Am început să-mi conturez o anume înțelegere după ce am urmărit pe Youtube interviul dat la 15 septembrie de Bashar al- Assad celor mai relevante canale ruse de media. Dincolo de percepţii distorsionate, de imagini mijlocite de mass-media, de fotografii cutremurătoare alese pe criterii editoriale, am dorit să aflu care sunt ultimele poziţionări politice ale liderului de la Damasc. Bashar al-Assad este, fără îndoială, un om educat, cu simțul nuanțelor și vastă instruire dobândită la Londra.
Ce spune el, în esenţă, este faptul că exodul din această perioadă este cauzat de dublul limbaj al Occidentului, de incapacitatea acestuia de a lupta eficient cu terorismul ISIL care macină Siria de mulţi ani. Că Europa vestică trebuie să cerceteze sursa problemelor şi nu să construiască garduri la graniţe. Odată problema rezolvată în Siria, Europa nu ar mai fi ţinta fluxului de refugiaţi. Susţinut politic şi militar, explicit deja, de Rusia, Bashar al-Assad îşi doreşte o relegitimare din partea vestului. Vrea să treacă de la atributul de „dictator” la ceva mai respectabil, poate chiar măgulitor, din liga mare a eroilor care luptă global împotriva terorismului. Și să fie din nou frecventabil.
Practic, statul sirian îşi mai exercită autoritatea în mai puţin de jumătate din teritoriul ţării. ISIL este în expansiune, în ciuda eforturilor coaliţiei discrete conduse de SUA de a opera lovituri aeriene chirurgicale în zonele controlate de terorişti. O altă răsturnare bizară a istoriei face ca speranțele să se agațe de intervenția decisă a Rusiei. Bărbaţii de vârstă militară, cei între 20 şi 40 de ani, au de înfruntat o situaţie din care cu greu se poate ieşi. Nu doresc să lupte împotriva ISIL, căci ar însemna să lupte alături de Al-Assad, în egală măsură refuză să meargă şi alături de militanţii Statului Islamic, pentru care abuzul şi crima sunt elemente definitorii ale „brandului”. Calea exilului, pentru ei şi familiile lor, pare în continuare singura ieşire.
În paranteză fie mentionat, IS este deja un brand, cu valori sumbre, cu semnătura violenței în ADN, cu identitate vizuală atent conturată și riguros reiterată pe steagurile lor de luptă, la propriu, cu grija de a afișa o uniformă și aspect unitar, cu preocuparea constantă de a filma și transmite lumii, în imagini alese, îndârjirea lor în a-și impune Califatul. Au 29 de echipe care se ocupă doar cu producția video destinată promovării misiunii și „valorilor” ISIL. Au câteva mii de conturi twitter și o campanie profesionist axată pe mesaje-cheie. Folosesc testimoniale surpinzătoare și tehnici sofisticate de persuasiune. Acestea și-au dovedit eficiența cu fiecare exemplu de nou recrut occidental… și sunt mulți, prea mulți. Denumirea însăși ne spune ca avem de-a face cu un Stat (capabil să se autoguverneze)… fie acesta și nerecunoscut, dar a cărui existență este impusă, prin simplul fapt că, iată, ne referim la el ca atare. Este un exercițiu de marketing al terorii pe care n-a avut nici știința, nici preocuparea de a-l face consistent nici o altă organizație cu scopuri și mijloace asemănătoare.
În timp ce Al-Assad vorbeşte despre refugiaţi din calea terorismului, Europa foloseşte din ce în ce mai apăsat termenul „migranţi”. Smartphone-ul, hainele corecte, limba engleză vorbită decent au darul de a-i descumpăni pe europenii care intră pentru prima oară în contact cu grupuri masive de auslanderi veniţi de departe. Sumele de bani plătite călăuzelor sunt enorme, unele care par a le fi putut permite fugarilor să trăiască foarte bine în ţările lor. Ţinta declarată este Germania şi bogata Scandinavie. Opinia publică vest-europeană simte, probabil, din ce în ce mai acut că fuga din faţa războiului nu este decât un pretext pentru a forţa o migraţie în forţă, fără bagaje, fără paşaport. Dacă teama de conflict îi alungă pe oameni din ţările lor, de ce nu s-ar refugia în orice loc paşnic din Europa? De exemplu, în România. Grija lor de a evita sau refuza Romania ridică întrebări sau, mai degrabă, oferă răspunsuri…
Ţări mici precum Croaţia sau Slovenia simt fiori reci la gândul că ar putea fi tranzitate şi, eventual, vizitate mai îndelung de grupuri masive de migranţi care le-ar destabiliza drastic componenţa etnică şi echilibrul social. Ungaria construieşte garduri de sârmă ghimpată, Austria reintroduce controalele la graniţe, deruta este la cote înalte deoarece nimeni, practic, nu ştie ce va urma. Europa nu are proceduri pentru astfel de cazuri. Birocraţia sa nu a fost învăţată să redacteze planuri în 24 de limbi oficiale pentru evenimente care se întâmplă azi. Armata este adusă la graniţe, primarii de comune se înflăcărează şi îi alungă pe venetici.
Realităţile sunt fracturate, imaginea de ansamblu este schizoidă. Pe reţele sociale şi în marşuri de solidaritate Europa empatizează cu refugiaţii, la graniţe au loc confruntări cu migranţii. Bătrânul continent lasă impresia că ar vrea să îi ajute pe semenii lor aflaţi în cumpănă, dar nu în maniera pe care aceştia şi-o doresc şi, mai ales, nu în locul în care aceştia şi-l aleg ca viitoare casă.
Cine sunt însă aceşti oameni care au ajuns să colinde prin Europa purtând o geantă sport în spate? Raportul Eurostat publicat la sfârşitul lunii septembrie (18 septembrie) indică faptul că, din cele peste 200.000 de cereri de azil depuse în trimestrul doi în Uniunea Europeană, doar 21 de procente sunt ale unor cetăţeni care pretind a fi sirieni. Pe locul 2 în clasamentul cetăţeniilor care au solicitat azil în această perioadă se situează afganii, care deţin 13% din totalul solicitărilor înregistrate. Marea surpriză apare atunci când privim care este cea de-a treia naţionalitate care completează statistica. Conform barometrului, 17.700 de persoane venite din Albania au depus cereri primare de azil politic, dintre care peste 90% au ales ca ţară în care să facă acest lucru, evident, Germania. Din Albania, nu din Africa de Nord, cu soarta complicată de „primăvara arabă“, nu Orientul Mijlociu, redesenat cu armele de intenţiile pan-statale ale ISIL.
În mod evident, din Albania nu vin refugiaţi, ci migranţi. Imaginea este completată de simpla enumerare a celorlalte zece naţionalităţi solicitante de azil în trimestrul care a răscolit Europa: Irak, Kosovo, Eritreea, Pakistan, Nigeria, Ucraina, Somalia, Serbia, Rusia şi Iran. Patru din zece ţări-sursă provin chiar din Europa neafiliată Uniunii – Kosovo, Ucraina, Serbia şi Rusia.
Privind la rata de succes a obţinerii statului de azilant în UE, relevată într-o altă statistică Eurostat, observăm că, la media Uniunii, patru sunt naţionalităţile care au şanse reale de a obţine atât de râvnitul statut de azilant politic, în fapt o certificare administrativă a tratării lor ca refugiaţi – sirienii (şanse de 94,8%), eritreenii (şanse de 89,1%), irakienii (şanse de 69,7%) şi afganii (şanse de 62,4%). Din toţi aceştia, la analiza individuală a fiecărui caz, a fiecărei drame, remarcăm că doi din trei irakieni ori afgani sunt trimişi de către autorităţi înapoi acasă.
Pare că pentru patru din cinci oameni care ajung să se încaiere cu poliţiile din Europa, emblema de sirian refugiat este doar un instrument care să îi ajute să adune simpatie pe facebook, donaţii pe drum (eventual refuzate) din partea Crucii Roşii şi un permis de muncă în Vest. De fapt, întocmai românilor în prima parte a anilor 2000, ei au ajuns în punctul sărăciei în care sunt dispuşi să se alăture unor convoaie cu alte griji şi alte probleme pentru a ajunge într-un El Dorado comun – Germania.
„În prezent, nu mai aplicăm procedurile acordului de la Dublin pentru cetăţeni sirieni” este twitt-ul birocratic lansat la 25 august de către Oficiul Federal pentru Migraţie şi Refugiaţi, autoritatea germană de gestionare a migranţilor. În următoarele ore, vestea se răspândea viral online pe reţelele de socializare şi offline din gură în gură. Trenuri supraîncărcate plecau din gara Keleti din Budapesta către Munchen şi Berlin. Speranţa se aprindea şi în sufletele altor zeci de mii de suflete care căutau Europa. Curând, capacitatea Germaniei de a primi şi de a procesa administrativ fluxul migrator a început să piardă din eficienţă. Ori poate calculul politic şi-a atins scopul. Ceea ce contează este că destinaţia visată de majoritatea oamenilor care traversau Europa îşi închidea porţile cu brutalitate şi cerea solidaritate din partea celorlalte ţări membre ale Uniunii Europene.
Germania patinează şi învinovățește partenerii, Ungaria se baricadează, Slovenia este în panică, Olanda este îngrijorată, militarii unguri dezarmează poliţişti croaţi, statele schimbă reciproc autobuze cu migranţi şi declaraţii nervoase, peisajul general european arată momentan dezolant. Actori care aleg să se protejeze pe sine nu fac decât să transfere oamenii şi problema într-un road trip cinic printr-un spaţiu Schengen golit de semnificaţia liberei circulaţii. Este ca şi cum, vizaţi de valuri de trei metri, nişte navigatori în pericol ar scoate apa din barca lor vărsând-o în barca apropiată.
Dincolo de întrebarea migranţi sau refugiaţi, bărcile reprezintă semnul cel mai uman al dramei. Gonflabile, pescăreşti, vechituri de unică folosinţă, cu motoare subdimensionate, bărcile folosite de transfugii Mediteranei sfidează orice calcul politic ar face cancelariile Europei. Tragedia lui Aylan Kurdi şi a familiei sale, surprinsă şi livrată lumii printr-un set de fotografii de presă memorabile, este adevărata criză umanitară pe care liderii lumii occidentale trebuie să o rezolve. Nu mai contează cu adevărat dacă tatăl său a fost inconştientul criminal care s-a jucat cu hazardul fiindcă nu a primit sau nu a cerut viză de Canada. Nu mai contează cu adevărat dacă Abdullah Kurdi era migrant sau refugiat, era clar că atinsese nivelul de disperare care să îi dea curajul nebunesc de a-şi urca soţia şi cei doi copii într-o coajă de nucă pentru a căuta un orizont. Pericolele incerte de dincolo de Mediterana sunt, în orice caz, o realitate preferabilă unei acute lipse de viitor imaginabil.
Evenimentele se succed şi astăzi cu mare viteză, schimbând şi modelând percepţiile cu orice nouă poveste care ajunge în spaţiul public. Nu ştie nimeni cum ar trebui rezolvată criza, statele expuse la turnesolul migraţiei îşi arată autismul şi egoismul, Europa unită apare din ce în ce mai clar ca o asociaţie de negustori. Atacurile teroriste din Franța au îngenunchiat continentul și au redesenat narativul. Apostolii toleranței plătesc electoral pentru îndemnurile lor apăsate. Și retorica se așează din nou în spațiul credinței (non)islamice.
Există, însă, cel puţin în inventarul meu afectiv, o mostră exemplară de înţelegere şi conceptualizare a fenomenelor acestui sfârşit de an. Raportat la haosul de astăzi, o mostră de viziune politică, antropologică şi motivaţională, ambalată într-o formă artistică minimalistă specifică aşa-numitului nou val al cinematografiei româneşti. „Morgen” este filmul din anul 2010 al regizorului Marian Crişan, care povesteşte drama unui etnic kurd care, în încercarea de a ajunge fraudulos în Germania pentru a-şi întâlni restul familiei, se rătăceşte şi ajunge în Salonta, unde este literalmente pescuit de Nelu. Fugarul este un kurd din Turcia și ar fi putut fi considerat la un moment al istoriei persecutat politic. Dar vrea să ajungă în Germania la muncă, precum întreaga sa familie. Cum poate oare Nelu să cumpănească între lege şi omenie, între normele privitoare la regimul frontierei de stat şi pornirea sa de a face bine unui necredincios disperat?
Răspunsul lui Nelu este şi răspunsul la care, fără îndoială, se va ajunge mai devreme sau mai târziu. În luptă cu dorinţa oamenilor de „altceva” sau de „relocare voluntară prin intermediul reţelelor migraţioniste”, aşa cum propovăduiesc și au decis birocraţii de la Bruxelles, Europa poate doar să limiteze amploarea fenomenului, poate selecta în tuşe groase cine trece acum şi cine mai aşteaptă, poate decanta între repere de intelligence și valori filosofice. Între timp poate să analizeze în 24 de limbi oficiale cu ce a greşit Aylan Kurdi.
Autor: Mihaela Nicola
