Sfârşitul anului 1917 găsea Casa Regală şi Guvernul României în Moldova, după ce inamicul ocupase Bucureştiul şi restul ţării. Ministrul finanţelor, Nicolae Titulescu, primea la data de 22 noiembrie, prin telegraf, o adresă urgentă care conţinea o solicitare pe măsură, chiar dacă oarecum neobişnuită. Astfel, expeditorul, Ministerul de Război, aflat sub conducerea lui Constantin Iancovescu, cerea alocarea de fonduri pentru achiziţionarea imediată de tutun pentru soldaţii greu încercaţi pe front.
Pentru a fi convingătoare, telegrama era însoţită de un referat clasificat, datat 13 noiembrie 1917 şi întocmit de Biroul de Informaţii. Astfel, în nota secretă se arăta că absenţa tutunului afecta grav starea morală a soldaţilor români şi că inamicul exploata situaţia pentru a îi demobiliza. Concret, armata germană arunca tutun spre liniile de apărare româneşti şi ostaşul nostru, nesocotind ordinele, pornea în căutarea lui. Sfârşea, însă, prin a fi capturat de inamic. Acesta din urmă îl determina să trimită cărţi poştale camarazilor săi. Le scria că era tratat cu ţigarete şi chiar havane, încurajând, în acest fel, dezertarea în rândul trupelor noastre.
Psihologia fumatului
Acţiunea germană de demobilizare a respectat coordonatele unui adevărat război psihologic, exploatând impactul fumatului asupra vieţii soldatului, mai ales în situaţia în care, pe timpul acestei conflagraţii, influenţa tutunului asupra celor înrolaţi şi trimişi pe front a crescut enorm. Astfel, ţigara juca un rol major în supravieţuirea lor în mijlocul infernului creat de acest război cu maşinării nemaivăzute (avioane, tancuri, submarine) care făceau ravagii pe cer, pe pământ şi pe mare. Armatele erau alcătuite, în cvasitotalitatea lor, din fumători.
O simplă ţigară dădea soldatului puterea de a depăşi lent, dar sigur, plictiseala apărută în liniştea aşternută între bătălii. Împărţirea unei ţigări lega prietenii care întreţineau spiritul camaraderiei. Mirosul fumului îl ferea de miasmele răspândite de trupurile împrăştiate pe câmpul de luptă. Pe patul spitalului de campanie, ţigara alina suferinţa, calmând durerea rănilor provocate de schije. Tabachera se dovedise, uneori, salvatoare, oprind gloanţele inamicului. În cele din urmă, ţigara reprezenta îndeplinirea ultimei dorinţe a celui aflat în faţa plutonului de execuţie. Fumatul era privit ca o soluţie pentru eliberarea de stres şi evadarea din sumbra realitate cotidiană. Fumatul era considerat un ajutor pentru restabilirea echilibrului psihic afectat de ororile războiului şi de îndelunga mobilizare pe front. În fumul de ţigară soldatul îşi crea un univers propriu în care se retrăgea să viseze la casa părintească ori la soţia şi copiii care îl aşteptau acasă. Ţigara era simbolul relaxării şi sursa întăririi moralului necesar continuării misiunii de luptă.
În timpul acestui război, a devenit evident pentru statele participante, că victoria putea fi obţinută nu doar cu gloanţe, grenade, şrapnele sau obuze, ci şi cu ajutorul tutunului. Numeroase armate, inclusiv cea germană, au stimulat fumatul în rândul soldaţilor, introducând raţia de ţigări. Dincolo de efectele nocive ale fumatului, generatoare de boli grave, nicotina provoca atât o dependenţă biologică cât şi una mai profundă, de natură psihologică. Astfel, tabagismul avea potenţialul de a crea un lanţ de verigi slabe la nivelul armatei în condiţiile în care disciplina pe front era strâns legată de moralul trupelor. Iar practicarea masivă a fumatului reprezenta o vulnerabilitate majoră deoarece îi asigura inamicului o pârghie importantă prin care putea manipula comportamentul militarilor la scară largă.
Dependenţa, armă la dispoziţia inamicului
Acţiunea germană de demobilizare a soldaţilor români urmărea, în acest caz, exploatarea dependenţei provocată de fumat. Maşinăria pusă în funcţiune era una relativ simplă, dar foarte eficientă, fiind compusă din activităţi de propagandă, precedate de măsuri militare, care să asigure operaţionalizarea lor. Astfel, soldatul român era atras în capcană cu ajutorul ţigărilor aruncate în apropierea lui. Însă acestea nu erau lăsate la îndemână, ci erau amplasate în locuri care îl obligau să părăsească dispozitivul. Prin actul de indisciplină, soldatul îşi asuma riscuri mari, atât faţă de superiorii care îl puteau acuza de insubordonare sau, mai grav, de dezertare, cât şi faţă de inamicii care îl puteau lichida.
Însă armata germană i-a rezervat soldatului român un rol mult mai complex în planul său de demobilizare a trupelor. Germanii nu urmăreau neapărat suprimarea, ci capturarea soldaţilor pentru a-i folosi în acţiuni de propagandă împotriva propriilor camarazi. Soldatul capturat devenea o portavoce credibilă a mesajelor inamicului, demoralizând ostaşii rămaşi în tranşee şi inhibându-le capacitatea de rezistenţă.
Odată capturat, soldatul era pus să trimită cărţi poştale camarazilor în care le reamintea de lucrurile care le lipseau şi pe care şi le doreau enorm. Le povestea despre tutunul oferit din abundenţă şi cu generozitate de armata germană şi pe care, se subînţelege, comandanţii noştri nu îl asigurau deloc. Voalat, conducerea armatei germane era pusă într-o lumină favorabilă prin intermediul unor astfel de mesaje. În schimb, comandanţii români deveneau ţinta nemulţumirii ostaşilor care trebuiau să îşi rişte viaţa pentru a face rost de ţigări. Armata germană miza pe faptul că modul de acţiune al soldatului nostru putea fi contagios, declanşând un mecanism psihologic cu efect devastator la nivelul camarazilor săi. În mintea celor rămaşi în tranşee putea încolţi, în acest fel, ideea că dezertarea nu îi expune la pericole din partea inamicului, ci, dimpotrivă, le aduce beneficii. Aveau la discreţie tutun de calitate pe care îl putea savura în tihnă, în timp ce se refugiau în propriul univers.
Aproape de victorie
Războiul psihologic lansat de armata germană a vizat, în acest caz, să exploateze un context politico-militar dificil pentru statul român, cu implicaţii majore asupra moralului soldaţilor. Operaţiunea germană avea loc la numai câteva luni distanţă de victoriile româneşti repurtate în marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (iulie – august 1917). În faţa tunurilor, mitralierelor şi a gazelor toxice de luptă germane, soldatul român nu a putut răspunde decât cu ascuţişul baionetei şi sacrificiul de sine. Curajul, care îi alimenta moralul, era susţinut de credinţa în idealul României Mari şi de speranţa împroprietăririi cu pământul pe care îl apăra.
Victoriile române deschideau trecătorile Carpaţilor către Ardeal. Din păcate, armata română nu a putut valorifica acest succes militar în condiţiile în care Rusia, aliatul nostru, a căzut pradă haosului revoluţionar (Petrograd, 25 octombrie 1917), iar noua putere sovietică a cerut şi a încheiat armistiţiul de la Brest – Litovsk, în 22 noiembrie 1917. Pe fondul abandonului în faţa inamicului şi al instaurării unui regim comunist ostil în Rusia, a apărut şi s-a intensificat sentimentul de încercuire strategică. Inevitabil, moralul soldaţilor a fost supus unui proces de erodare permanentă odată cu veştile sosite pe frontul de răsărit care nu erau deloc încurajatoare. Încrederea în sine şi speranţa în victorie au început să se estompeze. În aceste condiţii, România s-a văzut nevoită să urmeze modelul Rusiei, semnând un armistiţiu cu inamicul, pe 26 noiembrie 1917, la Focşani.
Diminuarea rezistenţei psihologice la nivelul trupelor noastre, în contextul evoluţiilor defavorabile înregistrate pe front, s-a transformat într-o oportunitate majoră pentru armata germană. Şansele de reuşită ale acţiunilor de demobilizare au crescut treptat şi direct proporţional cu degradarea moralului soldaţilor noştri. Prin urmare, inamicul putea accesa şi miza pe o opţiune tactică alternativă în confruntarea cu armata română. Nu reuşise să obţină victoria în confruntarea pe câmpul de luptă, dar i se deschidea posibilitatea de a-i înfrânge voinţa. Inamicul putea triumfa prin manevre abile de propagandă, specifice războiului psihologic aşa cum s-a întâmplat şi în acest caz, prin exploatarea dependenţei de tutun.
Abstract
In 1917, undefeated on the battlefield, the Romanian soldiers became the target of a psychological warfare, based on propaganda, triggered by the german army. Therefore, in order to defeat his will to fight, the enemy had intended to exploit a major vulnerability created by the soldiers’ addiction to tobacco.
Autor: F. B. Suciu
