O interesantă experiență în activitatea de informații militare s-a acumulat în perioada 1877-1878, în timpul războiului dintre Rusia țaristă și Imperiul otoman. După cum se știe, la acest război a participat și Armata română, din august 1877, pentru a-și consolida statutul de țară independentă, fapt pentru care în istoria românilor evenimentul mai este cunoscut sub numele de Războiul de Independență.
Documentele atestă că, în cadrul preocupărilor pentru înzestrare și mai buna organizare militară, la 17 martie 1877 a luat ființă Depozitul General de Război, în cadrul căruia s-a constituit Secția a II-a cu misiuni de informare și cercetare. Despre felul în care urma să se desfășoare activitatea informativă, colonelul Gheorghe Slăniceanu a trimis, la 6 iulie 1877, marilor unități, o Instrucțiune în care menționa că: „Informațiile se culeg în primul rând de la prizonieri, dezertori, spioni și alte surse. Având în vedere însemnătatea ce o au informațiunile exacte asupra mișcării și situația inamicului, se prescriu mai la vale mijloacele cele mai obișnuite întrebuințate pentru a dobândi asemenea știri, precum și un sumar de chestiunile principale ce se adresează prizonierilor, dezertorilor și locuitorilor”.
Instrucțiunile prevedeau că se mai puteau obține informații prin interceptarea scrisorilor și telefoanelor sau controlarea acestora din urmă, prin așezarea unui parapet telegrafic pe parcursul liniilor telefonice inamice, adică „preluarea, prin interceptarea acestor fire, a convorbirilor purtate”.
Se atrăgea atenția asupra pericolului dezinformării prin preluarea, „fără judecată”, a oricărei informații, precizându-se că: „Atunci când sunt unele îndoieli este bine ca informația să nu fie luată în seamă. Dezertorii spun întotdeauna mai mult decât știu, numai pentru a se pune bine cu noii stăpâni; printre ei pot fi și agenți special folosiți în scopul de a furniza informații false”.
La 14 august 1877, Secția a II-a a fost inclusă în organica Marelui Cartier General, iar o parte din efective a fost trimisă să lucreze direct cu trupele operative. Cu toate acestea, Secția a II-a nu a corespuns pe deplin cerințelor de informare ale Comandamentului Armatei române.
Au lipsit specialiștii și mai ales experiența necesară în asemenea activități. Despre rolul informațiilor în cursul operațiilor militare, la care au luat parte trupele române în războiul din 1877, întâlnim câteva aspecte interesante în Memoriile generalului Alexandru Cernat: „Pentru ziua de 30 august, onomastica Împăratului Rusiei [Alexandru al II-lea – n.n.] s-a decis a se da asalt Plevnei de toate trupele din înconjurare.
În ajunul acestei zile au fugit din Plevna un individ grec care s-au prins la avanposturile noastre și care m-au asigurat că Osman Pașa se aștepta a fi atacat a doua zi, știind că este aniversarea Împăratului și au luat toate măsurile de apărare în consecință. Imediat m-am dus la Poradin, unde se afla Cartierul Prințului Carol [domnitorul României n.n.] și acolo am găsit și pe Marele Duce Nicolae, cărora le-am pus în cunoștință cele ce mi se comunicase de spionul grec și la propunerea ce le-am făcut, de a se amâna atacul pentru altă zi, când putem surprinde pe Osman Pașa. Marele Duce mi-au răspuns că a doua zi trebuie a se face atacul, fiind aniversarea Împăratului tuturor Rusiilor și că toată armata imperială ori va pieri, ori va lua Plevna”.
Deci, generalul Cernat a încercat să valorifice cu inteligență informația obținută, dar n-a fost luat în seamă. Ca urmare, în ziua de 30 august 1877, orele 11, trupele imperiale ruse, comandate de generalul Skobelev, au început lupta, căzând în capcanele otomanilor. Rușii au pierdut în câteva ore 18.000 de oameni, morți și răniți. Dar și acțiunea armatei române a fost respinsă, înregistrându-se 2.200 de oameni morți și răniți. Insuccesul nu s-a datorat numai trufiei comandamentului rus, ci și slabei cunoașteri a dispozitivului inamic. Alexandru Candiano-Popescu, comandantul Batalionului 2 vânători, care a lăsat în Valea Plângerii de la Grivița, în ziua atacului, 90 de morți, îl acuza pe generalul Gheorghe Anghelescu de lipsă totală de inițiativă în organizarea recunoașterilor speciale și critica atitudinea condamnabilă a maiorului Lahovary, care motivase că recunoașterea terenului din fața redutelor de la Grivița nu a putut fi executată din cauza unor greutăți obiective. Într-adevăr, recunoașterile făcute superficial cu două zile înainte de atac stabiliseră că exista o singură redută Grivița. Când ostașii români s-au apropiat, au constatat cu stupoare că erau două redute, bine plasate într-un dispozitiv cu o largă vedere, ce permitea focul încrucișat. De aici și consecințele dezastruoase.
Lecția învățată
Într-o lucrare publicată în 1923, generalul Candiano-Popescu conchidea, pe baza învățămintelor primului atac de la Grivița: „În război însă nu se întreprinde numai ce este lesne. Ofițerul de stat-major este dator să facă recunoașterea unei poziții, oricât ar fi de înconjurată de primejdii”. Chiar și ziariștii străini au remarcat imediat neglijențele condamnabile ale ofițerilor români statmajoriști în procurarea informațiilor despre inamic. Așa, de exemplu, Marchizul del Valle de Toje, corespondentul ziarului madrilen „Imparcial”, își informa cititorii, pe un ton foarte dur, despre greșeala maiorului Lahovary și a altor ofițeri români, despre care scria că „trebuiau condamnați la moarte”, deoarece „aceste acte izolate de lașitate au produs o adâncă indignare în piepturile bunilor patrioți”. La rândul lui, Mihai Dumitrescu, care fusese rănit în luptele pentru cucerirea redutei 1 de la Grivița, referindu-se la dezastrul produs ca urmare a lipsei de informații, se adresa, în 1893, noii generații de ofițeri de stat-major cu rugămintea ca atunci „când fac recunoașteri, să nu le facă pripit, ci cu multă băgare de seamă, atât în timp de pace și mai cu osebire în vreme de război, când o recunoaștere poate costa atâtea vieți omenești”.
Ostașii români au învățat repede din această tragică experiență, fapt pentru care și-au supravegheat foarte atent adversarul. Tot generalul Alexandru Cernat povestește că „trupele noastre din Divizia a 4-a au observat că grosul oștirii otomane începuse să iasă din redută, pe la orele 16, probabil pentru a se aproviziona cu hrană și muniție”. Simțind momentul de slăbiciune, generalul a ordonat atacul, pentru a realiza surprinderea. Ostașii români au ocupat astfel reduta Grivița 1 fără prea multă rezistență, capturând și un steag de luptă. „În zadar a doua zi și mai târziu au încercat turcii a o relua, căci întotdeauna au fost respinși”, își încheia generalul Cernat povestirea despre Plevna.
Extrem de interesant este și faptul că nu numai corpul ofițeresc de comandă al Armatei române a conștientizat, în urma acestui război, rolul important al informațiilor despre inamic. De exemplu, marele pictor Nicolae Grigorescu, cel care a însoțit Armata română pe toată durata campaniei, ne-a lăsat o serie de picturi, desene, crochiuri – prea bine cunoscute – ce înfățișează eroismul ostașilor români. Printre acestea se remarcă și tabloul intitulat „Spionul”, de fapt un portret ce dezvăluie o figură enigmatică, surprinsă pe un fundal întunecat, cu o ținută ce impresionează și atenționează parcă mustrător pe cei ce nu-l iau în seamă ori îi desconsideră „meșteșugul”.
În anii care au urmat Războiului de Independență, s-a pus, cu tot mai multă acuitate, problema înființării unui serviciu de informații care să corespundă necesităților Armatei, precum și pregătirea cadrelor care să îndeplinească astfel de misiuni atât în timp de pace, cât și în vreme de război. S-au elaborat numeroase proiecte de organizare, stabilindu-se și mijloacele necesare pentru activitatea de informații. Colonelul Ipătescu, comandantul Regimentului 17 Mehedinți, a publicat, în 1881, o lucrare intitulată „Serviciul de siguranță în campanie”, în care, pe baza experienței războiului din 1877-1878, prezintă câteva procedee de recunoaștere a terenului și de obținere a informațiilor despre inamic. El propunea constituirea unor patrule specializate, în care să intre de la doi oameni până la o companie sau un escadron, în funcție de necesități. Pentru recunoaștere, era necesar „un secret”, adică o parolă sau un semn convențional. Printr-o cercetare minuțios planificată, patrulele puteau intra în posesia unor informații importante despre dispozitivul, tăria forțelor, garda și ariergarda inamicului. Colonelul Ipătescu mai enumera și sursele, care, în opinia lui, puteau furniza informații prețioase, fără a-i neglija nici pe copii.
Reînființarea Secției a 2-a Informații
Experiența războiului din 1877-1878 reliefase din plin necesitatea funcționării permanente a unui organism superior de concepție și comandă, menit să asigure adaptarea structurilor militare la noile condiții de dezvoltare create de obținerea independenței naționale și de numeroasele modificări survenite în raporturile de forțe pe arena internațională.
La 29 noiembrie 1882, prin Înaltul Decret Regal cu nr. 2945, Statul Major General a devenit organul permanent de conducere a Armatei, având în compunere trei secții: Secția I (personal, mobilizare, operații), Secția a II-a (informații) și Secția a III-a (comunicații și transporturi).
Legea asupra serviciului de stat major, promulgată în 1883, prin Înaltul Decret Regal cu nr. 809, și Regulamentul serviciului de stat major, elaborat un an mai târziu, au stabilit în detaliu atribuțiile noului organism și componentele sale. Conform Regulamentului, Secția a II-a avea următoarele atribuții: reglementarea și pregătirea diferitelor servicii auxiliare ale armatei și corpurilor de Armată în campanie, precum și a serviciilor de căi ferate, poștă, telegraf, informații; studiul forțelor militare ale diferitelor state străine și observarea continuă a afacerilor lor militare; istoricul campaniilor și marilor operațiuni ale armatei; studiul și experimentarea chestiunilor științifice care prezintă un oarecare interes pentru Armată.
În 1886, Ministerul de Război a elaborat „Instrucțiuni provizorii” privind înființarea, pe lângă fiecare comandament, a unor „servicii de exploatare, recunoașteri și informațiuni secrete”. Primul capitol al Instrucțiunilor stabilea explicit faptul că „în război, este de cea mai mare importanță a se avea știință despre pozițiunile, mișcările și intențiile inamicului și de a-l împiedica să descopere pe ale noastre”. Unui astfel de serviciu i se încredința misiunea „să spioneze orice mișcare și să informeze pe comandant, să procure și să dea informații asupra mișcărilor adversarului”.
Odată cu înființarea Școlii Superioare de Război, în 1889, s-a introdus și un curs de specialitate, care la capitolul VI prezenta „Serviciul informațiunilor”. Interesante sunt argumentațiile acestui curs, care fixau rolul informațiilor în conducerea războiului. „Serviciul informațiunilor, se menționa în cursul sus-citat, are ca scop a procura comandantului superior știrile relative la inamic și teren, de care are trebuință pentru conducerea operațiunilor […]. Rareori comandantul poate dobândi știri exacte și complete asupra pozițiunii, forțelor și proiectelor inamicului. În general, neputând afla nimic cert, el conta a descoperi o parte din adevăr, a ridica un colț al vălului care ascunde situația. Luminat asupra unui punct precis, comandantul va putea adeseori deduce restul, ori cel puțin va putea obține probabilități suficiente pentru a lua o hotărâre. Lipsit de știri, comandantul este paralizat. Serviciul informațiunilor are, prin urmare, un rol capital în conducerea războiului [subl. n.]. Cei mai mari generali au afirmat importanța acestui serviciu prin îngrijirea ce au adus organizării și funcționării lui. Importanța însă a crescut proporțional cu mărimea efectivelor. Cu armatele mici de altădată era cu neputință a modifica dispozițiile sale potrivit cu circumstanțele noi. Astăzi, dacă nu primește știri în momentul oportun, comandantul poate fi redus la neputință, din cauza greutății de a mișca armate de un efectiv mare”. Cursul stăruia în continuare asupra unor aspecte precum: necesitatea, organizarea și principalele mijloace de informații. Deosebit de semnificative, pentru a se aprecia spiritul epocii, erau mijloacele de informații principale recomandate cursanților și anume: 1) hărțile și documentele adunate din timp de pace; 2) documentele găsite sau luate de la inamic; 3) interogarea locuitorilor, prizonierilor și dezertorilor; 4) spionajul (în sensul recurgerii de către MStM la serviciul agenților rezidenți în rândurile inamicului, în vremuri de pace ori de război; 5) informații procurate de cavalerie; 6) recunoașterile prin atașați militari; 7) recunoașterile topografice etc.
Dacă din punct de vedere teoretic se poate susține că exista o încadrare în spiritul epocii, practic însă organizarea unui serviciu secret de informații cu caracter militar în România, care să corespundă nevoilor armatei, întâmpina în continuare mari greutăți.
Alte inițiative în proiectarea unor structuri informative eficiente
Încă din timpul celui de-al doilea război balcanic, din 1913, se făcuseră simțite multe lipsuri, în special în domeniul efectivelor potențial combatante, precum și al pregătirii și dotării cu tehnică militară. I.G. Duca menționa, în lucrarea sa memorialistică, faptul că „lipsurile se dovediseră a fi fost atât de serioase, încât, dacă am fi fost siliți să dăm în Bulgaria adevărate lupte și dacă acest război nu s-ar fi redus la o plimbare triumfală, am fi avut surprize dureroase”.
Situația nu era mai bună nici în domeniul serviciilor secrete de informații. După cum rezultă din studiile și rapoartele întocmite de ofițeri ai Marelui Stat Major al Armatei Române, încă de dinainte de declanșarea războiului, lipsurile și efectele lor erau conștientizate. Astfel, într-un referat din 23 august 1911, se sublinia: „Serviciul de informații de la Statul Major General al Armatei nu a avut și nu are nici astăzi o organizare care să corespundă în adevăr misiunii sale, nu poate obține informații cu caracter mai confidențial asupra organizării militare a vecinilor, nici mai ales să recunoască și să țină în supraveghere persoanele ce se ocupă în țara noastră cu spionajul, așa ca să putem lua, la nevoie, măsurile impuse de împrejurări. Din această cauză suntem inferiori vecinilor noștri, căci, pe când aceștia cheltuiesc sume foarte mari și au servicii de informații complet organizate, prin care ne pot cunoaște cu de-amănuntul, noi nu putem face aproape nimic. Cauza principală a fost și este încă lipsa de mijloace bănești, care să permită organizarea serviciului cum trebuie”. Un alt document, din 5 octombrie 1911, sublinia că „la noi, neexistând o lege a contraspionajului în timp de pace, mulți pentru bani pot oferi serviciile lor, fără să se expună la un pericol prea mare”.
Cererile ofițerilor statmajoriști nu au rămas fără ecou. Clasa politică s-a dovedit receptivă până la un punct și a căutat să remedieze aceste lipsuri, dar tot prin improvizații. Bunăoară, în iarna anului 1912-1913, Parlamentul României, după cum mărturisea Titu Maiorescu, votase suma de 270 milioane lei pentru pregătirea grabnică a armatei, dar, probabil, intervalul fiind foarte scurt, investițiile destinate Ministerului Apărării Naționale nu și-au putut dovedi imediat eficiența. Deci, situația era cunoscută de către clasa politică, iar măsurile luate nu puteau depăși circumstanțele și caracterul de improvizație. În aceeași perioadă, s-au alocat, din fondul Ministerului Apărării Naționale, sume importante pentru organizarea unui serviciu de informații, numai că din rapoartele acelorași ofițeri statmajoriști, rezultă că au fost „cheltuite pentru alte nevoi”. Fără să riscăm o explicație tranșantă, ne vine greu să nu facem o asociere între această deturnare a sumelor alocate serviciului de informații al armatei și sinuciderile generalului A. Zotu, șeful Marelui Stat Major din acel timp, și a maiorului Ionescu, atunci când au aflat că primul-ministru Ionel Brătianu intrase în posesia listei cu persoanele care „lucraseră” în folosul germanilor.
„Până la războiul balcanic din 1913, armata noastră n-a dispus de un serviciu de informații propriu-zis”, spunea Mihail Moruzov, într-un raport întocmit după război. Abia în acel an, când românii au intrat în Bulgaria, s-au izbit de lipsa unui astfel de serviciu și atunci s-au luat primele măsuri pentru organizarea acestuia. Mihail Moruzov mai menționa că după războaiele balcanice s-a pus problema creării unui organism bine structurat, el fiind însărcinat cu această problemă. „Dar abia a luat serviciul ființă, abia s-au început primele recrutări și formări de elemente, că Secția a II-a din Marele Stat Major și-a schimbat opinia, preluând asupră-și și latura tehnică a Serviciului Secret”.
Sursa imaginii: Agerpres
Autor: Cristian Troncotă
