescător odată cu apropierea de prezent. O altă caracteristică a acestei evoluţii indică o alură exponenţială a nivelului tehnologic în raport cu timpul. De asemenea, o caracteristică care poartă şi o anumită încărcătură cinică, este poziţionarea pragurilor de salt tehnologic în raport cu marile conflagraţii care au existat în istoria omenirii. Dar, în esenţă, evoluţia unei societăţi este legată de evoluţia tehnologică, de nivelul de asigurare cu resurse dar şi de crizele prin care trece acea societate.
Necesitatea unui nou prag ca salt tehnologic a fost intuită încă de la finalul secolului trecut, iar imediat după trecerea în acest secol a început să fie perceput şi înţeles şi prin avantajele şi dezavantajele sale. Acest prag de evoluţie este, de fapt, o convergenţă a mai multor tehnologii, ştiinţe şi teorii, ce necesită abordări inter şi transdisciplinare. S-a definit convergenţa NBIC-urilor, înţeleasă şi definită, în principal, ca întâlnirea dintre nanotehnologie, biotehnologie, tehnologia informaţiei şi ştiinţele cognitive.
În prezent, putem spune că umanitatea este situată în plin salt tehnologic. Dar, faţă de salturile precedente, ceea ce este distinct este nivelul de înţelegere pe care va fi nevoie să îl avem pentru a nu resimţi negativ această trecere. Ceea ce aduce în plus acest nou prag tehnologic este şi capacitatea de a vizualiza şi înţelege, în oglindă, micro şi macrostructura fiecărui sistem indiferent de natura sa, posibilitatea de a îngemăna ştiinţe complet diferite precum şi ştiinţele cognitive cu aplicaţiile tehnice. La o primă vedere poate părea riscant, dacă nu chiar nesănătos. Dar să nu uităm că, acum câteva zeci de ani, medicii decretau că „iuţeala maximă de 30 de mile pe ora este nesănătoasă fiinţei omeneşti”.
Evoluţia umană va trebui să facă faţă şi unor provocări în perioada acestui salt tehnologic. Cât de rapid vrem şi putem să evoluăm în acest salt tehnologic, unde şi cât lăsăm din capacitatea noastră de a controla şi de a ne controla sistemele informatice autoevolutive şi chiar unde îl vom repoziţiona pe Dumnezeu, aşa cum este El înţeles de fiecare dintre noi.
Gestionarea acestor probleme necesită şi reînţelegerea factorului timp prin însăşi reînţelegerea naturii fizice şi filozofice a noţiunii de timp, timpul, la rândul său, devenind şi fiind perceput ca o resursă.
Este, oare, societatea umană pregătită pentru acest salt tehnologic sau măcar este pregătită să înţeleagă că acest salt va fi făcut doar de către o parte a societăţii umane, cu toate riscurile creării unor fracturi în interiorul ei? Revenind pe un plan mai apropiat nouă, este, oare, societatea românească pregătită pentru acest salt?
La o prima vedere suntem înclinaţi să dăm un răspuns negativ, fie din obişnuinţă, fie datorită inducţiei mediatice în care trăim, uitând să analizăm ce avem, ce vrem să avem şi ce putem să avem.
Dar oare ştim ce avem sau de ce avem nevoie? Există premisele unui viitor comun într-o societate universală. Avem resursele ştiute şi neştiute şi avem şi inteligenţa de a le fructifica. Avem o poziţie geografică situată într-unul dintre ochiurile furtunilor geopolitice ale lumii în care trăim, şi prin care putem deveni jucători activi doar prin gestionarea rutelor de transport.
Mai avem capacitatea uriaşă de eficienţă în aproape orice domeniu. Şi mai avem şi capacitatea de a face ceea ce specialiştii numesc „linia de străpungere a cursului de dezvoltare socio-economică şi tehnică”. Dar, înainte de toate, ne avem pe noi în primul rând, istoric, sociologic, economic şi tehnic.
Pământul poate hrăni 50 de miliarde de locuitori, dar noi, cei 7 miliarde de locuitori din prezent, vom putea asigura resursele pentru cei 15 miliarde de locuitori de mâine? Aşa cum viitorul nu poate fi oprit, trecutul poate fi doar invocat. Ne rămâne doar varianta de a da un alt curs prezentului pentru a putea repara greşelile trecutului, dar şi pentru a elimina apariţia altora în viitor.
Autor: Nicolae Sandu
