În procesul de pace israeliano-palestinian nu s-au înregistrat progrese în ultimii ani. Mediatorului american, reprezentat prin George Mitchell, îi revine sarcina dificilă de a reconstrui nivelul de încredere, necesar în perspectiva aducerii celor doi actori la masa discuţiilor şi negocierilor directe.
Luna mai a acestui an a marcat o premieră în planul negocierilor israeliano-palestiniene: după aproape două decenii de întrevederi şi convorbiri, aceştia vor „discuta” fără a se întâlni faţă în faţă, în cadrul unui format de intermediere care până acum le-a fost străin – negocierile indirecte. Trimisul special al SUA pentru Orientul Mijlociu, George Mitchell, va pendula pentru următoarele patru luni între Ramallah şi Tel Aviv discutând, pe rând, cu Benjamin Netanyahu, prim-ministrul israelian, şi Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene.
Referitor la această nouă mutaţie se ridică, în mod firesc, câteva semne de întrebare: (1) De ce acest format de „discuţii”? (2) Ce se află pe agenda „discuţiilor”? (3) Care este finalitatea acestor patru luni?
Provocarea interimatului
Pentru a creiona răspunsurile la întrebările de mai sus este necesar să înţelegem contextul actualului blocaj care persistă în negocierile israeliano-palestiniene, blocaj care derivă pe de o parte din însăşi natura Acordului de la Oslo (1993), iar pe de altă parte din inerenta perioadă de interimat.
Astfel, după ajungerea la formula de compromis care s-a regăsit în textul Acordului în sintagma „soluţia celor două state”, israelienii şi palestinienii au intrat, după cum era de aşteptat, într-o perioadă de interimat, care s-a transformat însă într-o provocare mai mare chiar decât conflictul existenţial ce părea că nu-şi va afla vreodată finalitatea politică.
În cursul acestui interval, reprezentanţi şi lideri ai celor două grupuri au încercat să găsească modalităţile concrete de aplicare a „soluţiei Oslo”, astfel încât la finalul ei să se ajungă la semnarea acordului final prin care să se instituie, definitiv şi irevocabil, existenţa concretă a celor două state.
Atât în sfera relaţiilor interne cât mai ales în planul relaţiilor israeliano-palestiniene, perioada interimatului a însemnat, şi înseamnă încă, parcurgerea unor momente şi situaţii tensionate, încărcate emoţional, marcate de decizii şi acţiuni contradictorii şi retorici adiacente anihilatoare la adresa celuilalt. Aşa se face că susţinătorii păcii alături de opozanţii ei au prosperat deopotrivă atât în cercurile israeliene cât şi în cele palestiniene, coeziunea internă a unuia dintre grupurile implicate în acest proces pare iremediabil distrusă (scindarea Hamas Fatah este jalonată teritorial de o manieră cât se poate de concretă, respectiv Fâşia Gaza versus Cisiordania), iar alăturările dintre extremişti şi moderaţi se regăsesc la loc de cinste atât în cazul israelienilor (a se vedea alcătuirea Cabinetului din 2009) cât şi al palestinienilor (alegerile parlamentare din 2006).
Încrederea funcţională („working trust”) care exista la un moment dat, e drept, mai mult la nivelul a doi reprezentanţi (Ytzhak Rabi şi Yasser Arafat) decât la nivelul celor două grupuri în ansamblu nu mai poate fi regăsită astăzi la niciun nivel. Începând cu anul 2006, anul câştigării alegerilor parlamentare palestiniene de către Hamas, dar mai ales după iunie 2007 (preluarea în forţă a Fâşiei Gaza de către gruparea respectivă), discursul israelian pe marginea procesului de pace s-a axat într-o mare măsură pe „lipsa unui partener de dialog”, iar cel al palestinienilor pe „neseriozitatea” israelienilor şi pe acţiunile care le contrazic retorica (construcţia de locuinţe în colonii, extinderea gardurilor şi zidurilor de-a lungul Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza).
Reconstrucţia încrederii
Într-un astfel de context, în care fiecare dintre cei doi actori ireconciliabili arată cu degetul spre celălalt, iniţiativa americană este de salutat, întrucât încearcă să surmonteze, cel puţin la nivel psihologic, discursul imposibilităţii şi fixaţia pe greşelile celuilalt. După cum subliniază unii analişti şi experţi, în situaţia în care niciunul dintre reprezentanţii celor două grupuri nu acceptă să discute direct cu celălalt, formatul negocierilor indirecte reprezintă o modalitate de dorit, întrucât plasează o mai mare responsabilitate asupra mediatorului (Statele Unite) acceptat la discuţii de fiecare dintre cele două părţi. Acceptarea participanţilor de a se angaja într-un astfel de demers reprezintă, în fapt, conştientizarea implicită a crizei în care aceştia se află şi un pas înainte în depăşirea ei.
În asemenea circumstanţe nu se poate vorbi despre o agendă a „discuţiilor”, cu teme prestabilite şi subiecte de interes asupra cărora cele două părţi să se pună de acord. În schimb, mediatorului american îi revine dificila sarcină de a-i convinge pe Beniamin Netanyahu şi Mahmoud Abbas să ajungă din nou la masa negocierilor directe. Pentru început, aşteptările şi declaraţiile liderilor celor două grupuri rivale nu sunt foarte promiţătoare, dar nu este exclus ca, la sfârşitul celor patru luni, să asistăm la anunţarea unei noi date pentru reînceperea negocierilor directe, o finalitate neaşteptat de bună pentru contextul dat.
Prezentul demers de intermediere este subscris efortului de reconstrucţie a încrederii între doi actori ireconciliabili, Israelul şi Autoritatea Naţională Palestiniană. În situaţia în care nu se va ajunge la un nivel „funcţional” de încredere între Mahmoud Abbas şi Benjamin Netanyahu, instituirea „soluţiei celor două state” ar putea deveni sinonimă cu eşecul demersului politic american în zona Orientului Mijlociu.
Sursa imaginilor: Agerpres, EPA, Xinhua
Autor: Lidia Balcanu
