Evenimentul pe care urmează să îl analizăm ilustrează clasica luptă pentru menținerea sau câștigarea puterii, un conflict care, de-a lungul istoriei omenirii, a provocat atrocități dincolo de orice convingeri și precepte ideologice sau religioase.
Cine i-ar fi declanșat contagiunea necontrolată? Ipotezele sunt ample și parțial întrepătrunse: poate regele Carol al II-lea, care ar fi orchestrat, în opinia unora, direcționarea urii Căpitanului către premierul anti-restauraționist Ion Gheorghe Duca (după cum sugera Henri Prost în „Destin de la Roumanie, 1918-1954”), poate Ion Antonescu, care viza să elimine definitiv camarazii conjuncturali, poate Horia Sima, fost pion al lui Mihail Moruzov, un lider legionar abil, însă coruptibil de mirajul puterii, sau poate totul a fost cu atenție planificat în „laboratoarele” celui de al Treilea Reich.
Premisele violențelor
Așadar, înainte de a proceda la analiza evenimentului pe care îl vizăm, se impune o trecere în revistă a câtorva momente care ar fi putut favoriza o erupție violentă. În primul rând, prin desființarea regimului pluripartid din România, Carol al II-lea îi plasase pe legionari în matricea preocupărilor informative, popularitatea acestora, radicalizarea ideologică și spirituală crescândă a membrilor și simpatizanților, impunându-i drept una dintre principalele amenințări la adresa siguranței statului.
După asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu (asasinatul ar fi fost pregătit și antrenat de Gestapo), în opinia conducerii statului, Mișcarea legionară trebuia să fie reprimată, sarcină încredințată cu predilecție Corpului Detectivilor, structură condusă de către Niky Ștefănescu, cadru obedient lui Mihail Moruzov.
Intervenția autoritar-pacifistă a lui Carol al II-lea a coincis cu izbucnirea unei crize de autoritate în rândul Legiunii, întrucât lui Corneliu Zelea Codreanu nici nu-i trecea prin minte că se va afla în ipostaza de a creiona rapid o ierarhie legionară. Astfel, conducerea legionară a ajuns să fie împărțită de camarazi mărunți din eșalonul secund, nerafinați în arta politicului și incapabili să prioritizeze acțiunile mișcării. În concepția lor, violența era și trebuia să fie singurul răspuns la provocările autorităților. Indiferent de calibrul și locul său în angrenajul statal, oponentul trebuia eliminat.
Mutarea Regelui
Răspunsul lui Carol al II-lea, aparent firesc și în cunoștință de cauză, a fost să prevină haosul anarhist, ordonând eliminarea incomodului Zelea Codreanu. Moartea subită a liderului a declanșat o reacție în lanț din partea noilor conducători legionari, aceștia atentând în repetate rânduri (decembrie 1938-ianuarie 1939) la securitatea fizică a monarhului. Acțiunile lor nu au fost asistate de Partidul Nazist German, fiind încununate de un eșec previzibil. Așadar, pentru a-și putea pregăti revenirea, legionarilor nu le-a rămas altceva de făcut decât să se auto-exileze în Germania lui Hitler, în așteptarea momentului prielnic pentru reglarea conturilor. Astfel, aceștia au trecut granița de stat utilizând pașapoarte germane.
Printre noii lideri legionari s-a remarcat Horia Sima, fiind printre primii care s-au întors în țară, în primăvara anului 1940. Deși capturat de autorități, Horia Sima a mințit constant, invocând o ipotetică apropiere a sa de Hitler. Și pentru că serviciile secrete românești nu aveau certitudinea acțiunilor sale în Germania (zvonistica legionară sugera că Hitler ar fi lăsat Berlinul sub comandamentul lui Sima), minciuna a fost consimțită.
Ulterior, efectele economice nefaste derivate din exproprierile abuzive conduse de legionari și jefuirea proprietăților minorității evreiești, la care s-au adăugat consecințele în planul comerțului și creditării ale exceselor morale și faptice ale mimeticilor „legionari septembriști” (ex: escrocheriile generalizate, devastarea unor prăvălii și sinagogi, torturi și crime) l-au determinat pe Ion Antonescu să caute soluții de strunire a fanaticilor. Invocând faptul că interesele lor nu mai converg cu cele ale României și ale Axei, Ion Antonescu a ajuns la o înțelegere tacită cu Hitler personal pentru adoptarea unor măsuri de sancționare a radicalilor.
Deloc surprinzător, asigurări similare au primit și legionarii din partea oficialităților naziste cu care au intrat în contact direct, acestea neascunzându-și atitudinea favorabilă față de radicali. În consecință, punerea în operă de către Conducătorul statului, încredințat intrinsec de sprijinul lui Hitler, a unora dintre măsurile sancționatorii (ex: desființarea posturilor de „comisari de românizare”), în completă contradicție cu planurile revoluționare ale lui Horia Sima (anularea oricăror întârzieri în răzbunarea martirilor, curățarea vechiului regim și crearea unui guvern legionar care să îi asigure supremația decizională), au agravat cangrena relațională, creând terenul fertil pentru o confruntare sângeroasă.
Începutul rebeliunii
Așadar, revenind la obiectul analizei noastre, nu ne putem arăta surprinși că în dimineața zilei de 21.01.1941 Ion Antonescu finaliza detaliile capcanei decisive, provocându-i pe legionari prin destituirea tuturor forțelor de ordine publică fidele mișcării. Măsura, însoțită de indicația trasată înlocuitorilor desemnați de a asigura rezistența – chiar și armată – în eventualitatea în care se va încerca alungarea lor, nu era animată de intenții violente, ci mai degrabă de unele asimetrice, de compromitere în rândul populației și autorităților politice și militare germane.
Drept urmare, Horia Sima, nerăbdător la rându-i să acționeze decisiv pentru preluarea puterii, a abandonat orice rațiune de autoconservare organizațională și a dispus echipelor de legionari să reia controlul asupra prefecturilor și posturilor de poliție. În Capitală haosul devenise total, rebelii îmbrăcați în haine scurte de piele (nu poate fi negată o conexiune simbolistică fină cu vestimentația ofițerilor naziști) și înarmați până în dinți (de la arme automate la târnăcoape și petarde) îmbulzindu-se în birourile Prefecturii București.
Gravitatea situației nou-create a fost înțeleasă imediat de unii dintre legionarii moderați și, cum era firesc, aceștia au reacționat rapid, prin solicitarea unor informări în baza cărora au putut stabili o măsură pentru ieșirea din impas. S-a avut în vedere asigurarea continuității blocadei până la evacuarea și dezarmarea rebelilor, înainte de o prognozată intervenție a armatei pentru eliminarea răzvrătiților, demers indezirabil și condiționat temporar de un consens al oficialităților germane.
Încercări de dezamorsare a conflictului
Astfel, pentru prevenirea vărsării inutile de sânge, în aceeași zi, începând cu ora 17:30, la Hotelul Ambasador din București, o delegație a legionarilor moderați (colonelul Ștefan Zăvoianu, comisarul Marcel Popescu, șeful Biroului 3 din cadrul Prefecturii București, care se ocupa cu mișcarea străinilor în general, Octavian Manta, fost șef de poliție și profesorul Ghilla în calitate de interpret) a intrat în contact cu generalul Erik-Oskar Hansen, comandantul Misiunii Militare Germane în România, cerându-i sprijinul în vederea unei intervenții de debușare.
Concluzia acestor discuții a fost sintetizată într-o adresă transmisă de generalul Hansen către Radu Mironovici, prefectul Poliției Capitalei, prin care germanii nu își asumau vreo intervenție directă, însă își manifestau disponibilitatea de a-i proteja pe cei care continuau să manifeste docilitate față de Axă. Din nefericire pentru legionarii moderați, delegația a fost întâmpinată cu focuri de armă în Piața Teatrului Național, deși era însoțită de doi ofițeri germani escortați de o motocicletă, ceea ce a demonstrat că protecția ce putea fi acordată nu se ridica la nivelul așteptat.
În aceeași seară, Ștefan Zăvoianu, însoțit de această dată de către generalul în rezervă Mehedinți, nu a reușit să schimbe situația rebelilor printr-o mult dorită intervenție din partea lui Neubecher, reprezentantul economic al Reichului la București, sau a baronului Manfred Von Killinger, noul ambasador al Germaniei naziste în țara noastră, aceștia nefiind de găsit la sediul Legației germane. Și cum păcatul puterii absolute aduce uneori negură asupra ochilor raționali, spre finalul zilei de 21 ianuarie 1941, Horia Sima comitea eroarea decisivă, solicitând, fără acceptul chiar și informal al oficialităților germane „prietene”, retragerea din politica activă a lui Ion Antonescu. Generalul a intuit momentul prielnic, cerând și obținând, prin intermediul lui Wilfred Fabricius, girul Fuhrér-ului de a face „curățenie”, prin intervenția energică a armatei.
Avem de a face cu un acord informal, să îi spunem consultativ, dacă luăm în considerare doar câteva decizii operaționale premergătoare intervenției armatei din data de 23 ianuarie 1941: a fost interzis accesul pe străzi, soldații români împiedicând comunicarea chiar între comandanții de regimente germane, au fost monitorizate convorbirile oficiale ale ofițerilor germani și au fost interzise cântecele populare naționaliste pe străzi. Realizând pericolul disoluției, Horia Sima renunță la idealul măreției imediate, semnând în aceeași zi un act de depunere a armelor exact în forma în care acesta fusese dictat de către Neubecher. Conținutul acestui act a fost imediat adus la cunoștința legionarilor din Capitală, printr-un difuzor instalat pe o mașină Philips, însă aproximativ 300-400 dintre răzvrătiți nu i-au confirmat veridicitatea, neavând încredere în militarii români care le sosiseră în întâmpinare cu tancurile.
Epilogul este cunoscut deja în istoriografie, confruntarea dură a armatei cu rebelii provocând orori care au condus la eliminarea oficială a Mișcării legionare. Hitler, probabil, nu excludea o reeditare a evenimentelor, având în vedere că a permis celor mai mulți dintre liderii legionari, în frunte cu Horia Sima, să primească azil în Germania, prin acesta menținându-l în șah permanent pe Ion Antonescu.
Abstract
Described in Romanian historiography as a rebellion, a provocation or an attempt to seize power by force (in other words, a coup d`ėtat), the events of January 21-23, 1941 constituted an unprecedented manifestation associated with the hegemony zone of Nazi Germany, virulently consecrating the beginnings of the suppression of nationalism exacerbated between the wars.
Autor: Alexandru Iordache
