Sfârşitul Războiului Rece a marcat momentul în care lumea a trecut într-o altă etapă, în care s-a instaurat o nouă ordine mondială, aşa cum o numesc specialiştii. În acest context, odată cu apariţia mai multor alianţe economice, începe să se contureze procesul de globalizare.
Una dintre definiţiile globalizării este cea dată de Anthony Giddens, conform căreia globalizarea este „procesul multicauzal ce presupune intensificarea relaţiilor sociale de pretutindeni, prin care locuri aflate la mare distanţă sunt marcate de procese care se petrec la mulţi kilometri depărtare şi viceversa…”. Acesta presupune desfiinţarea graniţelor statale atât pe dimensiunea economică, cât şi pe cea socială, tendinţă indusă de apariţia Internetului, denumit şi „emblema globalizării”.
Într-o astfel de conjunctură, terorismul internaţional se transformă într-o ameninţare asimetrică, alături de criminalitatea transfrontalieră, cu toate formele sale de manifestare. Procesul premergător terorismului este radicalizarea, pentru care există o gamă largă de definiţii, însă acestea au un element comun anumiţi indivizi adoptă credinţe sau ideologii „în numele cărora” săvârşesc acte de terorism. Aceştia renunţă la o viaţă normală pentru a „face dreptate” pentru sine sau pentru colectivitate.
Decretul privind Prevenirea Radicalizării Violente şi a Terorismului Domestic, emis în Statele Unite în anul 2007, defineşte radicalizarea violentă ca fiind procesul de adoptare sau promovare a sistemului de credinţă extremist cu scopul de a facilita violenţa ideologică pentru schimbare politică, religioasă sau socială.
Termenul este folosit în contextul radicalismului islamic şi al terorismului, dar poate face referire la radicalizare, în contextul abordării mişcărilor militante cu o gamă variată de ideologii.
Definiţia dată de Comisia Europeană termenului de radicalizare se concentrează în: „fenomenul prin care anumite persoane care aderă la anumite puncte de vedere, opinii şi idei pot fi determinate să comită atentate teroriste.” De asemenea, în accepţiunea europeană, procesul de radicalizare este unul „specific, multidimensional, dificil de abordat, ce poate implica aspecte precum factori personali, circumstanţiali, ideologici”.
În conformitate cu Raportul Departamentului de Poliţie New York, procesul radicalizării are la bază ideologia salafistă, cea care îi motivează pe tinerii născuţi şi care trăiesc în vest să desfăşoare un „jihad autonom” prin acte de terorism împotriva ţărilor gazdă.
Motivele radicalizării sunt diverse şi variază în funcţie de criteriile geografice, socio-economice şi mai ales religioase, aflându-se într-o relaţie de interdependenţă cu evoluţiile mediului de securitate, la nivel internaţional.
Mai multe studii de caz avute în vedere de specialişti au condus la concluzia că procesul radicalizării se derulează în patru etape. Fiecare dintre acestea este unică şi are amprente specifice, însă nu toţi cei care se radicalizează le parcurg în totalitate, majoritatea abandonând procesul în diferite puncte. Este foarte probabil ca aceşti indivizi să fie implicaţi în planificarea sau implementarea unui act terorist, dar sunt şi cazuri în care cei radicalizaţi nu devin neapărat terorişti.
Etapa 1 – pre-radicalizarea momentul premergător începerii procesului de radicalizare, punctul în care se aflau înainte de a adopta ideologia salafistă.
Etapa 2 – auto-indentificarea – indivizii, influenţaţi atât de factori interni, cât şi externi, încep să exploreze Islamul salafist, îndepărtându-se cu timpul de vechea identitate şi adoptând ideologia.
Etapa 3 – îndoctrinarea – această fază este facilitată şi condusă de o „autoritate spirituală”, în care indivizii îşi identifică noile valori, adoptă în totalitate ideologia salafistă şi acţionează pentru promovarea acesteia.
Etapa 4 – jihadizarea membrii grupului se auto-denumesc „războinici sfinţi” sau „mudjahedini”, acceptând participarea la jihad, cu tot ceea ce presupune aceasta – planificare, pregătire şi executare.
În definirea acestor etape, în mod clar există un grad mare de relativitate deoarece, schimbările care apar pe parcursul acestora nu sunt asociate unei simbolistici vizibile şi clare pentru specialişti sau pentru membrii societăţii aflaţi în imediata apropiere a celor care aleg acest drum de sacrificiu.
Lupta împotriva radicalizării la nivel internaţional. Exemplul Britanic
La începutul anului 2010, Guvernul Marii Britanii a lansat o campanie anti-radicalizare, numită “Prevent”, condusă de ministerul de interne, care urmăreşte, printre altele, identificarea acelor persoane care ar putea fi cele mai vulnerabile în faţa recrutării de către grupurile afiliate al-Qaeda, pentru a le îndepărta de opţiunea de a îmbrăţişa o astfel de cale extremistă.
Campania este contruită pe patru piloni:
1. Prevenire. Lupta împotriva radicalizării indivizilor prin neutralizarea dificultăţilor întâmpinate de aceştia şi prin reforma susţinută, vizând problemele structurale din interiorul şi din afara graniţelor, precum: eliminarea inegalităţilor şi discriminării, schimbarea mediului în care pot activa extremiştii şi cei care îi radicalizează pe alţii, implicarea în lupta ideilor prin provocarea ideologiilor în care aceştia cred şi care pot justifica uzul violenţei, pentru atingerea unor obiective specifice.
2. Urmărire. Reducerea ameninţărilor teroriste la adresa Regatului Unit şi protejarea intereselor sale în plan extern, sub următoarele aspecte: culegerea şi schimbul de informaţii, consolidarea cadrului legislativ împotriva terorismului şi cooperarea internaţională.
3. Protecţie. Regresia matematică a vulnerabilităţilor la adresa integrităţii Regatului Unit, prin: consolidarea protecţiei elementelor de infrastructură, cum ar fi securitatea frontierelor, securitatea transportului aerian prin reducerea riscului de producere a unui atentat terorist, asigurarea securităţii infrastructurii informatice, elemente ce stau la baza asigurării unui climat socio-economic în parametri optimi pentru societatea democratică.
4. Managementul consecinţelor. Analiza matricei de risc, caracteristică unui atentat terorist, bazată pe: identificarea vulnerabilităţilor potenţiale la adresa statului şi evaluarea impactului, construirea capabilităţilor necesare pentru a răspunde oricărui atac, evaluarea şi testarea continue a vigilenţei, prin exerciţii frecvente de îmbunătăţire a reacţiilor în faţa incidentelor.
În condiţiile evoluţiei rapide a fenomenului, utilitatea unei astfel de campanii este evidentă, însă foarte importante sunt primele evaluări, ale căror rezultate pot deveni un reper în elaborarea instrumentelor de analiză şi cercetare în acest domeniu, la nivel internaţional.
De reţinut este faptul că, în România, lupta anti-radicalizare este parte a luptei împotriva terorismului şi a altor ameninţări asimetrice, faţă de care responsabilitatea pe linia prevenirii aparţine Serviciului Român de Informaţii.
Astfel de acţiuni sunt derulate de această autoritate administrativă autonomă, în baza legii de organizare şi funcţionare din 1992, dar şi a altor legi şi norme internaţionale, prin mijloace specifice, împreună cu alte instituţii ale statului cu responsabilităţi în domeniu. Există, însă diferenţe între modelul britaic şi cel românesc, pe componenta de “prevenire”. SRI intervine, în acest caz, cu alte metode, inspirate de sectorul asociativ realizarea şi promovarea educaţiei şi culturii de securitate, concepte noi chiar şi în spaţiul democraţiilor consolidate, lansate în România o dată cu înfiinţarea Centrului de Informare pentru Cultura de Securitate, proiect de vocaţie euro-atlantică.
Raportându-ne la modelul britanic de abordare, putem afirma faptul că ceilalţi trei piloni sunt gestionaţi de SRI, prin unităţi specializate, cu expertiză recunoscută în plan internaţional.
Deradicalizare şi detaşare (retragere)
Detaşarea sau retragerea, în care adepţii renunţă numai la activităţile teroriste, nu şi la ideologie, credinţă, idealuri sau alte motive ce i-au determinat să aleagă această cale devine un scop mai aproape de realitate decât deradicalizarea. De cele mai multe ori, dorinţa de a reveni la o viaţă normală, noi angajamente sau un nou grup social sunt motivele principale ale retragerii din activităţile teroriste, deşi multe state alocă sprijin economic atât pentru indivizi, cât şi pentru familiile lor, în programele de deradicalizare.
Deşi ideologia şi religia sunt rar motivaţii de bază pentru aderarea la o cauză teroristă, majoritatea programelor de deradicalizare cuprind “reeducare ideologică”.
Alături de motivele de retragere anterior menţionate, aceasta mai poate fi cauzată şi de evenimente traumatizante precum eşecul unor proteste paşnice care pot duce la violenţă sau eşecul activităţilor violente la care participă.
Deradicalizarea este indusă de apariţia sentimentului de imposibilitate de a renunţa la această credinţă, imediat şi în mod categoric, indivizii aflându-se în situaţia în care nu pot să-şi respingă cauza şi să-şi renege credinţa, deşi pasiunea pentru acestea se poate diminua în timp.
Radicalizarea şi detaşarea sau deradicalizarea sunt asemănătoare, diferenţa făcând-o derularea, în sens opus, a celor două procese. Elementele germinative ale deradicalizării constau în renunţarea la conceptele care au stat la baza vieţii anterioare, dorinţa de întoarcere la o viaţă normală, apariţia sentimentului de compasiune, insatisfacţie sau chiar părere de rău faţă de efectele produse de acţiunile lor.
Astfel, putem spune că, la nivel de percepţie a societăţii civile, factorul declanşator al radicalizării, prin exercitarea unei presiuni din exterior, manifestată sub formă de pedeapsă penală sau ameninţarea cu o proastă reputaţie, nu corespunde rezultatelor din cadrul cercetărilor realizate de specialişti din diverse domenii.
Câteva consideraţii despre fenomen şi responsabilităţile autorităţilor în România
În România, autoritatea naţională desemnată în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului este Serviciul Român de Informaţii, care, prin structurile specializate şi activităţile specifice, acţionează în scopul prevenirii transformării vulnerabilităţilor în riscuri la adresa securităţii individului şi a statului.
În cadrul SRI, începând cu anul 2001, funcţionează Direcţia Generală de Prevenire şi Combatere a Terorismului, structură cu responsabilităţi pe componenta de antiterorism şi contraterorism. Această structură, recunoscută în plan internaţional, derulează în parteneriat cu Direcţia Programe de Comunicare, proiecte de comunicare publică asociate conceptului de prevenire a apariţiei diverselor forme de manifestare a terorismului.
Unul dintre aceste proiecte este „Terorismul… de lângă noi”, conceput ca o campanie de promovare a culturii de securitate în rândul tinerilor din licee şi implementat începând cu anul 2005, în Bucureşti şi ulterior în ţară (20 de judeţe).
Acesta constă în derularea de sesiuni de informare interactive, în care publicul este familiarizat cu noţiuni de bază ale problematicii de securitate, respectiv cu aspecte privind ameninţările la adresa securităţii naţionale, cu atribuţiile Serviciului în acest domeniu, precum şi cu modalităţile în care pot acţiona pentru prevenirea unor situaţii cu impact negativ asupra stării de securitate, ca cetăţeni, în calitate de beneficiar şi furnizor de securitate. Proiectul a beneficiat de un public format din peste 5 000 de elevi şi cadre didactice, la care s-au adăugat, în toate judeţele care au găzduit astfel de manifestări, circa 1 500 reprezentanţi ai autorităţilor publice locale.
Unul dintre rezultatele concrete ale proiectului „Terorismul… de lângă noi” a fost creşterea nivelului de informare a publicurilor prezente, scăderea numărului de apeluri înregistrate la linia telefonică gratuită pentru semnalarea riscurilor teroriste, respectiv TelVerde 0800.800.100, privind ameninţările false cu amplasarea de dispozitive explozive improvizate (DEI), în judeţele în care au fost organizate reuniuni de acest tip. Astfel, pe tot parcursul anului 2009, s-a înregistrat o diminuare semnificativă a cazurilor de ameninţare falsă cu amplasarea de DEI, comparativ cu evoluţia înregistrată în 2008, respectiv cu 51,37% şi cu 71,19%, raportat la anul 2007.
Indiferent de poziţia geostrategică, gradul de dezvoltare sau cel de implicare în lupta împotriva terorismului, generate de percepţia diferită a formelor de manifestare ale acestui fenomen, fiecare ţară are obligativitatea de elaborare şi respectare a unui cadru legislativ coerent, adaptat noului mediu de securitate.
În demersurile împotriva acestui inamic invizibil şi impredictibil, alături de componenta de prevenire, la fel de importantă este şi eliminarea posibilelor surse de finanţare. Toate formele pe care sub care se poate manifesta criminalitatea organizată transfrontalieră imigraţia ilegală, traficul cu arme, persoane, produse cu dublă utilizare, precum şi cel cu droguri, nu în ultimul rând chiar corupţia, susţin organizaţiile teroriste şi activităţile acestora.
În consecinţă, în lupta împotriva terorismului trebuie vizată o ţintă multiplă, în cadrul unei unui format dinamic bazat atât pe cooperări intra şi extrainstituţionale, pe zone de competenţă, cât şi în cadrul parteneriatelor cu reprezentanţi ai societăţii civile şi ai mediului academic.
În acest context, atât colaborarea internaţională, care depăşeşte nivelul facultativ şi se impune ca o necesitate în atingerea obiectivelor de securitate euro-atlantice, cât şi alocarea judicioasă a resurselor financiare şi umane devin priorităţi în cadrul programelor de prevenire a radicalizării ce au ca target eliminarea unei ameninţări globale aflată în plin proces de dezvoltare.
Sursa imaginii: Agerpres/EPA
Autor: Simona Elena Enescu
