Odată cu formarea voievodatelor și organizarea lor administrativă (1250) se înființează un serviciu poștal format din curieri călare însărcinați cu transportul poruncilor domnești către cele mai îndepărtate părți ale țării și aducerea informațiilor necesare unei bune administrări. Pentru păstrarea păcii și integrității statelor lor, domnitorii români stabilesc relații de prietenie și de rudenie cu șefii țărilor slavone de peste Dunăre, cu regii Poloniei și chiar cu papii de la Roma, cu care corespondează prin curieri speciali.
Foarte curând, expansiunea Imperiului Otoman schimbă contextul general pentru întreaga creștinătate europeană, dar mai ales pentru țările române. Mărturiile scriitorilor vremurilor evidențiază calitățile strategice și politice ale domnitorilor români care, pe lângă actele de vitejie, întrețin o amplă corespondență cu șefii altor state creștine pentru încheierea alianțelor necesare menținerii integrității teritoriilor românești vreme de sute de ani.
Oportunitate pentru păstrarea integrităţii teritoriale
Primul document privind existența serviciilor poștale pe teritoriul țării noastre este „Hrisovul” dat de domnitorul Mircea cel Mare, în anul 1399, la Giurgiu. Sub domnia sa (1384-1418), odată cu extinderea teritoriului și diversificarea afacerilor de stat care se tranșau prin curieri, este semnalată întreținerea unei îndelungate corespondențe cu regii Poloniei, Ungariei, Serbiei, cu Alexandru al Moldovei, cu popoarele din Asia Mică, dar și cu sultanii Turciei. Relațiile comerciale se dezvoltă prin comunicarea cu Veneția, Rusia, Brandenburg și Italia.
Despre corespondența lui Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504) există mai multe mărturii. Istoricul Alexandru Xenopol menționează o scrisoare sosită în anul 1470 printr-un trimis special al lui Uzun Hassan (șah al Persiei), prin care este anunțată o victorie a acestuia obținută în fața turcilor. Intenționând să organizeze un nou atac, șahul îi solicită lui Ștefan „să aducă acest fapt la cunoștința tuturor principilor creștini spre a face și ei acest lucru din părțile Europei”. Astfel, Paul Omenbonum, trimis al Senatului Venețian în Persia, este însărcinat ca, la înapoiere, să treacă prin Moldova cu misiunea de a încheia, în numele șahului, o alianță cu domnitorul Ștefan. La rândul lui, Ștefan îi dă o scrisoare adresată Papei, prin care cerea formarea unei coaliții împotriva dușmanului creștinătății. Judecând după amploarea relațiilor dezvoltate de către Ștefan cel Mare cu Hanul Tătarilor, Țarul Moscovei, regii Poloniei și Ungariei, Senatul Venețian, Papa și cu ceilalți principi creștini, precum și după faptul că el se afla mereu în mișcare, se poate aprecia că domnitorul pusese la punct un serviciu poștal care folosea un număr însemnat de curieri. Spațiul Moldovei era, de asemenea, tranzitat frecvent și de către curierii serviciilor poștale străine.
În vremea lui Mihai Viteazul (1593-1601), serviciul poștal, deși rămâne rezervat necesităților statului, ia o formă mai bine organizată, fiind pus sub autoritatea Marelui Postelnic, un fel de ministru al afacerilor străine care avea și atribuții în domeniul corespondenței interne și externe a domnitorului. Pe lângă curierii obișnuiți, existau și curieri speciali, care asigurau legătura între Galați și Iași, pentru transportul corespondenței aduse de la Constantinopol de curierii turci, deoarece acestora le era interzisă intrarea în țară.
Intelligence prin intermediul serviciilor poștale
Xenopol precizează că, urmare a victoriilor obținute de Ștefan cel Mare, Senatul Venețian trimite, în anul 1476, la curtea acestuia, în calitate de ambasador, pe Emanoil Gerardo, cu porunca expresă de a-l seconda permanent pe domnitor, de a-i studia țara și relațiile interne și internaționale și de a trimite către Senat rapoarte zilnice. Circulația curierilor (călărași) între capitalele țărilor române și Constantinopol s-a intensificat datorită faptului că domnitorii, depinzând de Poartă, voiau să afle, prin reprezentanții lor (trimiși special), care sunt intențiile demnitarilor turci. Pentru a preîntâmpina situațiile nefavorabile, ei trimiteau imediat cadouri în bani și obiecte de valoare, transportate, în cele mai multe cazuri, tot de curieri. Un număr însemnat de curieri asigurau legătura țărilor române cu Constantinopolul, dar și cu Polonia, Rusia, Transilvania și Viena. Domnitorii români asigurau fluxul informativ către Poartă, prezentând noutățile sosite din alte țări, dar și către curțile europene, oferind date despre intențiile Constantinopolului.
În colecția de documente Hurmuzaki există o scrisoare, din 1604, adresată de Eremia Movilă regelui Poloniei, în care se comunică: „Ieri au sosit de la Constantinopol călărașii mei prin care Chehaia mea, care este întotdeauna pe lângă Poartă, îmi scrie că împăratul turcilor a murit.(…) Aștept alți călărași cu noutăți ulterioare”.
Istoricul Xenopol ne arată că, între anii 1685-1696, atât Constantin Cantemir, cât și Constantin Duca (domnitori ai Moldovei) au facilitat tranzitul corespondențelor ambasadorului Franței la Constantinopol cu Polonia și cu principele Transilvaniei. Istoricul remarcă preocuparea „domnului Moldovei de a se informa asupra conținutului scrisorilor ce treceau prin mijlocirea poștei lui, slujindu-se pentru aceasta de iscusința unui grec franțuzit, un anume Neculai Deport”.
Constantin Brâncoveanu (1689-1714) întreține o bogată corespondență cu monarhi și alte personalități marcante ale vieții politice europene. Având în vedere primejdiile la care erau supuși curierii, el a evidențiat necesitatea utilizării pe scară largă a cifrului. Stolnicul Constantin Cantacuzino (unchiul domnitorului) s-a inițiat în tainele criptografiei (răspândită, în acele vremuri, la toate cancelariile statelor din Europa) în perioada în care s-a aflat la studii în Italia. Constantin Brâncoveanu, în timp ce era logofăt la curtea lui Șerban Cantacuzino, a contribuit la realizarea unui cifru folosit în relațiile cu Imperiul Habsburgic, cu țarul Petru cel Mare și cu celelalte personalități moscovite. Anticipând pericolul descoperirii cifrului de către Poartă, Brâncoveanu, pe lângă înlocuirea acestuia, dispune reorganizarea sistemului de transmitere a corespondenței prin interpunerea unor curieri care, fără a ajunge la destinație, știau numai că transmit pachete dintr-un loc în altul. Curierii din primul eșalon nu cunoșteau destinația pachetelor care conțineau scrisori cu informații secrete, curierii din ultimul eșalon nu știau de unde vin pachetele, iar cei din eșaloanele intermediare nu cunoșteau nici sursa, nici destinația. Constantin Brâncoveanu înlesnea schimbul de corespondență între guvernul Austriei și ambasada sa din Constantinopol. Aceasta era trimisă în București și apoi, prin curierii români, la Constantinopol, fiind predată Capuchehaiei (reprezentant al domnitorului român) care în vremea aceea era grecul Enache Porfiriță. Acesta desfăcea scrisorile și comunica Porții conținutul lor, după care le preda ambasadei. Același lucru îl făcea și cu gazetele ce se trimiteau din Viena pe aceeași adresă.
Constantin Mavrocordat are meritul de a fi primul domnitor al Moldovei care a luat în sarcina statului cheltuielile pentru întreținerea serviciului poștal. El care a încercat să introducă, în perioada 1741-1744, un sistem de reforme prin care să îmbunătățească situația clasei de jos, susținătoare a serviciului poștal. La rândul său, Alexandru Ipsilanti, domn al Munteniei, transformă serviciul poștal în instituție de stat, cheltuielile fiind preluate în sarcina acestuia (1775) și acordă publicului dreptul de folosință. Relațiile cu Poarta rămân la fel de active și în vremea lui Nicolae Caragea (domn al Munteniei între anii 1777-1786) care avea, la Viena, după cum arată Xenopol, mai mulți agenți informatori printre care și pe abatele spaniol Agala. Informațiile pe care acesta din urmă le transmitea regulat erau apoi furnizate de către Caragea Constantinopolului. În același scop, Moruzi al Moldovei avea un agent la Varșovia și unul la Viena. Informațiile sosite de la aceștia erau foarte utile Porții, care nu avea niciun reprezentant pe lângă curțile europene.
Îmbunătăţirea serviciului poștal pentru susţinerea Rusiei
Susținut de către ruși, Constantin Ipsilanti este numit domn al Moldovei (1799) și apoi al Munteniei (1802). Preocuparea sa pentru îmbunătățirea serviciului poștal s-a dovedit a fi nu numai în interesul bunului mers al acestuia, ci mai mult pentru susținerea Rusiei în războiul pe care aceasta avea să-l poarte împotriva turcilor. Ipsilanti a acordat un interes deosebit relațiilor cu străinătatea, având corespondenți politici în principalele orașe ale Europei, de unde era informat în legătură cu toate evenimentele, activitatea și scopurile lui Napoleon Bonaparte. Ipsilanti își adapta astfel orientarea demersurilor sale politice, iar informațiile pe care le transmitea Porții aveau să se dovedească a fi pură dezinformare. În vremea sa, ambasadorul Franței la Constantinopol avea curieri speciali pe relația Constantinopol – București care se întâlneau și schimbau corespondențele cu cei de pe relația Viena – București. Xenopol citează cazul unui curier venit din Constantinopol care, negăsindu-l pe cel din Viena, apelează la Gaspari, ministrul afacerilor străine al lui Ipsilanti; acesta preia corespondența și o expediază printr-un curier român către Viena, dar nu înainte de a afla conținutul ei. Descoperind trădarea lui Ipsilanti, Poarta îl condamnă la moarte, însă sentința nu poate fi aplicată deoarece Ipsilanti reușește să fugă, grație unei informări primite la timp. La începutul secolului al XI-lea, forțat de situația economică, noul domnitor, Ion Caragea, reduce distanțele și personalul serviciului poștal, dar menține drumul de transport al corespondenței către Austria. Pe această cale, domnitorul era informat regulat de către agentul său, Genf, asupra tuturor evenimentelor care se petreceau în Europa.
În conținutul unui „Album Moldo-Valaque” din 1848, un oficial francez relatează faptul că „domnitorii români, vasali ai împăraților Turciei, erau ținuți sub aspră pedeapsă de a încunoștința în orice împrejurare pe sultani de cele mai mici acte ale principilor creștinătății. Acești domnitori, în general bogați și generoși, vărsau din plin aurul peste tot și în favoarea tuturor acelora care, din principalele puncte ale Europei, ar fi voit a le da în schimb științele cele mai confidențiale și secrete și cum știrile se primeau se și expediau la Constantinopol prin poștă. Domnitorii purtau o deosebită grijă asupra funcționarilor acestui serviciu”.
Serviciul poștal, o structură de importanţă strategică
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, concomitent cu serviciile poștale autohtone, funcționează pe teritoriile românește oficii poștale rusești (care trimiteau curieri ordinari spre Galați și curieri extraordinari pe cursele București – Constantinopol, Odessa și Petersburg) și austriece (înființate pe lângă consulatele din București și Iași, iar mai târziu și în alte orașe, expediind corespondența în genți închise, prin intermediul poștei românești).
Istoricii vremurilor apreciază că „prin organizarea unui serviciu poștal propriu în interiorul țărilor române, Austria nu urmărea numai necesitățile armatelor sale, nici progresul și dezvoltarea acestor țări, ci aservirea lor economică, monopolizând colectarea, transportul și distribuirea trimiterilor poștale, mai ales pe cele schimbate cu străinătatea”. Profesorul de economie politică Stein scria, în ziarele din Viena (în anul 1856), că „(…)pentru motive economice, țările române sunt necesare dezvoltării Austriei. Ar fi o greșeală încercarea de cucerire a lor prin arme, când Austria poate ajunge la același rezultat prin mijloace precum: monopolul navigației pe Dunăre, canalizarea râurilor interioare, exploatarea minelor și pădurilor prin companii privilegiate, așezarea capitalurilor austriece în tot soiul de întreprinderi productive, stabilirea de poște, telegrafe și diligențe, colonizarea progresivă a țărilor și mai ales întinderea cea mai mare a jurisdicțiilor consulare”.
După revoluția lui Tudor Vladimirescu și instalarea, în 1822, a domnitorilor pământeni (Ion Sandu Sturza în Moldova și Grigore Ghica în Muntenia), la Iași se încheie un contract pentru stabilirea noilor condiții de arendare a serviciului poștal, în care se vorbește pentru prima dată despre transportul corespondenței oficiale cu expedieri regulate și urgente: „De două ori pe săptămână să se trimită plicurile pe la ținuturi cu țimirași, iar când va cere trebuința se vor trimite plicurile și în afară de zilele acelea…”. Țimirașii serviciului poștal din Iași erau oameni plătiți de antreprenorul poștei și însărcinați cu purtatul plicurilor autorităților Statului, în timp ce, către celelalte ținuturi, același serviciu se făcea cu călărașii isprăvnicești. Numit domnitor al Munteniei în anul 1849, Barbu Știrbei extinde activitatea serviciului poștal, în scopul satisfacerii intereselor administrative. Este organizat un serviciu pentru transportul corespondenței oficiale între „reședințele județelor și reședințele plășilor din fiecare județ și între acestea din urmă și comunele care formau plășile”. Transportul este realizat cu personal militar format din dorobanți călări (soldați cu schimbul), după un program bine stabilit. „Dorobanții predau corespondența la destinație și o preluau pe cea destinată cârmuirii. Acolo unde un dorobanț în drumul către o subcârmuire trecea pe lângă o alta, preiau și corespondența aflată acolo, iar pentru cârmuirile cu totul depărtate se prevede ca dorobanții lor să vină până la o subcârmuire situată mai la mijlocul distanței, unde să facă schimbul corespondenței cu dorobanții cârmuirii. În cazurile urgente și extraordinare se vor trimite dorobanți expreși”. Întreaga activitatea este monitorizată astfel încât „stăpânirea centrală să aibă știință despre mersul exact al corespondenței oficiale în întreaga țară”.
„Secretul corespondenţelor și al depeșelor telegrafice este inviolabil“
Prima măsură privind garantarea secretului corespondenței poștale este luată în 1866, când directorul poștelor, Miltiad Costiescu, obține o prevedere în Constituția României: „Secretul corespondențelor și al depeșelor telegrafice este inviolabil. O lege va determina responsabilitatea agenților guvernului pentru violarea secretului scrisorilor și depeșelor încredințate poștei și telegrafului”.
La 1 ianuarie 1865 intră în vigoare prima lege de organizare a poștelor și telegrafelor elaborată de către maiorul Cezar Librecht (foto), prin care se stabilesc bazele de exploatare a celor două mari servicii reunite. Librecht este numit director al telegrafelor din Moldova imediat ce Cuza este ales domnitor și confirmat, după Unire, în funcția de inspector general al telegrafelor din ambele țări. Ceea ce atrage atenția la această personalitate în domeniu, sunt preocupările sale în zona de intelligence. Militar de carieră, Librecht a ocupat succesiv funcțiile de inspector general al telegrafelor, adjutant domnesc și director general al poștelor și telegrafelor. El obține (prin mijloacele de comunicație aflate la dispoziție) de la șefii de stații recrutați în mod inteligent pe tot cuprinsul țării, informații importante despre situația operativă pe care le furnizează constant lui Cuza, exercitându-și totodată autoritatea și controlul asupra tuturor ramurilor de activitate. Ulterior, se aprobă în România o lege menită să completeze reglementarea intrată în vigoare în 1865, prin care se introduce dreptul guvernului de a opri expedierea corespondențelor deschise care par primejdioase siguranței statului, se garantează secretul corespondențelor și se instituie pedepse corespunzătoare. În Art. 23 din prima lege de organizare a corpului telegrafo-poștal, se prevede, la Titlul VI – Jurământul, faptul că „La intrarea în funcțiune, impiegații telegrafo-poștali vor depune următorul jurământ: Jur (…) că voi servi în funcția ce mi s-a încredințat (…) că nu voi împărtăși nimănui cuprinderea corespondenței (…).”
În susținerea menținerii remunerației personalului poștal (1866- 1867), Mihail Kogălniceanu afirmă: „Nu dezorganizați acest serviciu, căci telegrafiștii (corpul telegrafo-poștal) sunt păstrătorii onoarei și intereselor, nu numai ale fiecăruia dintre noi, care corespondăm pe baza discreției lor, dar și a acelor mai mari secrete și interese de stat. De la acești funcționari trebuie să cerem: știință, moralitate, probitate și activitate, iar menținerea salariilor nu este nicidecum un prisos, ci un drept câștigat și sacru”.
Pe măsură ce posibilitățile de comunicare (prin telegraf, telefon etc.) și transport (feroviar, naval, rutier etc.) s-au diversificat și au fost deschise publicului larg, activitățile serviciilor poștale și cele de intelligence s-au multiplicat, devenind din ce în ce mai specializate. Pentru desfășurarea lor s-au constituit, în timp, structuri distincte care colaborează, în baza unor legi clare, în vederea asigurării securității naționale.
Abstract
The emergence of centralized states in the areas inhabited by Romanians came up with the first postal services, operated through messengers. They were tasked with the delivery of official orders throughout the country. Special messengers served to build trust and maintain good foreign relations.
An official act issued in 1399 is the first evidence of the existence of the postal services, operated by riding messengers. Romanian rulers kept constant contacts through messengers with their Polish, Hungarian, Serbian, Ottoman or Venetian correspondents. News from the Occident passed through
Romanian territories in their journey to the Orient, and vice versa. This was very important for the intelligence approaches of the Romanian rulers because they could learn about potential threats to their authority. Postal services kept on developing in the 18th and 19th centuries, and the first law that brought under regulation this type of activities was issued on January 1st 1865, due to Cezar Librecht’s efforts. Both postal services and intelligence activities grew more and more professional, taking advantage of the new technologies related to communication and transportation means.
Autor: Adrian Popescu
