„Pentru acel vis al Islamului care a cuprins O mie de nopţi şi încă una”, Jorge Luis Borges, Alt poem al darurilor
Evenimentele ce au caracterizat lumea arabă începând cu finalul anului 2010 ridică semne de întrebare în ceea ce priveşte capacitatea de analiză şi înţelegere a evoluţiilor premergătoare unei crize. Într-o eră în care informaţia se regăseşte în exces ceea ce creează iluzia faptului că oricine poate şti în timp real ce se întâmplă în orice parte a lumii devine facil ca statele să se confrunte cu surprize strategice.
Primăvara arabă teren fertil pentru ascensiunea mişcărilor islamiste
Relaţia intrinsecă dintre stat şi religie este unul dintre factorii-cheie ai sistemului politic din statele musulmane. Dacă ne referim la statele moderne, care se autocaracterizează ca fiind islamice, constatăm că există diferenţe semnificative între acestea de exemplu, între modelul „democraţiei islamice” din Iran, în care principiul supremaţiei clericale asupra autorităţilor politice este de necontestat şi sistemele autocratice din Arabia Saudită sau Sudan, care urmează tradiţia sunnită a liderilor politici care guvernează sub directa îndrumare a clerului, faţă de care nu se află însă într-o relaţie de subordonare.
Islamul politic radical, islamul militant, precum şi mişcările islamiste nu au fost catalizatorii primăverii arabe – este ceea ce s-a repetat obsesiv în perioada de vârf a revoltelor peste tot în lumea arabă, acesta fiind, de asemenea, argumentul pentru calmarea temerilor într-un spaţiu în care cultura politică şi cea socială au fost marcate de mişcările radicale percepute ca alternative la regimurile vremii. Mişcările politice islamiste au fost ele însele luate prin surprindere de revolte, însă au fost forţele care s-au „trezit” cel mai repede şi care, firesc, au prins valul schimbărilor.
Ipoteza conform căreia nu vor apărea derapaje spre un islam politic radical în regiune pentru că primăvara arabă nu a fost iniţiată de mişcări islamiste are multe fisuri. În primul rând, protestele, peste tot în regiune, au fost rapid alimentate de astfel de mişcări, ai căror membri s-au grăbit să se amestece, să achieseze la motorul principal al mişcărilor contestatare.
În urma dictatorilor au rămas atât un vid de putere, cât şi o populaţie needucată în exerciţiul democratic, fără posibilitatea de a recunoaşte noi forţe politice şi cu o preferinţă spre ceea ce le este familiar, adică islamul militant. În mai tot spaţiul arab, timpul scurt de la căderea regimurilor autoritare până la alegerile libere, nu a fost suficient pentru consolidarea în mintea alegătorilor a unor partide noi, seculare.
Esenţa revendicărilor
Primăvara arabă este, mai presus de toate, caracterizată de dinamism, iar contextul regional va fi definit, în continuare, de schimbare, motiv pentru care este necesară o ajustare a răspunsurilor la acest gen de reconfigurări, eventual prin analiză prospectivă.
În actualul context, marii actori din cadrul sistemului internaţional au unica oportunitate de a redefini relaţia cu ţările din regiune. Este, de asemenea, de dorit ca puterile internaţionale să se implice în reconstrucţia ţărilor din MENA, cu precondiţia respectării realităţilor socio-politice, culturale şi economice din regiune.
Pattern-ul mişcărilor contestatare nu s-a născut în iarna anului 2010, existând un întreg set de indicatori ce avertizau asupra posibilităţii apariţiei unui fenomen de genul primăverii arabe. Cauzele profunde ale acestor evoluţii variau de la probleme structurale în administraţie şi demografie, până la cele din economie. De asemenea, complexitatea acestor probleme va fi echivalentă cu trenarea soluţionării acestora.
Cele mai multe state din MENA nu au experimentat, cu adevărat democraţia, în accepţiunea occidentală a termenului (partide politice sau structuri pluraliste, neexistând o bază clară pentru un guvern reprezentativ, o experienţă în ceea ce priveşte compromisul politic sau viabilitatea procesului electoral, sau un model de administrative combinată cu progres economic, pe care ar trebui să fie construită evoluţia socială.
Este foarte important să observăm că solicitările protestatarilor din ţările arabe nu au fost religioase şi nu au fost ostile altor civilizaţii; revendicările au fost de altă esenţă: alegeri libere, libertatea de exprimare şi a demonstraţiilor, respingerea autoritarismului, care induce corupţia în toate sferele vieţii sociale şi economice. Chiar şi în Bahrain, unde ciocnirile s-au produs între două curente islamice şiiţii majoritari şi sunniţii minoritari aflaţi la putere evenimentele nu au avut caracter religios: erau cerinţe sociale, de egalitate, de non-discriminare, de anticorupţie.
Forţele revoluţionare în diferite ţări arabe diferă, dar în niciuna dintre aceste ţări manifestanţii nu au fost conduşi de extremişti islamici. Însă acest lucru nu înseamnă că organizaţiile islamice, cum ar fi influenta Frăţie musulmană, s-au transformat în grupări marginalizate. Acestea îşi păstrează poziţiile importante, care într-o formă sau alta, vor acţiona în viitor, însă, în prezent putem ajunge la două concluzii: în primul rând, trecerea lumii arabe într-o nouă etapă a dezvoltării sale nu s-a desfăşurat sub drapele islamice şi nu a fost generată de conflictele între civilizaţii. Protestele subsumate primăverii arabe nu pot să nu influenţeze organizaţiile islamice, creând un puternic impuls pentru diferenţierea lor, pentru consolidarea aripii moderate.
Politica şi statele arabo-musulmane
Dacă ascensiunea statelor occidentale a fost produsul avantajelor sale imanente, este probabil ca restul lumii să abordeze modelul vestic datorită faptului că acesta este considerat a fi cea mai eficientă cale către securitate şi prosperitate. Succesul Occidentului a fost rezultatul unor condiţii unice, nu un model a cărei superioritate este imuabilă.
Un aspect surprinzător al primăverii arabe îl reprezintă o relativă rezistenţă a monarhiilor arabe Maroc, Iordania, Arabia Saudită, Oman, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar şi Bahrain acestea nefiind substanţial afectate şi rămânând destul de stabile (în pofida ciocnirilor din Bahrain şi a operaţiunilor de reprimare a protestatarilor din Arabia Saudită).
Autocraţia tribală întruchipează încorporarea clasei de mijloc într-o comunitate politică definită mai degrabă prin trib sau clan, decât prin stat, legitimitatea izvorând din ereditate, în timp ce ordinea politică este apanajul patronajului tribal. Unele state din Nordul Africii, dar şi emiratele din Golf constituie exemple pentru acest model.
Regimurile conservatoare din Peninsula Arabică îşi bazează legitimitatea pe tradiţiile tribale de patronaj şi loialitate. Beneficiind de importante subsidii din exploatarea hidrocarburilor, liderii din Golf au eliminat o parte din nemulţumirile cetăţenilor prin redistribuirea veniturilor. Revoltele populare din anul 2011 au zguduit sistemul lor politic, determinând cosmetizări de suprafaţă ale acestuia. În pofida faptului că sunt considerate unele dintre statele cele mai lipsite de libertăţi, combinaţia dintre autoritatea tribală/de clan şi libertatea economică le conferă acestora o putere remarcabilă.
Este posibil ca democraţia liberală să îşi continue expansiunea, chiar în cadrul lumii globalizate, după cum s-a întâmplat, încet dar sigur, în ultimele două secole, propensiunea indivizilor pentru autonomie şi demnitate dovedindu-se universală după cum a fost demonstrat de evoluţiile generate de primăvara arabă.
Democratizarea nu este sinonimă cu occidentalizarea, primul proces putând produce state decise să se opună aderării la ordinea internaţională promovată de Vest. În Orientul Mijlociu democraţia va fi sinonimă cu islamul politic şi emergenţa statelor arabe. Mai cu seamă datorită faptului că democraţia este reprezentativă, liderii acestora vor fi mult mai puţin dispuşi să coopereze cu Occidentul decât predecesorii lor autocratici. În majoritatea statelor din MENA în care au avut loc scrutine electorale, islamul şi-a consolidat ascendentul asupra vieţii politice.
Charles A. Kupchan identifică trei argumente pentru a-şi susţine teoria conform căreia statele emergente vor abandona calea vestică, abordând propria viziune de dezvoltare şi de organizare a sistemului internaţional.
În primul rând, ascensiunea Occidentului a urmat o traiectorie unică dată de condiţiile materiale ale Europei moderne timpurii. Fragmentarea politică, inovaţia comercială, urbanizarea, diferenţierea socială şi economică între mediul urban şi cel rural aceste dezvoltări au determinat apariţia unei clase de mijloc care s-a constituit într-o contrapondere pentru monarhie, aristocraţie şi biserică, deschizând un spaţiu politic fertil pentru implementarea reformei şi operaţionalizarea sistemului constituţional. Puterile emergente actuale urmează căi unice spre modernizare, bazate pe propriile sisteme politice, demografice, topografice şi socio-economice distincte, dezvoltând versiuni ale modernităţii divergente în raport cu cel occidental.
În al doilea rând, cultura modelează forme particulare de modernitate ce evoluează în diverse regiuni. În pofida dezvoltării clasei de mijloc în Orientul Mijlociu, este improbabilă reforma islamului. Într-o parte a globului în care religia şi politica au fost indestructibil împletite, dar nu sinonime, încă din secolul al VII-lea, statul şi moscheea sunt menite să rămână inseparabile în faţa schimbărilor socio-economice.
În cel de-al treilea rând, puterile emergente actuale se află într-o paradigmă profund diferită de cea de care a beneficiat Occidentul în timpul ascensiunii sale. În epoca medievală şi în cea modernă timpurie, puterea imperială conducea prin intermediul instituţiilor centralizate de autoritate politică, economică şi religioasă. În prezent, în timp ce statele au devenit mai puţin inerţiale şi responsabile, sistemul internaţional a suferit modificări, devenind descentralizat, rapid şi fluid. Combinaţia era digitală-globalizare a determinat rapiditatea fără precedent în diseminarea informaţiilor şi alocarea investiţiilor. Într-o lume caracterizată de viteză, graniţe permeabile şi interdependenţă, statele centralizate îşi pot depăşi omoloagele democratice ancorate în laissez-faire.
La începutul erei moderne, statele bazate pe ierarhie apărau instituţiile tradiţionale de autoritate, bucurându-se de autonomie în cadrul unui sistem global ce nu era interdependent, schimbarea trebuia să vină de jos, iar pluralismul european a oferit deschiderea. În prezent, nu numai că existe state centralizate care oferă feed-back rapid cetăţenilor lor, dar ele acţionează într-o nouă ordine globală una în care controlul sporit din partea statului poate constitui un avantaj în adaptarea la lumea globalizată.
Actualele puteri emergente aleg să coopteze antreprenori şi elite ale lumii afacerilor, alegând să le încorporeze în propriile structuri statale, ceea ce conduce, în acest fel, la neutralizarea potenţialei ameninţări indusă de burghezie şi cultivând o clasă socială determinată de menţină statu quo-ul. Drept consecinţă, autocraţiile se bucură de o considerabilă stabilitate şi legitimitate.
În loc de concluzii
Scopul primăverii arabe nu a fost implementarea democraţiei, cel puţin nu în accepţiunea occidentală, liberală, a termenului, ci, mai degrabă, recâştigarea demnităţii, mândriei, dreptului la autodeterminare şi echitate socială. Revoltele subsumate primăverii arabe nu au afectat doar echilibrul de forţe din ţările unde au apărut, ci au avut un efect puternic şi asupra perspectivelor strategice ale ţărilor dominante din regiune, precum Israelul.
Pentru Israel, „trezirile” arabe au generat o transformare dramatică în structura procesului de pace din Orientul Mijlociu, situaţia palestiniană cântărind mai greu acum, din cauza schimbărilor din lumea arabă. Procesul de pace între Israel şi palestinienii va trebui reconceptualizat, dat fiind revirimentul poziţionării liderilor arabi, precum şi diminuarea implicării partizane americane. În context, este probabil ca Israelul să adopte o „mentalitate de menţinere pe poziţii”, de aşteptare şi de acţiune cu mare precauţie, concomitent cu vocalizarea discursului împotriva unui potenţial Iran nuclear.
Împrumutarea modelului occidental de democraţie s-ar solda cu un eşec, dată fiind specificitatea culturală a regiunii. În plus, este important de subliniat, încă o dată, faptul că politica statelor din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii nu poate fi complet disociată de valorile religiei predominante în zonă, de valorile islamului, după cum acelaşi sistem politic nu trebuie confundat cu unul izvorât din shari’a.
În alt plan, este evident faptul că, în contextul unei lumi cu frontiere permeabile, evoluţiile din diverse zone ale lumii se repercutează asupra securităţii naţionale a României.
Dată fiind paradigma în care ne aflăm, cea de stat membru UE şi cea de stat candidat la Spaţiul de liberă circulaţie Schengen, dar şi cea de partener în Alianţa Nord-Atlantică, ţara noastră se confruntă cu noi provocări ce derivă din aceste calităţi.
Este de remarcat faptul că evenimentele din ultimul an şi jumătate din MENA influenţează ţara noastră, precum şi alte state membre, prin potenţialul destabilizator pe care îl poate avea fenomenul migraţiei ilegale, care poate facilita (să vorbim când ajungi aici) fenomenul terorist, mai cu seamă în situaţia în care România este un actor activ al Coaliţiei internaţionale antiteroriste. Odată cu intensificare activităţii mişcărilor islamiste şi cu recunoaşterea acestora de către actanţi majori ai sistemului internaţional ca parteneri egali de dialog (Frăţia Musulmană din Egipt), este probabilă o proliferare a prezenţei acestora pe teritoriul naţional, concomitent cu generarea unor riscuri suplimentare pe profil antiterorist.
Autor: Isabela Rusie
