Aș vrea să spun câteva lucruri care ţin de reflecţia celor care vin din domeniul surselor deschise, în legătură cu modul în care receptăm o cultură de intelligence în România, anumite reflecţii necesare pentru o strategie de informaţii. În primul rând, cred că o strategie coerentă ar trebui să cuprindă niște reflecţii legate de definirea secretului în societatea noastră. Asta este o mare problemă. Definirea secretului într-o societate este o problemă de manufacturare, cum zic americanii, e o chestiune care trebuie făcută printr-un consens, printr-o negociere într-o societate.
Noi vorbim despre transparenţă și sigur că serviciile asta fac în acest moment: încearcă să deschidă, dar, de fapt, dacă ne uităm bine pe documentele administrative, vedem că transparenţa este însoţită de mărirea numărului de documente clasificate. În societăţile contemporane sunt milioane de documente clasificate și asta înseamnă că în societatea aceasta – cum spunea un lider ,,societatea complexă în care trăim” – începe să se prolifereze și forma.
Asta este o ameninţare, după părerea mea, la adresa strategiilor în general pe care le citim că sunt sau nu sunt pe site-uri și este o consecinţă a secretului. Citim documente cu un limbaj rezervat, în care prevalează mai degrabă forma. Dacă facem o analiză de conţinut, vedem că nu rămâne nimic. Noi putem spune că nu rămâne nimic, pentru că există ceva profund și important în spate, care nu a putut fi spus. Când un șef de serviciu secret ajunge la o televiziune, este felicitat la final dacă a reuşit să nu spună nimic, dar să evolueze cu graţie. Dincolo de aceasta, când este vorba despre o strategie naţională, este foarte important conţinutul.
În al doilea rând, cultura de securitate. Ce este cultura de securitate? Cum se formează ea? Toate serviciile de informaţii școlarizează în diferite forme. Am văzut că la noi este un început excepţional în acest domeniu. În ceea ce privește barometrele naţionale de risc, la noi opinia publică nu este nici sondată și, în același timp, nici nu este alimentată cu informaţii despre aceste subiecte. Dacă ne-am uita și am vedea câte riscuri există în percepţia publică, în afară de cele pe care le spunem noi în sondaj…
Noi avem niște grile destul de formale în sondaje – teama de război, de boală și de un conflict în zonă – care nu spun nimic, de multe ori, pentru activitatea individului ca atare.
Marea artă a celor care fac analiză într-o societate este să lucreze la tendinţele mici.
Noi știm că o tendinţă care se află în vârf de 30%, de 20% sau de 10% – este deja o tendinţă moartă, urmează ciclul descendent, când nu mai este importantă. Cum să prinzi tendinţele de 2%, de 1%, de 3%, care din aceste valuri mici vor deveni marele val? Aceasta este o mare artă în ceea ce priveşte analiza. Aș mai spune un lucru despre specificul societăţii noastre: noi, acum, după ’90, am devenit o societate naivă, un fel de societate pură, societate fără inamic, o naţiune care are peste tot numai prieteni, în definirea asumată publică. Dacă a dispărut polaritatea din Războiul Rece, totuși, o societate fără inamic este o societate vulnerabilă în sine. Are o structură vulnerabilă, o cultură care este vulnerabilă. Nu știm acum cine este dușmanul nostru: Omar Khayam, cultura islamică? Mă întreabă studenţii: Cine este dușmanul nostru în societate?
Este foarte greu. Acesta trebuie definit societal. Nu definit neapărat în sensul polarităţii absolute – axa răului – dar trebuie să îl definim cumva. Sau suntem poate o societate paradisiacă, ce evoluează spre cea mai bună din lumile posibile? Am putea să spunem așa ceva, dar am vedea că nu funcţionează.
În ceea ce privește ameninţările, războiul cognitiv, folosirea capacităţilor de cunoaștere și de prelucrare a informaţiei în scop conflictual, de exemplu transportul de mituri și modele între culturi: este un lucru mai complicat decât pare la prima vedere. Să luăm un exemplu foarte ușor, fără să exagerez. Modelul în care diverse culturi văd sărăcia și bogăţia: ,,bogatul niciodată nu va ajunge în Împărăţia Cerului, decât atunci când cămila va trece prin urechile acului”. Spre exemplu, societatea noastră ortodoxă are această definire. Există și în zona orientală această abordare a bogăţiei. Pe de altă parte, logica protestantă este diferită: te îndeamnă spre acumulare, pentru că poţi să fii ,,alesul”; nu știi cine este ,,alesul”, dar ai o datorie să multiplici ceea ce ţi-a lăsat Dumnezeu. Or, ce produce la noi acest tip de abordare?
Uitaţi-vă că 80% din populaţie afirmă că cei care acumulează avere într-un fel sau altul, au făcut-o în mod ilicit, prin corupţie și așa mai departe. Modul cum este definit statul care este un prost gestionar. Acum statul devine, de fapt, un salvator al neoliberalismului. Oamenii nu mai înţeleg.
Indicele de percepţie a corupţiei este folosit în general ca metodă de agresiune asupra societăţilor. Eu am avut ocazia să propun dintr-o poziţie guvernamentală ca Guvernul să ofere bani să facem o cercetare intensă, condusă de organisme internaţionale despre Sistemul Naţional de Integritate. O chestiune complicată. Nimeni nu a fost interesat de faptul că Guvernul ar putea să dea bani pentru că ar fi apărut niște cifre, nu ar mai fi acţionat indicele de percepţie a corupţiei. Pentru că acest indice este amplificat prin surse deschise. Și este singura măsură, pentru că, de fapt, noi nu avem o măsură a corupţiei, cu adevărat.
Apoi, atacul prin surse deschise, nu numai în analiza surselor deschise, ci atacul cel mai important, după părerea mea, sociologic vorbind, fără să fiu specialist în intelligence, atacul prin surse deschise este poate ameninţarea cea mai importantă în acest moment. De aceea, este importantă și forma de luptă în acest război cognitiv despre care se vorbește în ultimii ani. Pentru că aici este vorba de faptul că, în modelul cultural din acest moment, un model narcisist, nu ne mai putem apăra cultural prin modele raţionale, cum era în timpul Războiului Rece: ,,acesta este inamicul”. Acum, dilema statelor va fi următoarea: avem un individ care reacţionează în funcţie de situaţie, are valori specifice unor contexte. Oamenii nu mai sunt așa de omogeni cum credeam noi, un model din acesta în care avem câteva valori perene.
Cei care studiază stilul de viaţă al inamicului își dau seama că nu mai sunt trei sau cinci clase culturale, ci avem foarte multe tipuri de personalitate, care este multiformă. Ca și virusul care își schimbă foarte des forma. Și atunci, una dintre dilemele statelor contemporane se bazează pe întrebarea: investești în capitalizare intelectuală, în construcţia unei diversităţi a societăţii sau în controlul informaţiilor și interceptarea surselor? În ceea ce privește această chestiune, ai eșec operaţional tot timpul, când trebuie să controlezi într-un asemenea mod total. Dar cum reușești să creezi diversitate, o diversitate care până la urmă să fie într-un anumit fel controlabilă, care să se controleze pe sine prin mijloace democratice? Acesta este un lucru care cred că este foarte important.
Nu avem o doctrină europeană de securitate în societatea aceasta fără inamic. Nu putem integra competiţia economică, războiul economic. În societatea noastră, nu avem o cultură strategică, suntem descoperiţi aici, de fapt nu avem inamici, mai ales pentru domeniul economic. Noi știm că avem aliaţi în NATO, avem parteneri în Uniunea Europeană, dar competiţia economică a rămas aceeași.
Cum integrăm aceste lucruri, pentru că nu există o doctrină europeană și nici nu cred că este posibil, până la urmă, acest lucru. Lipsa unor institute de cercetare contribuie la asemenea evoluţii negative – societatea noastră cred că este foarte slabă din acest punct de vedere. Faceţi un experiment pe Legea uninominalului, sunt unul sau doi oameni care au lucrat la lege și știu care sunt consecinţele până la capăt, cum se alege un deputat, prin toate filtrele respective; dar nimeni nu a citit până la capăt această lege. Din domeniul politic știu sigur, pentru că am testat zeci de oameni. Așa se întâmplă cu majoritatea documentelor: cele mai vizibile și cele mai importante pentru societate sunt cele pe care nu le cunoaște nimeni. Și, din acest punct de vedere, câteodată, serviciile de informaţii au senzaţia că știu totul, că nu au nevoie de nimeni, că, dacă știu lucruri de budoar, să zicem social, cunosc și ceea ce se întâmplă. Aici sunt foarte multe lucruri și modul cum se promovează până la urmă.
Tofler, știm cu toţii că a scris lucruri interesante, dar foarte puţini știu că a fost tot timpul angajat la „RAND Corporation”. Sau Albright, sau alţii, care au fost aduși în domeniul politic din aceste zone de reflecţie și strategică privată.
Un alt exemplu legat de vulnerabilitatea economică. Aici, în acest moment, avem o problemă, criza financiară, mondială. Am lucrat în întreprinderi mai mari sau mai mici. În acest moment, dacă ne uităm la băncile noastre, deși criza financiară a început din februarie 2007, băncile din România nu au un ,,situation room”, nu sunt pregătite să reziste unei situaţii de criză. Unele au, probabil cele centrale, dar majoritatea, nu. Dar acest lucru, după părerea mea, ţine tot de această cultură.
Locul informaţiilor în societatea românească ţine tot de cultura noastră legată de intelligence. Și acest lucru trebuie făcut, acesta este un început sau este o continuare, dar trebuie făcut strategic și inteligent pentru că altfel intră în binomul acesta, în polaritatea asta, secret-transparent sau în cel privat-public, în care ceea ce este privat mă interesează pe mine și este important, nu trebuia să ajungă public. Cred că inteligenţa strategică a unei societăţi se măsoară și în posibilitatea de a gestiona greșelile majore de management politic. Aceste greșeli nu ţin numai de decizie, de greșelile de decizie care au ca bază lipsa de informaţie, ci ţin de mai mulţi factori de influenţă care apar într-o societate. De exemplu, prejudicierea fundamentului de coeziune socială dintr-o societate marcată de bătălia între sindicate, faptul că profesorilor li s-au opus funcţionarii, sunt lucruri care ne afectează. O dezbatere publică asupra unor asemenea probleme de modele, percepţii și politici poate aduce contribuţii informaţionale serioase unui proiect de strategie.
Autor: Vasile Dâncu
