Post-truth, post-factual, fake news, deepfakes. În acest noian de importuri terminologice, conceptul de propagandă, care face istorie cel puţin de când Octavianus Augustus i-a cerut lui Vergiliu o lucrare care să glorifice măreţia Romei şi a rezultat Eneida, pare desuet şi incapabil să acopere semantic diversele sale posturi moderne.
Pe măsură ce tehnologia a avansat, iar accesul la informaţie şi comunicare a devenit extrem de facil, s-a rafinat şi maniera de a face propagandă. Internetul în mod special a generat un întreg jargon cu rezonanţă anglosaxonă pentru derivate contemporane ale propagandei, însă accepţiunea sa clasică – de încercare deliberată şi sistematică a unui emiţător de a modela percepţiile şi a manipula cunoaşterea unui public de receptori pentru a obţine un anume răspuns – subzistă ca esenţă a discursului. Iar discursul, în acest context, apare în ipostaza sa descrisă de pragmatică, ca intenţie comunicativă, adică nu text, ci suma intenţiilor celui care l-a emis sau, altfel spus, ceea ce emiţătorul doreşte ca receptorul să înţeleagă din respectivul text (Henry Widdowson, Analiza discursului, 2007).
Interesant de decupat din literatura de specialitate şi cercetat sub aspectul relaţiei cu propaganda este conceptul de post-truth, cu variantele post-factual şi post-reality, cel mai frecvent utilizat în sintagmele era post-truth sau politica post-truth şi tradus în limba română cu termenul de post-adevăr.
Era post-adevărului
Potrivit Oxford Dictionary, conceptul a fost pus în circulaţie în 1992 prin eseul Naţiunea, în care dramaturgul sârbo-american Steve Tesich afirmă – referindu-se la scandalurile Watergate (1972-1974), Iran-Contra (1985-1987) şi Războiul din Golf (1990-1991) – că „noi, ca oameni liberi, am decis de bună voie că vrem să trăim într-o lume post-adevăr”.
Conceptul a fost reluat în 2004 în volumul cu titlul Era post-truth, în care autorul american Ralph Keyes evidenţia două caracteristici esenţiale ale epocii actuale, respectiv (1) că, într-o lume condusă de media, decepţia a devenit prevalentă şi (2) că minciunile nu mai sunt inadmisibile, ci, în anumite condiţii, ele devin acceptabile pentru majoritatea oamenilor.
Într-un text apărut în publicaţia online Grist, în 2010, blogger-ul american David Roberts a utilizat sintagma politică post-truth, prin care înţelege „o cultură în care opinia publică şi narativele media s-au deconectat aproape în totalitate de la politică” (în accepţiunea de element esenţial al democraţiilor moderne).
Adevărata popularizare a conceptului au făcut-o, însă, în 2016, Brexit-ul votat de britanici şi alegerea candidatului Donald Trump ca preşedinte al SUA. Având în vedere creşterea cu 2000% faţă de 2015 a ocurenţelor conceptului în încercarea jurnaliştilor, politologilor şi a sociologilor de a explica rezultatele surprinzătoare ale celor două scrutine, Oxford Dictionary a declarat post-truth cuvântul anului 2016.
Următorii ani au îmbogăţit şi nuanţat conceptul, între trăsăturile sale esenţiale regăsindu-se intercondiţionat: creşterea relevanţei emoţiilor şi credinţelor personale, corelată cu scăderea invers proporţională a importanţei faptelor demonstrabile sau a concluziilor ştiinţifice; reacția rapidă şi puternică a indivizilor la subiectele vehiculate; polarizarea profundă a maselor; enclavizarea indivizilor cu viziuni comune şi incapacitatea sau refuzul lor de a se plasa în afara propriului grup pentru a aborda un subiect şi din alte unghiuri.
În doze mai modeste, toate aceste caracteristici se pot regăsi, însă, corelate în orice altă perioadă de timp, care nu poartă neapărat o etichetă anglicizată. Dacă acestora le adăugăm prejudecăţile cognitive (cognitive biases), erori care afectează universal raţionamentele inductive, devine şi mai dificil de înţeles ce aduce în plus conceptul post-truth. Artizanii unei campanii de propagandă eficiente vor ţine seama întotdeauna de limitele neconştientizate ale receptorilor pe care îi vizează şi îşi vor calibra mesajele astfel încât să le exploateze o serie de tendinţe. Prima este tendinţa de a favoriza informaţia consonantă cu propriile asumpţii, prejudecăţi ori preferinţe, în detrimentul celei care îi contestă credinţele personale (confirmation bias). A doua este tendinţa de a evalua comportamentul celorlalţi prin raportare la propriul orizont socio-politic (mirror imaging). O alta este tendinţa de a favoriza prima informaţie primită, în detrimentul oricăror modificări sau argumente ulterioare (anchoring). În final, este exploatată tendinţa de a considera ca valide opiniile acceptate de grupul de apartenenţă, respingând părerile alternative (groupthink).
Libertatea informaţiei
Cu toate acestea, există o condiţie fără de care conceptul post-truth nu poate fi abordat şi aceea este accesibilitatea internetului. Statele care fac eforturi consistente pentru a restricţiona accesul cetăţenilor la reţeaua globală nu pot fi încadrate în era post-adevăr. Societatea rusă, de exemplu, rămâne preponderent expusă variantelor clasice de propagandă, având ca mijloace de propagare instituţiile media controlate de structurile de stat. Prin contrast, epoca post-truth este trăită de societăţile deschise, care nu restricţionează în niciun fel accesul cetăţenilor la informaţia disponibilă online şi care, din acest motiv, sunt expuse riscurilor de manipulare orchestrată din interior, dar mai ales din exteriorul graniţelor.
În acest decor, remarcăm mai mulţi factori care contribuie decisiv la instalarea erei post-truth. Primul factor este disponibilitatea imediată a unei cantităţi imense de informaţii într-un amestec amorf, care pentru mulţi dintre utilizatori este dificil sau imposibil de ordonat pe criterii dihotomice de validare: adevărat/fals, factual/contrafactual, obiectiv/subiectiv, obiectiv/manipulativ.
Aceeaşi disponibilitate imediată a unei cantităţi imense şi nediferenţiate de informaţii învesteşte rapid utilizatorii de rând cu pseudo-expertiză, inhibându-le paradoxal tocmai exerciţiul gândirii critice.
De asemenea, există posibilitatea ca utilizatorului de social media să-i fie furnizate acele informaţii cu care este cel mai probabil să rezoneze, prin intermediul unor algoritmi de editare (sau filter bubbles), special construiţi pentru a alimenta confirmation bias-ul descris mai sus.
Gândirea utilizatorului de social media poate fi orientată unidimensional prin intermediul aceloraşi algoritmi. Concepuţi pe raţiunile comerciale ale plasării de produse, aceşti algoritmi alimentează utilizatorul cu informaţii similare celor pe care le-a accesat deja, construindu-i de la început o optică limitată pe un anumit subiect.
Emiţătorul are posibilitatea de a ambala creativ mesajul care trebuie livrat astfel încât să pară o informaţie nouă pentru publicul-ţintă. Astfel, emitentul exploatează lipsa de atenţie naturală a receptorului faţă de informaţiile pe care le cunoaşte deja şi vizează să îi exploateze anchoring bias-ul.
Un alt factor care contribuie la instalarea erei post-truth este posibilitatea de a lansa o informaţie cu intenţia ca aceasta să fie preluată şi rostogolită în interiorul unui grup de utilizatori. Exploatarea bias-ului groupthink este cu atât mai facilă cu cât intervenţia emitentului nici nu mai este necesară din momentul în care membrii „marcanţi” ai grupului preiau inconştient rolul de relee de transmisie.
Scenariul pesimist
Între scenariile probabile ce se pot construi pornind de la aspectele sus-menţionate, cel mai pesimist este acela în care un stat se amestecă în afacerile interne ale altui stat şi, printr-o campanie propagandistică mascată, coordonată de servicii de informaţii, influenţează de la alegeri la vârful statului, până la decizii importante de politică externă. Prezentă exclusiv online şi prin mecanisme deosebit de subtile, propaganda de modă nouă este cu atât mai eficientă cu cât tratează libertatea de informare şi de expresie ca pe nişte vulnerabilităţi ale statelor democratice, pe care reuşeşte să le exploateze fără trasabilitate ori lăsând urme minime care să permită statului agresor să îşi poată nega plauzibil implicarea.
Propaganda şi campaniile concertate de fake news au mai multe şanse să-şi atingă obiectivele dacă publicul-ţintă trăieşte în epoca post-truth.
Toate caracteristicele enumerate pentru a individualiza epoca post-truth – prevalenţa emoţiilor în detrimentul faptelor demonstrabile şi a dovezilor ştiinţifice, reacţia puternică şi imediată a receptorilor şi, de multe ori, radicalizarea poziţiei acestora – sunt elementele constitutive ale unei campanii propagandistice sortite succesului sau, altfel spus, avantajele inconştient puse la dispoziţia artizanului din umbră.
Abstract
Propaganda and fake news campaigns are more likely to succeed if they are meant to influence subjects living in the post-truth era. The main features of the post-truth concept are the prevalence of emotions at the expense of demonstrable facts and scientific evidence, the immediate strong reaction of the subjects and, often, the radicalization of their position. The sine qua non condition is the Internet accessibility. Thus, the post-truth era is specific to open societies, which do not in any way restrict citizens’ access to information available online and are consequently exposed to the risks of orchestrated manipulation from within, but especially from outside the state.
Autor: DGC
