Militar de carieră, șef al secției I Informații din SSI, subdirector în perioada în care Eugen Cristescu a condus SSI-ul și ulterior chiar director al SSI-ului, Ion Lissievici este unul din ofițerii onești și loiali ai frontului secret sau Intelligence-ului românesc dintre cele două războaie și din perioada celui de al doilea Război Mondial.
Date biografice și începuturile carierei
Ion Lissievici s-a născut la Iași, pe data de 29.01.1896, într-o familie de români ortodocși în care tatăl, Ioan, și fratele mai mare, Mihai, urmaseră cariere militare, direcție preluată și de Ion.
Acesta va ajunge să lucreze în structurile informative românești ce acționau la granița de est a României, avansând treptele ierarhiei din cadrul Serviciului Special de Informații (SSI) până la funcția de subdirector general (în timpul lui Eugen Cristescu) și, mai apoi, chiar până la funcția de șef al SSI.
Absolvent al Liceului Militar din Iași și apoi al Școlii Militare de Artilerie, Geniu și Marină, Ion Lissievici este înaintat la grad de sublocotenent și repartizat la Regimentul 11 Artilerie, alături de care va participa la campaniile militare din toamna anului 1916 și la cele din 1917, având funcția de comandant de secție și de baterie.
A făcut parte din unitățile operative care urmau să execute manevra de la Flămânda, care nu a fost finalizată; a reușit în schimb să se remarce în urma bătăliilor de la Bran, Dragoslavele, Câmpulung, Mărăști și Oituz. În 1924, Ion Lissievici a absolvit Școala Superioară de Război, în anul 1925 fiind numit comandant de companie în Regimentul 10 Infanterie. Începând cu anul 1925 urmează cursul de ofițeri stagiari de stat-major, ceea ce îi va permite să activeze în perioada anilor 1926 – 1930 ca ajutor – sef de birou (Biroul 1) și șef de birou (Birourile 2, 3 și 4) din cadrul Statului – Major al Diviziei 6 Infanterie. Munca de aici îl va pune în contact direct cu activitatea de informații, activitate pentr u care, potrivit aprecierilor superiorilor ierarhici, Lissievici dispunea de toate calitățile necesare.
Între 1930 și 1932, Ion Lissievici este șef al Centrului Informativ Cernăuți (sau Centrul de Informații „A”), o structură cu sarcini în exteriorul țării, ce avea ca misiune principală obținerea de informații de pe teritoriul URSS și activități pe domeniul contrainformații. Centrul se află în subordinea directă a Marelui Stat – Major, Secția a Il-a Informații. Lissievici se implică în reorganizarea și extinderea sistemului de informații și contrainformații din zonă.
În plus, în această perioadă, în cooperare cu serviciile similare poloneze din Lvov, va contribui la neutralizarea unei acțiuni periculoase de spionaj sovietic, fapt pentru care este decorat de autoritățile militare poloneze (1932).
Între anii 1932-1935, Ion Lissievici efectuează stagii de comandă la diferite unități de artilerie și infanterie, iar din 1935 revine în cadrul Secției a II-a a Marelui Stat – Major, ca șef al Biroului 2 (informații si contrainformații) până în 1937, când preia conducerea Biroului 1 (recrutare, organizare, mobilizare).
Estul, vestul si restul…
În urma instaurării guvernului condus de mareșalul Antonescu și a organizării SSI, Lissievici este numit șef al Secției I Informații din cadrul SSI din 1 mai 1941. Potrivit noii organizări, această secție avea ca misiune să procure și să difuzeze informații de ordin extern care interesau Marele Stat – Major și, alături de Secția a II-a Contrainformații, Secția a III-a Legături cu Serviciile de Informații Străine și Secția IV Contraspionaj, reprezenta fundamentul muncii de informații în cadrul SSI-ului.
Ion Lissievici s-a aflat la conducerea „Eșalonului Mobil” al SSI în campania din Est, având în subordine și Agentura Frontului de Est în perioada mai-august 1944. Acest Eșalon Mobil a fost principala structură de informații pe frontul de Est în războiul antisovietic.
Considerat ca un SSI în variantă mai mică, dar și mobilă, Eșalonul avea ca principale misiuni:
– procurarea de informații despre armatele sovietice angajate în lupte;
– apărarea spatelui armatei române de acțiuni de spionaj, sabotaj și terorism;
– recuperarea oricăror documente militare sovietice găsite pe câmpul de luptă;
În plus, cadrele din Eșalonul Mobil erau obligate să asiste la interogarea prizonierilor de război, a dezertorilor și a partizanilor prinși. În luna iulie 1943, în momentul în care Cristescu pleacă în concediu, Lissievici va avea ocazia de a prelua conducerea SSI-lui. Cu ocazia reorganizării SSI, datorită calitaților sale și a contribuției sale informative, Eugen Cristescu îl propune pe Ion Lissievici în funcția de subdirector, acesta devenind astfel oficial locțiitorul șefului SSI. Eugen Cristescu relatează în memoriile sale și acest lucru, subliniind calitățile deosebite ale lui Lissevici. „Ca ajutor al șefului, îndeplinind funcția de subdirector general, m-a substituit adesea în condiții mulțumitoare și cu toată onestitatea, căci era și un om onest”.
În decembrie 1943, conform ordinului ministrului apărarii naționale, Lissievici este numit comandant al Regimentului 4 Artilerie Grea, în ciuda protestelor lui Cristescu, care nu este de acord cu această mutare, considerându-l pe Lissievici ca fiind greu de înlocuit.
După evenimentele din august 1944, Cristescu părăsește conducerea SSI, preluată temporar de Traian Borcescu, șef al Secției II Contrainformații. Tot acum, SSI trece din subordinea Președinției Consiliului de Miniștri în cea a ministrului de război, generalul Mihail Racoviță. În acest sens, acesta din urmă va dispune „studiul organizării, încadrării și stabilirii misiunilor Serviciului de Informații”, activitate de care urmează să se ocupe Ion Lissievici. Aprobând studiul și proiectul de reorganizare propuse de Lissievici, ministrul de război îl numește șef al Serviciului de Informații (noua denumire a SSI) trecut în subordinea Armatei. Din păcate, Lissievici va ocupa acest post o perioadă foarte scurtă de timp, din septembrie 1944 până în decembrie 1944, când va fi schimbat din funcție.
Motivele care țin de această schimbare sunt complexe și au la bază noua orientare a României de după 1944 și implicit schimbarea legăturilor cu URSS. În acest sens, trebuie precizat faptul că superiorii din serviciile sovietice au interzis Serviciului de Informații românesc orice legătură exter-nă, procedând în același timp la numeroase arestări de cadre. Lissievici reacționează, întocmind un raport către ministrul de război prin care prezintă situația „funcționarilor timorați prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice”, argumentând totodată că acest fapt afectează grav prestația și randamentul serviciului. Din acest moment, Lissievici devine un personaj incomod, care trebuie înlăturat din structurile superioare ale serviciului.
Lissievici și ordinul mareșalului Antonescu
Comandantul militar din Odessa, la scurtă vreme după cucerirea Odessei de către trupele române în anul 1942, transmitea o informație conform căreia, datorită numărului mare de arestări a celor suspectați a fi partizani ai sovieticilor, se aflau în închisorile care funcționau peste capacitățile maxime. În acest context se cerea acordul Presedinției Consiliului de Miniștri ca simplii complici să nu mai fie judecați de Curtea Marțială, ci internați într-un lagăr special, urmând ca doar partizanii activi să fie judecați.
SSI prezintă un raport cu situația și soluția propusă, document pe care mareșalul Antonescu ar fi notat: ” nu, toți partizanii – activi sau complici – să fie împuscați. Acest ordin să fie comunicat și guvernămintelor Basarabiei și Bucovinei. În aprilie 1942 ordinul în rezoluție este trimis către SSI pentru executare. Cristescu îl prezintă lui Lissievici, pe atunci șef al Secției I Informații din SSI și al Eșalonului Mobil care consideră hotărârea de a împușca oamenii fără judecată drept „pripită și inumană” și care „poate da naștere la erori regretabile”.
Astfel, Lissievici propune să se întocmească un nou raport care să prezinte consecințele unei asemenea măsuri, raport pe care să îl susțină el însuși în audiență specială la mareșalul Antonescu. Cristescu nu este de acord cu această propunere, dar nici nu semnează rezoluția, lăsându-l pe Lissievici să „se descurce singur”.
Lissievici își reiterează decizia de a nu respecta un ordin „contrar conștiinței sale”, ceea ce va și face mai târziu, dar în secret. Lissievici transmite ordinul lui Antonescu către Comandamentul din Odessa, dar cu mențiunea de a nu îl pune în practică și de a păstra secretul asupra acestuia, urmând să nu mai transmită informații despre situația partizanilor. Același instructaj este stabilit și pentr u Traian Borcescu, șeful Secției II Contrainformații.
Sub represiunea sovietică și comunistă
O altă etapă importantă începe odată cu instalarea guvernului Petru Groza (martie 1945), când serviciul cunoaște o nouă restructurare și când începe o acțiune de „curățenie” în rândul funcționarilor, dintre care cei „vechi”, inclusiv Ion Lissievici, sunt retinuți și anchetați.
În cazul lui Lissievici, acestea s-au concretizat în arestarea sa, pe data de 28 martie 1945, apoi deportarea în URSS, la Lubianka, unde a fost deținut și anchetat de către ofițerii sovietici. În aprilie 1945 revine la București, aici fiind reținut în arestul Biroului Juridic al SSI. Cum nici anchetatorii sovietici, nici cei români nu găsesc probe pentru acuzația de crime de război, Lissievici este eliberat în decembrie 1945. În perioada următoare își desfășoară activitatea ca director administrativ la societatea Standard Graphica București.
Dar, în noaptea de 26 spre 27 mai 1949 Lissievici este arestat din nou, fiind acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare” datorită activității sale din timpul războiului, ca șef al Secției I Informații.
După opt ani de detenție, în aprilie 1957 se pronunță sentința în cazul său: 15 ani de închisoare și confiscarea totală a averii. O pedeapsă care a fost executată în penitenciarele Jilava, Pitești, Făgăraș, Ghencea și Gherla. În august 1963 Lissievici este eliberat, dar i se impune domiciliu obligatoriu în comuna Lătești, din raionul Fetești.
Din anul 1965 revine în București, unde este supravegheat de către Securitate, fiind considerat în continuare ca un „element periculos pentru regim”. Despre situația acestui onest și patriot ofițer de informații într-o notă a Securității se înregistra situația în care fostul conducător al Serviciului Special de Informații al României o prezenta personal. „Nu mai am casă și am fost adăpostit cum s-a putut până în momentul de față dar acum mă lupt din răsputeri să-mi găsesc o locuință propie. Mai grea este problema existenței. Nu am pensie și-mi vine pur și simplu penibil să fiu întreținut de alții, dar aceasta fiind situația trebui să mă resemnez”.
În data de 29 ianuarie 1970 Tribunalul Militar București dă o soluție favorabilă în sensul anulării condamnării lui Lissievici. În această perioadă, Ion Lissievici începe să își redacteze memoriile „Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de Informații al statului”, împărțite în două perioade distincte:
– 1 mai 1941 -31 decembrie 1943;
– 20 septembrie – 24 decembrie 1944.
Ion Lissievici moare în februarie 1974, fiind înmormântat la cimitirul Ghencea Militar. Pe parcursul carierei sale militare a obținut numeroase distincții, printre care Coroana României, Steaua României clasa IV, Steaua României cu spade și panglică de Virtute Militară, Victoria, Bărbăție și Credință, Polonia Restitută etc.
Autor: Tiberiu Tănase
