După Războiul de Şase Zile desfăşurat în anul 1967, în urma căruia Israelul a obţinut controlul în Peninsula Sinai, Înălţimile Golan şi alte teritorii din Egipt, Siria şi lordania şi şi-a dovedit superioritatea militară, la nivelul societăţii israeliene exista temerea că adversarii vor căuta răzbunare şi vor invada Israelul. Ideea revendicării teritoriilor pierdute era vehiculată constant în spaţiul public de conducătorii militari din Egipt şi Siria, determinând conducerea Israelului să solicite serviciilor de informaţii şi armatei estimări periodice referitoare la probabilitatea unui atac. Pe acest fond, au fost elaborate periodic diferite estimări de risc, însă multe dintre acestea erau contradictorii şi au întărit starea de frustrare generală. Astfel, au fost declarate stări de alertă care s-au dovedit fără fundament şi au fost emise armatei ordine de a fi gata de apărare, ulterior contramandate fără explicaţii. În condiţiile în care rezerviştii armatei constituiau 80% din trupele terestre ale Forţelor de Apărare Israeliene era necesar ca mobilizarea acestora să se realizeze doar în condiţiile unui pericol real.
O stea în ascensiune
Pentru a elimina parţial aceste incertitudini, în anul 1972, la conducerea Direcţiei de Informaţii Militare a fost numit generalul Eli Zeira, un ofiţer israelian cu o carieră de succes. Scopul declarat al acestuia a fost acela ca organizaţia pe care o conduce să ofere decidenţilor o estimare cât mai clară şi mai precisă cu privire la probabilitatea unui război, astfel încât alarmele să fie declanşate doar în condiţiile în care riscurile de război erau reale. Astfel urmau să fie evitate alarmele false care frustrau societatea, armata şi clasa politică israeliană.
Eli Zeira a ordonat analiştilor să evalueze riguros intenţiile arabe în baza unor criterii clar definite, care au devenit cunoscute printre oficialii serviciului de informaţii sub numele de „Conceptul”. Analizând informaţii documentate referitoare la potenţialul economico-militar al statelor inamice, Eli Zeira a formulat două condiţii necesar a fi îndeplinite simultan pentru ca ameninţările liderilor arabi să se materializeze:
– Egiptul şi Siria să deţină o forţă aeriană suficient de puternică pentru a proteja trupele terestre de avioanele israeliene;
– aceste state să deţină rachete Scud capabile să atace oraşul Tel Aviv.
În acel moment, în anii 1972-1973, aceste condiţii erau departe de a putea fi îndeplinite de Egipt şi Siria. „Conceptul” a fost testat cu succes în primăvara anului 1973, când numeroase trupe egiptene au fost mobilizate în zona Canalului Suez (ce desparte Egiptul de Penisula Sinai), iar spionii israelieni avertizau cu privire la planurile Egiptului de a invada Israelul. Deşi conducerea statului israelian intenţiona să emită alarme de avertizare, Eli Zeira a susţinut că, în condiţiile în care nu erau îndeplinite cele două condiţii, şansele de invazie erau extrem de reduse. Cu toate acestea, conducerea armatei a ordonat începerea pregătirilor defensive, au fost efectuate exerciţii de luptă şi au fost mobilizaţi rezerviştii. Însă atacul nu a avut loc, situaţia generând frustrare la nivelul societăţii israeliene.
Acurateţea predicţiei lui Eli Zeira i-a consolidat poziţia la nivelul comunităţii de informaţii israeliene. Generalul a reuşit restructurarea instituţiei pe care o conducea şi impunerea evaluării informaţiilor obţinute cu privire la potenţialele planuri de invazie a statului Israel doar în raport cu criteriile „Conceptului”. În acelaşi timp, a fost descurajată interpretarea fondului informativ din alte perspective.
Prăbuşirea „Conceptului”
După alte şase luni, la 1 octombrie 1973, cu cinci zile înainte de Yom Kippur, una din cele mai importante sărbători evreieşti, spionii israelieni au obţinut noi date referitoare la comasarea, într-un număr fără precedent, a trupelor egiptene la graniţa cu Israelul. Ulterior, în 2 şi 3 octombrie 1973, concomitent cu semnalarea creşterii continue a numărului soldaţilor egipteni comasaţi în zona Canalului Suez, au fost obţinute informaţii referitoare la activităţi militare la graniţa cu Siria. Până în 5 octombrie au apărut noi semnale îngrijorătoare: Uniunea Sovietică şi-a retras de urgenţă consilierii proprii din Egipt şi Siria şi a fost comasate tancuri şi artilerie la graniţele cu Siria şi Egipt. Întrucât nu erau îndeplinite condiţiile formulate în „Concept”, generalul Eli Zeira i-a comunicat, în mai multe rânduri, premierului Golda Meir că nu sunt motive de îngrijorare, întrucât cele două state sunt conştiente că nu vor putea câştiga războiul.
Cu toate acestea, în ziua de 6 octombrie 1973, cea a marii sărbători israeliene, în baza unor noi informaţii obţinute în cursul nopţii de Mossad, a fost emis un apel de mobilizare parţială a rezerviştilor israelieni şi a fost convocată o reuniune de urgenţă a Cabinetului, concluzia fiind că invazia e iminentă. Egiptul şi Siria şi-au coordonat în secret planurile militare şi au atacat în după amiaza acelei zile cu peste 100.000 de soldaţi, invadând teritoriul statului Israel. În doar trei zile, superioritatea Israelului şi-a spus însă cuvântul: avansul Egiptului a fost oprit şi a fost declanşat un contraatac contra Siriei, trupele israeliene ajungând până aproape de Damasc.
În zece zile, cele două state au fost învinse, cerând armistiţiu, acceptat de Israel în urma unor presiuni internaţionale. Preţul plătit, însă, a fost unul uriaş, atât ca număr de militari ucişi, dar în special la nivel de încredere publică. Războiul de Yom Kippur a reprezentat perioada cea mai traumatizantă din istoria Israelului.
Lipsa de flexibilitate, o cale spre eşec
Evaluările ulterioare au evidenţiat că formularea de către Eli Zeira a unor judecăţi decisive în evaluarea fondului informativ în scopul reducerii ambiguităţii a generat o stare de fapt în care a fost pusă în pericol existenţa statală, fiind ignorate semnalele evidente premergătoare izbucnirii războiului. Din obsesia de a evita panica inutilă şi de a lua decizii ferme s-a pierdut din vedere obiectivul cel mai important al structurilor de informaţii şi a celor militare: evitarea invadării teritoriului naţional.
Cariera militară presupune hotărâre, organizare şi concentrare. O trăsătura psihologică caracteristică militarilor este „nevoia de închidere cognitivă”, definită ca dorinţa de a identifica, în scopul evitării confuziei şi ambiguităţii, a unei soluţii distincte pentru fiecare problemă. Foarte apreciate sunt ordinea, certitudinea şi dispoziţiile clare şi precise. Pentru cei care se ghidează după aceste principii, între ei numărându-se şi Eli Zeira, luarea unei decizii este sursa satisfacţiei profesionale. Însă tocmai satisfacţia luării unei decizii îi face mai puţin dispuşi să reexamineze o alegere deja făcută, chiar dacă între timp apar noi elemente care impun reevaluarea. Nevoia de închidere declanşează tendinţe autoritare, impulsivitate şi aversiune faţă de opiniile contrare, precum şi opacitate cognitivă.
Motivele pentru care Israelul nu a reuşit să anticipeze atacurile ţin de „nevoia de închidere cognitivă” a conducerii serviciilor de informaţii şi de intoleranţa acesteia faţă de readucerea în discuţie a unor întrebări cărora le-au fost oferite anterior răspunsuri. Stabilirea fermă a unor obiective clare şi lipsa unor discuţii periodice cu privire la sensul şi viabilitatea acestora pot determina eşecuri majore. De aceea este important să fim deschişi, flexibili din punct de vedere cognitiv (să ne întrebăm „şi dacă nu e aşa?”) şi să luăm în calcul, periodic, alte alternative de interpretare a informaţiilor, precum şi alte modalităţi de acţiune.
Abstract
„The need for cognitive closure” and the lack of flexibility while evaluating and interpreting the intelligence may lead to major failures of national security policies. In this respect, The Yom Kippur war (also known as the 1973 Arab-Israeli War) is a good example, as protruding only two criteria in data analysis has endangered the very existence of the state of Israel.
Autor: Dr. Ardusătan Adrian
