Constantin Brâncoveanu a îmbinat cu abilitate diplomaţia cu arta de a folosi informaţiile, în scopul menţinerii independenţei statale şi asigurării propriei domnii.
… şi şăzu domnul în scaun…
În 29 octombrie 1688, la învestirea într-o manieră inedită în scaunul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu se adresa boierimii prezente şi stăruitoare astfel: „Domnia aceasta eu nu o pohtesc ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus domn în vremi ca acestea turburate, încungiuraţi de oşti de vrăjmaşi ”.
Domnul avea atunci, dacă ne luăm după secretarul său Anton Maria Del Chiaro, 34 ani. Era instruit, posesor al unei averi impresionante şi deţinuse funcţii de stat care îi permiseseră să cunoască situaţia în care se găsea ţara. Aşa stând lucrurile, acesta a căutat să se asigure din prima clipă de adeziunea boierilor şi de solidaritatea lor în caz de urgie, încercându-i încă o dată: „…ci dar acum iar întreb: este-vă cu voia tuturor? Aceiaşi toţi răspunseră: toţi voim, toţi pohtim…”
Pe tronul Ţării Româneşti urca încă un destin tragic, un domn care „se va rândui în impresionantul convoi al eroilor noştri jertfiţi de-a lungul veacurilor pentru ca să se păstreze fiinţa statului”. Aceasta se petrecea în vremuri, când spaţiul românesc se găsea în vâltoarea conflictului dintre cele trei mari imperii ale momentului: Otoman, Habsburgic şi Ţarist şi când pentru menţinerea echilibrului politic ocârmuirea trebuia sprijinită şi cu (sau, mai ales cu) arme subtile ca diplomaţia, informaţiile, relaţiile de amiciţie şi bună vecinătate sau de înrudire etc. E drept că de astfel de mijloace s-au folosit şi alţi mari domnitori români, pe calea rezistenţei în faţa lungului şir de pericole, când au fost nevoiţi să împletească cu abilitate diplomaţia şi strategia militară cu arta informaţiilor. Dar îl apreciem pe Constantin Brâncoveanu ca exponent al acestora în folosirea de mijloace informative şi contrainformative pentru soluţionarea unor probleme de stat, precum şi pentru a-şi asigura domnia, deoarece el a avut o adevărată vocaţie a lucrurilor de taină.
În urma unei pregătiri minuţioase, Constantin Brâncoveanu a înfiinţat, la curtea sa din Bucureşti, Cabinetul Negru, cunoscut şi temut în toată Europa. Concomitent a reorganizat activităţile criptologice şi de interceptare, introducând obligaţia cifrării mesajelor secrete şi reorientând sistemul de transportare a corespondenţei diplomatice, în situaţii deosebite cifrându-şi singur mesajele. Chiar are grijă ca, atunci când strică relaţiile cu unchii săi Cantacuzinii, să îşi schimbe cifrul.
În politica sa externă de expectativă între cele trei imperii, când „se băteau nemţii cu otomanii, însă rămâneau cu păr din capul românului”, ocârmuind o ţară de răscruce, Brâncoveanu a urmărit în primul rând să-i păstreze cât mai multă independenţă. De aceea, la cumpăna dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, sub domnia lui se concentrează la Bucureşti cea mai intensă activitate diplomatică din Europa de Sud-Est. Domnitorul român ştia că soarta ţării sale, înconjurată de duşmani, depindea nu numai de puterea armelor proprii, ci şi de aceea a diplomaţiei, care era „informată, prezentă şi suplă”.
Pentru aceasta, la Curte trudea Cancelaria Neagră, numeroasă şi pricepută, iar „vistieria însoţea acţiunile din străinătate cu pungi de taleri şi ducaţi, cămara domnească cu zibeline şi stofe scumpe, hergheliile cu cai frumoşi, moşiile cu buţi de vin, stupi, turme de oi şi care cu grâne. Nicăieri între Viena, Moscova şi Stambul nu se ducea o mai vie şi mai atentă închegare de relaţii internaţionale ca în capitala Ţării Româneşti”.
În a sa „Istorie a neamului românesc – boieri şi domnitori”, Petru Demetru Popescu spune că în acea vreme „pretutindeni mişunau oamenii de încredere ai lui Brâncoveanu, care erau un fel de „ochii şi urechile împăratului”. Ei serveau scopului nobil de a-i spune tot ce vedeau şi auzeau însemnat. Însuşi Brâncoveanu le spunea „pentru a ajunge la a făptui, trebuie să ştiu tot ce mişcă în această ţară”.
… aici e de lucrat, Doamne…
Totodată, domnitorul a intuit de la început beneficiul pe care îl poate avea în conducerea ţării dacă este înconjurat de oameni (dregători) de seamă. Aşa au ajuns, printre alţii, la Curtea domnească din Bucureşti, fraţii David şi Teodor Corbea, fiii preotului Ioan de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, oameni învăţaţi, cunoscători de limbi străine.
Teodor Corbea a fost secretarul de corespondenţă latinească al lui Brâncoveanu, fiind folosit de multe ori în calitate de curier al unor mesaje secrete.
David Corbea însă a reprezentat achiziţia de nepreţuit a „colecţionarului de comori umane”, care a fost domnitorul Constantin Brâncoveanu. El a intrat iniţial în slujba de ceauş, dregătorie militară subordonată direct aceleia de spătar domnesc (comandant suprem al oastei). De aici, îi va şi rămâne numele de „Ceauşul”.
Datorită calităţilor sale de om inteligent, simpatic, cunoscător de oameni, cu ascuţit simţ politic, devotat şi patriot până la sacrificiu, David Corbea a intrat ulterior în slujbă la însuşi domnitorul Ţării Româneşti, care a ştiut să-l preţuiască, încredinţându-i multe secrete şi însărcinări politice de mare răspundere şi foarte dificile. Alături de intuiţia sa, de simţul politic şi de stăruinţa în rezolvarea însărcinărilor pe care le-a primit, David Corbea se folosea foarte mult de informaţiile venite din „zone de interes”.
De pildă, pentru că la începutul sec. al XVIII-lea turcii începeau să se desemneze ca principalul pericol pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu, la tratativele purtate ca trimis în acest scop de domn pentru încheierea de alianţe contra lor, Corbea se slujea de informaţiile sigure ale lui Toma Cantacuzino, vărul domnitorului, capuchehaie la Constantinopol. Acesta conducea aici o „agentură” bine coordonată de însuşi domnitorul Ţării Româneşti, căreia îi trimitea şi de la care primea corespondenţă în termenul de 15 zile, atât cât trebuia pe vremea aceea călăraşilor să facă drumul Constantinopol – Bucureşti şi înapoi.
Din păcate, Constantin Brâncoveanu s-a aflat angrenat într-un aprig conflict cu Cantemireştii, familia domnitoare în ţara vecină Moldova, în care s-au consumat de ambele părţi energii şi resurse importante. Acesta a luat o formă mai înverşunată odată ce Constantin Brâncoveanu a intervenit pentru nerecunoaşterea de către turci a alegerii ca domn al Moldovei, de către oligarhia boierească, a lui Dimitrie Cantemir şi, mai ales, după ce acesta s-a căsătorit cu Casandra, fiica lui Şerban-vodă Cantacuzino, devenind astfel pretendent la tronul muntean, totul întâmplându-se pe fondul a ceea ce domnitorul moldovean numea „lăcomia cea din fire” a lui Constantin Brâncoveanu, adică ambiţia acestuia de a patrona şi în Moldova.
După retragerea la Constantinopol, Dimitrie Cantemir are parte de o supraveghere aproape permanentă din partea lui Toma Cantacuzino şi a oamenilor săi. De fapt, începe o acţiune cu multe intrigi, cu consfătuiri de taină (chiar între Toma Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir), cu agenţi dubli (Athanasie Papazoul, „molia din blană”, adică un mic agent al Cantemireştilor care spiona însă pentru ambele partide), cu rechemări de la „post” pentru trădare (a lui Toma Cantacuzino), cu implicarea unor reprezentanţi străini (monsieur de Feriol, ambasadorul Franţei) etc.
Cu toate acestea, cei doi domni rivali erau de fapt întru totul de acord în ceea ce priveşte lupta pentru dezrobirea ţărilor lor de sub apăsătorul jug otoman. Însă lupta şi vrăjmăşia lor, precum şi lupta facţiunilor boiereşti din preajma acestora constituie un episod nefericit al istoriei noastre, cu urmări nebănuit de tragice pentru deceniile care au urmat celor două domnii.
Cu toată abilitatea, niciunul nu a înţeles că, în mod firesc conflictul lor a folosit în primul rând celor care reprezentau puterea unui imperiu samavolnic (Otoman).
Au făcut amândoi tot ce le-a stat în putinţă pentru a se detaşa de turci, uzând chiar de arme îndrăzneţe pentru situaţia în care se aflau cum ar fi dezinformarea frecventă a acestora pentru a-i întârzia în intenţia lor de a pătrunde în spaţiul celor două ţări române.
…n-au avut ştire mai înainte…
Constantin Brâncoveanu a pierit pentru că era prea bogat, prea râvnite bogăţiile lui, prea temută puterea pe care o deţinea.
Surprinzător, el, care era unul dintre cei mai informaţi oameni ai vremii sale, a pierit din lipsa unei informaţii, adică nu a ştiut că fusese mazilit şi că aga Mustafa venise la Bucureşti pentru a-i anunţa aceasta, căci altfel „ar fi fugit, măcar că ar fi fost rău de ţară, iar el s-ar fi mântuit.”
Autor: Ion Cristian Dogărel
