O lume a „lebedelor negre”
Trăim într-o epocă marcată de crize – cele mai recente: Ucraina, Grecia, criza refugiaţilor. Fie că vorbim de instabilităţi sau dezechilibre politice, de mişcări sociale sau conflicte violente, la nivel global, în fiecare moment se află în desfăşurare cel puţin o situaţie de criză, de intensitate, durată, localizare diferite ori aflată în momente sau stadii diferite de evoluţie. Indiferent că au la bază evenimente naturale sau acţiuni umane, crizele au un rol destabilizator asupra societăţii în ansamblu şi, mai ales, asupra securităţii naţionale, regionale sau internaţionale.
Impredictibilitatea mediului actual de securitate, caracterul atipic al noilor provocări, diversificarea aproape incontrolabilă a riscurilor şi ameninţărilor şi diminuarea limitelor temporale în care se pot produce acestea creează riscul ca decidenţii de nivel înalt să fie luaţi prin surprindere de apariţia unor astfel de situaţii potenţial generatoare de riscuri. Caracteristica particulară a riscurilor şi ameninţărilor actuale, ce rezidă în inter-relaţionarea lor – de multe ori pe formule de tip binom: clasic/emergent, intern/extern, oportunitate/defavorabilitate ş.a. – contribuie la apariţia sau crearea unor breşe în procesul de cunoaştere sau anticipare desfăşurat de instituţiile din Intelligence. Acest aspect a impus necesitatea substituirii sau a completării nevoii de a cunoaşte/need to know cu nevoia de a împărtăşi/need to share, la care se adaugă paradigma lecţiei învăţate, prin crearea unui mediu integrat specific Intelligence – respectiv comunităţile de informaţii – în care informaţia să circule rapid.
Informaţie, cunoaştere, decizie
Obţinerea de informaţii corecte şi oportune reprezintă o reală provocare atât pentru experţii în Intelligence, cât şi pentru factorul de decizie, ambii fiind responsabili, în egală măsură, de gestionarea activă a datelor şi informaţiilor privind potenţialele situaţii de criză, dar şi de dezvoltarea a noi moduri de gândire anticipativă şi de planificare strategică menite să confrunte deopotrivă viitoarele ameninţări, dar şi oportunităţi.
Dificultatea în creştere a procesului de anticipare este strâns legată de necesitatea existenţei la nivelul decidenţilor a unei viziuni mai largi, menită să faciliteze pe de-o parte înţelegerea modului şi a cauzelor aflate la originea potenţialelor mutaţii generate de anumite fenomene, iar pe de altă parte, de sporirea capacităţii de a răspunde adecvat noilor provocări geopolitice și geostrategice.
Din această perspectivă, eforturile de dezvoltare a unor noi metode de anticipare a evoluţiilor securitare se raportează la dinamica mediului naţional, regional şi global de securitate. Pe măsură ce analiştii şi beneficiarii produselor acestora au înţeles cauzele multiple ale conflictelor actuale, s-a impus necesitatea abordării diferite şi complementare a gestionării riscului şi planificării politicilor, precum şi a obţinerii de informaţii exacte şi oportune, în scopul avertizării timpurii. Politicile de prevenire necesită un sistem bazat deopotrivă pe evaluări de risc solide şi de avertizare timpurie. Însă anticiparea timpurie a crizelor continuă să fie un demers anevoios, iar identificarea oportunităţilor de prevenire sau atenuare a efectelor dezastruoase ale acestora constituie o şi mai mare provocare.
Cunoaşterea şi anticiparea sunt etape determinante pentru dezvoltarea unui stat şi a capacităţii acestuia de a face faţă mediului concurenţial şi provocărilor pe care le implică ideea de progres. Deciziile strategice luate în baza cunoaşterii şi anticipării evoluţiilor fenomenelor existente sau potenţiale sunt de importanţă majoră în perspectiva obţinerii unui avantaj competitiv ori pentru apărarea împotriva riscurilor, ameninţărilor sau provocărilor de orice natură. Evitarea surprizelor şi abilitatea de a anticipa schimbările prin recunoaşterea acelor indicatori sau semnale declanşatoare ale mecanismelor de avertizare timpurie sunt factori-cheie ai cunoaşterii strategice.
Anterior apariţiei lor, majoritatea crizelor sunt precedate de semnale repetate de avertizare timpurie. Diferite tipuri de crize emit diferite tipuri de semnale. Dacă acestea sunt sesizate şi analizate, multe crize pot fi evitate încă dinainte de a se declanşa.
Avertizarea timpurie – un „must have” în era informaţională
Dacă anterior secolului în curs posibilitatea de previzionare a fost destul de limitată, în prezent acest lucru este facilitat de evoluţia tehnologiei, dezvoltarea sistemelor avansate de comunicaţii, navigare şi observare, soluţiile tehnice de monitorizare/ semnalare a pericolelor, la care se adaugă cunoaşterea în sfera prevenirii crizelor de orice natură (metodologii, planuri de prevenire şi memorii instituţionale).
Altfel spus, acum există condiţii propice gestionării eficiente a crizelor. Este necesară doar identificarea celor mai bune mecanisme care să se plieze pe situaţia concretă şi să contribuie la diminuarea şanselor de producere a unei crize sau de dezvoltare a ei până la stadii incontrolabile.
Dinamica şi complexitatea mediului de securitate global, reducerea termenelor de emitere a unor predicţii sau reconfigurările geopolitice și geostrategice au contribuit la transformarea avertizării timpurii într-un proces amplu, care presupune mai mult decât monitorizarea factorilor cunoscuţi cu ajutorul unor indicatori prestabiliţi, respectiv concentrarea pe identificarea semnalelor slabe/week signals ale riscurilor şi ameninţărilor, cel mai adesea necunoscute.
Se profilează două mari provocări: identificarea constantelor şi anticiparea posibilelor evoluţii sau fenomene securitare de natură internă, regională, globală.
Pentru a face faţă cu succes unei situaţii de criză în desfăşurare, strategiile oportune pentru strângerea de informaţii şi analiză sunt de o importanţă capitală. Aceste „unwittingly black boxes/necunoscute neştiute” reprezintă una dintre cele mai mari provocări pentru comunităţile de informaţii. Cele mai mari surprize s-au produs nu din cauza lipsei informaţiilor, ci din lipsa conexării acestora, ceea ce a condus la eşec acţional în multe din situaţiile de criză de dată recentă. În privinţa atentatelor de la 11 septembrie 2001, în mediile de analiză se apreciază că un recurs la multitudinea experienţelor trecute legate de atacuri teroriste cu bombă ar fi putut genera un tabel de indicatori a ceea ce s-a întâmplat – lucru care nu s-a întâmplat (şi) din vina unor autorităţi incapabile să se adapteze la schimbările mediului de securitate.
Avertizarea timpurie a devenit, în timp, o condiţie sine qua non a procesului de prevenire a situaţiilor de criză şi adoptare de măsuri pentru reducerea costurilor politice, diplomatice ori economice ce ar putea apărea în urma declanşării acestora.
Ea poate juca un rol major în toate cele patru faze ale situaţiei de criză, aşa cum sunt ele prezentate în majoritatea studiilor de specialitate – prevenire, pregătire, răspuns, revenire la situaţia anterioară. În spaţiul comunitar, spre exemplu, prevenirea crizelor constituie un obiectiv major de politică internă şi externă atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi al statelor membre, fiind create instituţii, structuri, organisme şi iniţiative care să intre în acţiune încă din faza de semnalare a unei potenţiale crize.
Factorul uman implicat în procesul de monitorizare, evaluare şi analiză integrată circumscris avertizării sau acţiunii timpurii este dublat de soluţiile tehnice de identificare şi de evaluare a informaţiilor – condiţii care facilitează experţilor gestionarea situaţiilor de criză. Aceştia beneficiază, în plus, de generozitatea spaţiului virtual, de informaţiile din bazele de date şi din spaţiul public, avertizarea timpurie necesitând apelul la o varietate de surse de informare şi metode analitice.
Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor a generat apariţia unor instrumente software şi a mijloacelor tehnice de transmitere facilă a datelor. Integrarea acestora în sistemele de avertizare timpurie facilitează procesul analitic, sporesc capacitatea de comunicare între monitori şi entităţile respondente şi contribuie la creşterea vitezei şi acurateţei în localizarea cât mai precisă a zonelor afectate de potenţiale situaţii de criză.
În pofida tuturor acestor aspecte, care explică şi justifică nevoia de avertizare timpurie, precum şi rolul acesteia în prevenirea și gestionarea situaţiilor de criză, actorii implicaţi în acest proces, poate în mai mică măsură cei din Intelligence, manifestă un interes aparent pentru prevenirea conflictelor, în realitate fiind focalizaţi pe rezolvarea și gestionarea situaţiilor existente. Operarea unor modele academice de avertizare timpurie lipseşte aproape în totalitate, îngreunând, de regulă, gestionarea eficientă a situaţiilor de criză la care se ajunge. Cel mai recent exemplu în acest sens este criza refugiaţilor, în cazul căreia soluţiile avansate de oficialii europeni relevă lipsa de coeziune şi coerenţa decizională care dovedeşte, pentru moment, incapacitatea UE de a răspunde acestei provocări fără precedent cu care se confruntă.
Intelligence integrat în domeniul awareness – o soluţie viabilă
Chemate să realizeze dezideratele de securitate naţională, comunităţile de informaţii şi-au asumat responsabilităţi de adaptare continuă la mutaţii, prin perceperea corectă a tendinţelor şi anticiparea riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor.
În ţara noastră, în parcursul său spre instituţionalizarea deplină, Comunitatea Naţională de Informaţii a urmărit dezvoltarea unui parteneriat instituţionalizat între structurile componente, caracterizat de respectarea identităţii de misiuni şi atribuţii specifice, coordonarea şi eliminarea redundanţelor în activităţile specifice, precum şi de susţinerea în comun a unei capacităţi de analiză integrată de nivel strategic a informaţiilor de securitate, reprezentată de singura structură executivă permanentă din cadrul comunităţii – Oficiul pentru Informaţii Integrate – OII.
La nivelul acestei din urmă structuri, avertizarea timpurie ca tehnică de Intelligence s-a concretizat sub forma unor produse analitice de destinaţie high-level – perspectivă din care OII se profilează ca o entitate cu capacitate analitică majoră, funcţională şi competentă să răspundă preventiv la provocările induse de dinamica mediului de securitate şi să susţină decizia strategică în stat.
Abstract
Avoiding surprises and the ability to anticipate changes by recognizing those indicators or signals (including weak signals) that trigger early warning mechanisms are key-factors of strategic knowledge. Although aware of the importance of its role in early warning and prevention/crisis management, stakeholders in the process, perhaps to lesser extent intelligence officers, show an apparent interest in conflict prevention, being in fact focused on dealing with the current situation.
The effectiveness of prevention efforts can be enhanced by: revealing mechanisms for potential crisis developments – early warning systems; capacity building of relevant institutions in crisis prevention and response plan; creating partnerships between institutions and civilian actors in the field of crisis management; public awareness.
Autor: Dudu Ionescu
