În ultima perioadă, Australia și-a crescut, în mod evident, profilul geostrategic devenind un actor important pe scena relațiilor internaționale din zona indo-pacifică. Pentru aceasta, și-a dezvoltat potențialul militar și a aderat la formule de cooperare regională, inițiate de SUA, pentru a contracara influența Chinei, aflată în plină expansiune. În 2020, Canberra s-a alăturat QUAD (Quadrilateral Security Dialog), o formă de cooperare din care fac parte SUA, Japonia și India, iar, în 2021, a participat la fondarea AUKUS, un parteneriat de securitate defensiv, realizat împreună cu Washington și Londra. Fiind parte integrantă a Occidentului în zona indo-pacifică, Australia a aderat la aceste inițiative datorită sistemului de valori democratice pe care se bazează și le promovează. Dar, mai ales, implicarea sa a constituit o necesitate geostrategică majoră, atât din propria perspectivă, cât și a partenerilor.
Acțiunea Canberrei trebuie privită din perspectiva trecutului său istoric recent. Australia știe că în Rimlandul asiatic se formează puteri maritime și că, aflându-se la periferia lui, în stare de izolare geografică, devine ținta expansiunii lor. Hegemonii asiatici își pot extinde influența asupra țării și îi pot amenința existența, iar unicul punct de sprijin îl constituie puterea ce domină Oceanul Pacific (SUA). Așa s-a întâmplat în ultima conflagrație mondială, când Japonia a avansat cu imperiul în proximitatea coastelor australiene, iar țara a supraviețuit pericolului numai datorită intervenției americane în război. China, prin extinderea în zona indo-pacifică, nu amenință existența, ci dezvoltarea Australiei, deoarece o poate izola geostrategic. Fiind limitată, în sud, de apele reci ale Antarcticii, dezvoltarea țării depinde de accesul liber la mările calde din nord (parțial, vizate de sfera de influență chineză).
Strategia chineză
Ascensiunea Chinei ca putere mondială cu anvergură maritimă nu reprezintă o surpriză de ordin strategic. Este rezultatul logic al progresului socio-economic semnificativ pe care Beijingul l-a înregistrat, în ultimele decenii, pe plan intern, și pe care l-a convertit extern, prin afirmarea, treptată, ca actor major pe scena internațională. Stabilitatea socio-economică i-a asigurat fundamentul necesar consolidării păcii interne, iar aceasta i-a permis să exploateze eficient potențialul demografic imens al țării. Succesul s-a datorat și abilității cooperării economice, în propriul avantaj, cu Occidentul, inclusiv prin valorificarea resursei umane în favoarea Chinei.
Țara a obținut acces la tehnologie performantă și, în timp, și-a creat propriile capacități de producție pentru a-și accelera ritmul de dezvoltare. China a reușit să se transforme într-o putere financiară, comercială și tehnologică, care, în ultima perioadă, se afirmă și în plan militar.
Pe baza progresului, obținut, în special, ca efect al păcii interne, Beijingul și-a construit o politică externă de anvergură. Este o strategie complexă, concepută pe termen foarte lung și a cărei aplicare se derulează etapizat. Astfel, într-o primă fază, China se extinde și se manifestă ca soft-power în raport cu un spațiu considerat de interes geostrategic. Sunt utilizate multiple instrumente și mijloace în relația cu statul-țintă, percepute de acesta din urmă ca benefice pentru propria dezvoltare, în special economică (acces în condiții avantajoase la credite financiare, investiții în infrastructură, facilități tehnologice etc.). Ulterior consolidării poziției sale în raport cu statul țintă, Beijingul își poate converti influența economică în scop militar, exprimându-se ca hard-power (acorduri pentru dezvoltarea cooperării în zona de securitate, obținerea de facilități militare, instalarea de baze militare etc.).
Masa afroeurasiatică
Prin afirmarea ca putere mondială cu anvergură maritimă, China a avut un impact major la nivelul relațiilor internaționale. Asigurându-și flancul nordic, prin cooperarea cu Rusia, pentru a preveni orice amenințare continentală, respectiv a Heartlandului, Beijingul s-a concentrat pe extinderea influenței sale pe cale maritimă, pe direcția sud. A fost vizată zona indo-pacifică, unde China s-a impus prin parteneriate, în special de ordin comercial și investițional, cu diverse țări din regiune, mai ales din Indochina și subcontinentul indian. Oceanul Indian a jucat, în timp, rolul unei plăci turnante pentru expansiunea influenței chineze în Africa, prin reactivarea, de fapt, a unei strategii ce a mai funcționat temporar în trecutul său istoric. Beijingul a reușit, astfel, să creeze premisele propriei dominații, în perspectivă, asupra Insulei Lumii, respectiv asupra masei continentale formate din Africa, Europa și Asia.
În situația în care ar prelua controlul asupra unor zone esențiale din Insula Lumii, China ar putea obține supremația geostrategică, transformându-se în cel mai important hegemon cunoscut de istorie. Cele mai expuse spații ale unei eventuale hegemonii chineze sunt cele din Eurasia, reprezentând segmente din Rimland (Europa, Orientul Mijlociu, subcontinentul indian, Indochina) și Heartland (Rusia, Asia Centrală). Potențiala dominație a masei afroeurasiatice de către Beijing va afecta și spațiile insulare din oceanul planetar. În consecință, insulele continent (America de Nord, America de Sud, Australia), care ocupă o poziție periferică în raport cu masa afroeurasiatică, riscă să se confrunte cu izolarea geostrategică. La rândul lor, statele insulare și arhipelagurile din proximitatea Insulei Lumii (britanic, japonez, filipinez, malaiezian, indonezian) sunt amenințate de perspectiva subordonării geostrategice față de China.
Miza geostrategică
Expansiunea maritimă pe direcția sud a Beijingului a deschis perspectiva iminentă ca arealul indo-pacific să devină principala scenă a istoriei umanității, iar China, centrul său geostrategic. Inevitabil, spațiul atlantic și puterile formate în jurul lui ar putea dobândi o relevanță secundară. SUA, prin șansa geografică de a beneficia de acces maritim dublu, au varianta de a-și transla sediul puterii de pe coasta atlantică pe cea pacifică. Rusia, însă, ar putea fi nevoită să facă un efort major pentru a exploata potențialul Oceanului Pacific prin intermediul Orientului Îndepărtat. În prezent, centrul de putere rus se află în partea europeană, în timp ce zona asiatică a țării este subdezvoltată demografic și economic în raport cu China. UE se află într-o situație mai complicată și ar putea să își asigure prezența în zona indo-pacifică doar prin alianța cu un partener din arealul respectiv, ca de exemplu India, Australia sau Japonia.
Scopul competiției geostrategice dintre Heartland și Rimlnad era și încă mai este reprezentat de controlul Europei Orientale. Dominația asupra estului european a fost miza principală a conflictului dintre blocul sovietic și spațiul euroatlantic și continuă să formeze esența acestei vechi competiții dintre Rusia și Occident, având în vedere, în special, evoluția complexă a situației geostrategice din Ucraina și Caucaz. Afirmarea Beijingului ca putere mondială cu anvergură maritimă ar genera o diminuare, în timp, a importanței acestei vechi mize continentale. În schimb, ar crește, treptat, profilul unei noi mize geostrategice în jocul pentru supremația mondială, respectiv controlul arealului indo-pacific, cu accent pe Asia de Sud-Est. Astfel, Rusia și Occidentul ar putea rămâne blocate în disputa pentru Europa Orientală, consolidând, indirect, poziția Chinei în spațiul indo-pacific ca bază a proiectării puterii sale asupra mapamondului.
Factorul euroatlantic
Deplasarea centrului geostrategic spre zona indo-pacifică ar putea forța actorii din regiunile periferice să își coordoneze eforturile. SUA și UE ar fi nevoite, astfel, să își intensifice acțiunile comune pentru a evita izolarea ori chiar subordonarea strategică față de China. Există un potențial risc imens, pe fondul extinderii și consolidării prezenței chineze în Africa, în condițiile în care Beijingul are tendința de a-și converti influența economică în scop militar.
Un eventual control geostrategic al Africii i-ar permite Chinei să joace un rol activ și ofensiv în relația cu Occidentul. Crearea, în Africa, a unor baze militare pe coasta de vest și cea de nord, ar vulnerabiliza Rimlandul european și insulele continent, respectiv America de Nord și America de Sud. Într-un astfel de context, se evidențiază controlul Magrebului, care ar putea asigura opțiuni geostrategice și la Oceanul Atlantic, și la Marea Mediterană, afectând, mai ales, Europa.
În cadrul spațiului euroatlantic, s-a dezvoltat o competiție pe relația SUA – UE (în special Franța, cu prezență militară în Oceania), pentru a ocupa o poziție avantajoasă în raport cu partenerii din arealul indo-pacific, prin intermediul cărora să joace un rol geostrategic esențial în zonă. SUA și Franța au concurat pentru a deveni principal furnizor de securitate pentru actorii statali din regiune care se opun Chinei. Paris și Washington s-au angajat într-o cursă pentru a livra tehnologie militară avansată Australiei și Indiei. Există perspectiva ca această competiție din spațiul euroatlantic din domeniul securitar să se extindă în plan cultural și economic. Însă, SUA și UE ar putea fi nevoite, în cele din urmă, să își armonizeze și sincronizeze pozițiile pentru a reacționa eficient în fața Chinei care, prin autoritarismul promovat, le erodează sistemul democratic de valori și, implicit, le amenință existența civilizațională.
Strategia occidentală
În prezent, principala reacție de securitate la consolidarea influenței chineze în arealul indo-pacific este asigurată de SUA. Răspunsul constituie un efect logic având în vedere că Beijingul, prin ascensiunea sa, contestă poziția dominantă americană, care se exprimă, mai ales, ca putere maritimă. În ultima vreme, Washingtonului i s-a alăturat Londra care, după abandonarea proiectului de integrare europeană, a devenit un actor foarte activ în regiune, urmărind să își valorifice sistemul de cooperare cu diverse state partenere din zona indo-pacifică, creat încă din epoca imperială (colonială). Pentru a contracara expansiunea chineză, SUA se află în proces de redefinire a priorităților geostrategice. Washington continuă să mizeze, prin intermediul bazelor sale militare, în special pe controlul Orientului Mijlociu care reprezintă principala intersecție geografică și, implicit, geostrategică a mapamondului.
SUA au relocat, însă, anumite facilități militare din Orientul Mijlociu și din proximitatea lui (Asia de Sud), pentru a organiza un sistem defensiv pe poziții avansate în arealul indo-pacific. S-au derulat retrageri parțiale sau totale de instalații și efective armate (Irak, Afganistan), fără afectarea poziției americane dominante în Orientul Mijlociu, concomitent cu lansarea, în spațiul indo-pacific, a unor formule de cooperare securitară, sprijinite militar (QUAD, AUKUS). S-ar putea deduce, astfel, că scopul acestei inițiative ar fi blocarea Chinei ca putere mondială în vecinătatea apelor sale maritime. În principal, pentru ca Beijing să nu mai poată folosi Oceanul Indian pentru expansiunea sa în Africa, vulnerabilizând poziția SUA în Orientul Mijlociu sau chiar amenințând Europa. Iar, în secundar, pentru a nu transforma, eventual, Oceanul Pacific în placă turnantă a intereselor chineze spre continentul american.
Răspunsul geostrategic
Crearea, de către SUA, a sistemului defensiv militar pe poziții avansate în arealul indo-pacific ar avea nevoie de angajarea unei puteri regionale care să joace rolul de pivot pentru interesele occidentale. India ar fi cel mai potrivit actor statal care să își asume rolul, mai ales că se află în competiție geostrategică directă cu Beijingul. New Delhi ar avea capacitatea (umană, militară) pentru a deveni nucleul coagulant al acțiunilor, derulate în comun cu Occidentul, vizând influența chineză în Oceanul Indian. Pentru construcția unei bariere eficiente pe direcția nord-sud, ar fi necesar ca potențialul geostrategic al Indiei să fie completat de cel al teritoriilor britanice din Oceanul Indian (în special, insula Diego Garcia), respectiv al Australiei. Iar linia de apărare din Oceanul Indian ar trebui să fie sprijinită, în adâncime, de rețeaua de baze militare americane din Orientul Mijlociu și Africa de Est.
În Oceanul Pacific, situația este mai complexă deoarece Beijingul acționează direct în spațiul maritim vizat ca sfera lui de influență, în special în Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est. Însă, spre deosebire de Oceanul Indian, unde are caracter potențial, sistemul organizat de SUA implică existența, în zona pacifică, a unei bariere geostrategice active ce funcționează de foarte mult timp, pe direcția nord-sud, pe baza cooperării cu Japonia, Coreea de Sud, Filipine și Australia. Acest cordon geostrategic beneficiază de susținere concretă din partea bazelor militare operate de SUA din teritoriile controlate în Oceanul Pacific (Guam, Hawai). Occidentul poate miza și pe aportul UE, având în vedere că Parisul este activ militar în Oceania. Franța se poate implica, în parteneriat cu SUA, într-o eventuală acțiune de blocare a Beijingului în Oceania ca etapă intermediară a unei potențiale expansiuni chineze spre America de Sud.
Detalii esențiale
În vechiul conflict pentru supremație mondială, dintre Rusia și Occident, Europa Orientală a constituit miza esențială a confruntării. În noua competiție geostrategică, dintre China și Occident, această miză ar putea fi reprezentată de Asia de Sud- Est, o regiune complexă din punct de vedere natural și cultural, cu valoare geostrategică majoră. Zona asigură conexiunea directă dintre Oceanul Indian și cel Pacific, formând o uriașă poartă maritimă de trecere. Este, de asemenea, o placă turnantă pentru interesele geostrategice indiene, chineze și occidentale (australiene, americane, respectiv franceze). Această realitate presupune, în mod inevitabil, interferența Asiei de Sud-Est cu sferele de influență ale puterilor în cauză. În consecință, regiunea poate deveni, în plan geostrategic, pentru India, China și Occident, un spațiu intermediar care joacă un rol esențial în competiția în care sunt angajate.
Noua competiție geostrategică pentru supremație mondială, profilată între China și Occident, este, în special, rezultatul ascensiunii Beijingului pe scena internațională. Este efectul unei politici externe ce se bazează pe stabilitatea socio-economică internă. Astfel, evoluția potențialei competiții ar putea depinde de situația internă din China, respectiv de modul cum Beijingul va reuși să asigure, în continuare, pacea și bunăstarea cetățenilor săi, gestionând probleme complexe (cazul minorităților, menținerea nivelului ridicat de trai, îmbătrânirea populației, recesiunea, scăderea potențialului productiv, supra-calificarea etc.). Orice regres major intern ar putea determina China să își reevalueze cursul politicii externe, inclusiv prin renunțarea la competiția cu Occidentul, în favoarea cooperării. Mai ales că beneficiile obținute, până în prezent, din colaborarea cu Occidentul, au contribuit la stabilitatea sa socio-economică.
Abstract
A new geostrategic competition for the world supremacy has been under way, with China and the West as the main contenders and the Indo-Pacific as its setting. This conflicting perspective is the result of China’s rise on the international stage due to its internal socio-economic stability. It is a competition between the West and China, which could have Southeast Asia as an essential geostrategic stake.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
