Statul care câștigă un război trebuie să câștige, neapărat, şi pacea pentru ca victoria lui să fie sigură. Statul care nu câștigă pacea poate pierde tot ce a câştigat pe câmpul de luptă sau i se poate întâmpla să piardă, în cele din urmă, chiar războiul. Pentru a fi cu adevărat un învingător, este necesar ca victoria lui militară să fie succedată de o victorie diplomatică. Fiind prelungirea firească a războiului, pacea îi oferă șansa învinsului de a-şi continua lupta pe frontul diplomatic. Iar dacă este abil, poate folosi armele diplomatice pentru a limita consecințele înfrângerii sale sau chiar poate deveni un învingător. O victorie diplomatică îl poate transforma, astfel, pe învins într-un învingător moral al războiului. Poate schimba raportul de forțe în avantajul său, şi, pe baza victoriei morale, îşi poate construi, în timp, un răspuns solid (inclusiv militar).
A câștiga pacea este o misiune dificilă atât pentru statul învingător, cât şi pentru cel înfrânt. Pacea este mai greu de câștigat de către învins deoarece trebuie să poarte povara războiului pierdut. Şi cântărește nu doar povara socială şi economică (eventual teritorială) pe care trebuie să o suporte, ci şi pe cea morală. Fiecare stat beligerant invocă o cauză justă care îi motivează şi legitimează acţiunea, beneficiind de susținere internă şi în anumite medii internaționale. Ulterior, fiecare parte urmărește ca această cauză să reprezinte în continuare etalonul moral şi chiar legal care îi va valida şi acţiunile pe timp de pace. Statul învins este nevoit, astfel, să îşi convingă atât cetățenii, cât şi aliații că respectiva cauză nu şi-a pierdut legitimitatea, iar înfrângerea este doar o fază dintr-un război care continuă prin mijloace diferite.
Opinia publică
În prezent, pentru orice stat, este mult mai greu să câștige pacea decât războiul. Pacea a devenit mult mai importantă decât războiul în fundamentarea şi derularea raporturilor de putere în cadrul unui stat. Democratizarea societăţii a avut ca efect creșterea rolului jucat de cetățeni în administrarea statului. Progresul, asociat democratizării, a implicat o dezvoltare intelectuală şi materială în beneficiul a numeroși cetățeni din rândul cărora s-a format clasa de mijloc. Războiul nu se bucură de sprijinul clasei de mijloc deoarece, în cazul generalizării şi cronicizării lui, aceasta îşi poate pierde poziţia dominantă în societate, aşa cum s-a întâmplat cu elitele conducătoare din epocile anterioare. Burghezia şi aristocrația au decăzut în urma unor războaie prelungite şi distrugătoare motivate ideologic (în numele națiunii, respectiv al religiei).
Gestionarea unui stat nu mai depinde exclusiv de elitele ce exercitau puterea conform propriilor interese şi dintr-un cerc restrâns. În trecut, singura contrapondere internă la elita aristocratică era reprezentată de casele nobiliare neasociate puterii, iar ulterior de burghezie. Procesul de democratizare a societăţii, inițiat de burghezie, a constat în acordarea, graduală, de drepturi sporite în favoarea cetățenilor care, în timp, au conștientizat puterea acumulată.
Burghezia a devenit, inevitabil, dependentă de modul cum opinia publică se raporta la deciziile pe care le adopta. Clasa de mijloc a creat un sistem de exercitare a puterii în favoarea cetățenilor bazat pe votul universal ca instrument de selecție a elitelor, pe supremația legii, ca fundament al organizării statului, şi pe societatea civilă, ca o contrapondere la excesele autorităților.
Comunitatea internațională
Procesul de democratizare internă a produs efecte majore şi la nivelul relaţiilor internaționale. Pacea a devenit mult mai importantă decât războiul în reglementarea conflictelor dintre state. La nivelul marilor puteri, opțiunea militară nu mai poate fi acceptată prea uşor ca argument pentru rezolvarea problemelor. Cu cât este mai ridicat gradul de democratizare al unui stat, cu atât mai puțin războiul este asumat ca un argument valid. De consecințele democratizării, au profitat mai ales ţările mici şi mijlocii, al căror rol a ajuns să fie din ce în ce mai important în faţa marilor puteri (care, în trecut, îşi realizau frecvent interesele în detrimentul lor). S-a creat o comunitate internațională, alcătuită din numeroase state (cu sisteme politice diferite), susținută de formarea unei opinii publice mondiale, pentru care războiul constituie o soluție indezirabilă.
Statele, încă din epoca burgheziei, s-au asociat ca să dezvolte un cadru legal pentru a interzice dreptul forței şi a favoriza forţa dreptului, stabilind principii universale şi obligatorii (egalitate suverană, autodeterminare, neamestec în afacerile interne, nerecurgere la forță, soluționare pe cale pașnică a diferendelor, cooperare, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială etc.). În timp, statele au creat mecanisme comune de prevenire şi contracarare a agresiunii militare. Au dispus, individual ori în comun, măsuri contra unui stat agresor (dar care, momentan, nu beneficiază de un cadru legal internațional asumat obligatoriu). Într-un asemenea registru, se înscriu multiple acţiuni ce pot trece de la stadiul de descurajare (aplicarea de sancțiuni economice ori izolare politică) la cel al reacției militare (înarmarea statului atacat sau intervenție militară în favoarea lui).
Problema existențială
În istorie, războiul a fost calea urmată de un stat ca să rezolve o problemă esențială pentru afirmarea lui internațională sau pentru existenţa lui. A luat forma unui conflict militar vizând un stat advers sau o alianță inamică (s-a putut raporta şi la o structură nonstatală). Pe vremea aristocrației şi a burgheziei, războiul a fost considerat o virtute, respectiv un factor de progres social şi economic. Pe fondul conștientizării importanței vieții în sistemul de valori umane, în special din cauza distrugerilor provocate de conflagrațiile mondiale, războiul a devenit o problemă filozofică fundamentală pentru omul contemporan. Este privit sub unghiul grav al amenințării existenței speciei umane, mai ales că, sub impactul progresului tehnologic, a dobândit un caracter distructiv la scară largă, având capacitatea de a provoca extincția omenirii.
Erodarea războiului ca instrument legitim utilizat pentru realizarea scopurilor politice s-a produs ca efect al democratizării. Pacea a devenit nu doar o valoare fundamentală, ci starea naturală de manifestare a unui stat la nivel internațional. Reprezintă garantul securității colective şi individuale, implicit al realizării drepturilor şi libertăților de care beneficiază cetățenii. De asemenea, pacea asigură cadrul necesar şi obligatoriu pentru a menține ritmul înregistrat de progresul material şi intelectual al omenirii. Diplomația, indiferent de forma sa (clasică, publică), constituie instrumentul de exprimare al unui stat pe plan extern, iar cooperarea, principiul de bază al relaţiilor internaționale. Evoluţia favorabilă pacifismului a făcut ca, în timp, războiul să se transforme într-o realitate excepțională a competiției violente dintre state.
O soluție complicată
Războiul a devenit, în prezent, o soluție complicată şi chiar riscantă pentru statul care urmărește să îl inițieze. Este dificil de argumentat războiul în faţa comunității internaționale şi a opiniei publice (mai ales, mondiale), prin invocarea unei cauze juste. Opțiunea este relativ simplă atunci când un stat intervine pe baza unor tratate în favoarea unui aliat ori la solicitarea unei ţări care se confruntă cu amenințări. În acest caz, acţiunea militară de susținere trebuie să se deruleze prin raportare la clauzele acordului. Este important ca sprijinul militar să se asocieze unui scop defensiv (de exemplu, în favoarea unui regim legitim sau a unei ţări atacate). Altfel, statul care intervine riscă să fie perceput ca agresor în relaţia cu aliatul său (dacă nu respectă condițiile tratatului) sau în raport cu un terț (dacă se alătură unei invazii a aliatului).
În absența unui acord, unica variantă acceptabilă o reprezintă intervenția militară din considerente umanitare. Este necesar, însă, ca acţiunea să vizeze un regim politic opresor şi să se deruleze în favoarea populației civile oprimate. Succesul operațiunii militare trebuie să implice susținerea unui regim care se bucură de sprijin popular, fără asumarea puterii politico-administrative, deoarece învingătorul poate fi asimilat unui ocupant, iar învinsul unei victime. Pentru a legitima acţiunea, mai ales în faţa opiniei publice, este nevoie ca statul care o inițiază să fie susţinut de aliați sau parteneri politico-militari, respectiv de organizații internaționale publice şi private. Dacă nu îndeplineşte aceste condiţii, statul riscă să fie perceput ca agresor, iar ţara atacată, o victimă cu care se solidarizează opinia publică şi comunitatea internațională.
Pierderile umane
Locul major ocupat de pace pe scena relaţiilor internaționale este rezultatul direct al importanței pe care viața o deţine, sub impactul democrației, în sistemul de valori umane. Un stat care dorește să pornească un război este foarte preocupat de problema pierderilor umane pe care le poate suferi sau provoca într-un conflict militar. Ca efect al pacifismului, pentru a asigura coeziunea internă a societăţii, nu îi mai este util nici cultul public al sacrificiului de sine în numele unui ideal colectiv, specific epocilor anterioare (pe baza căruia a funcționat militarismul).
În prezent, pierderile umane cântăresc foarte greu pentru imaginea şi credibilitatea unui stat pe plan extern şi intern. Pot fi decisive pentru supraviețuirea regimului politic din cauza presiunii exercitate de comunitatea internațională şi opinia publică.
Statul a fost nevoit, astfel, să apeleze la soluţii alternative pentru a lansa operațiuni militare. Atunci când nu este asumat oficial, războiul se poartă prin entități intermediare care nu pot fi asociate direct, dar care sunt susținute diplomatic şi logistic de către statul interesat. De regulă, entitățile provin din rândul unor comunități (etno-lingvistice, religioase, ideologice etc.) de pe teritoriul ţării atacate şi aflate în conflict cu autorităţile sale. Atunci când războiul este asumat oficial, sunt contractate, frecvent, companii militare private, astfel că, faţă de opinia publică, pierderile umane nu sunt decontate de regimul politic. În ultimul timp, datorită progresului, sunt utilizate tehnologii care nu implică direct factorul uman (drone, avioane fără pilot, sateliți etc.) şi care execută atacuri precise asupra țintelor militare (evitând producerea de victime civile).
Perspectiva democratică
Eventuala democratizare completă a societăţii umane va avea ca efect direct interzicerea definitivă a războiului (ca soluție militară). Vor fi adoptate nu doar noi norme prin care războiul va fi declarat o măsură ilegală pentru realizarea scopurilor politice, ci va fi creat şi un mecanism concret de prevenire şi contracarare a lui. La nivelul comunității internaționale, vor fi permise acţiuni legitime de sancționare comună a statului agresor, ce vor putea trece de la stadiul de descurajare la cel al utilizării forţei militare. Însă, până atunci, conflictul militar va continua să reprezinte o realitate violentă a competiției dintre state. Există, încă, numeroși actori care, pe scena internațională, apelează la război ca instrument de satisfacere a intereselor strategice. Armata este singurul lor argument pentru a se putea afirma ca putere regională sau mondială.
Deoarece războiul îi amenință existenţa, interzicerea lui totală constituie o obligație absolută pentru umanitate. În prezent, concretizarea riscului ca, la nivelul unui stat, să se impună o conducere irațională, aşa cum s-a întâmplat chiar în istoria contemporană, care acţionează pentru a distruge intenționat sistemul de valori umane, are consecinţe foarte grave. Pe fondului progresului, tehnologia, care poate fi folosită şi în scop constructiv, dar şi distructiv, nu devine doar mai performantă, ci şi mai accesibilă. Un factor decizional irațional, dintr-un stat autoritar, îşi va putea procura sau dezvolta mai facil tehnologie militară (de exemplu, armament nuclear) pentru a o utiliza contra întregii omeniri. Astfel, de modul cum comunitatea internațională şi opinia publică vor rezolva problema războiului, ar putea depinde însăși existenţa speciei umane.
Abstract
A state that wins a war must always win peace to be sure of its victory. Nowadays, it is more difficult to win peace than war, considering the democratization of human society and, implicitly, of the international relations. The war has turned into a complicated and risky solution for the state that wants to resort to it, due to the pressure exerted by the public opinion and international community.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
