Ipak, dau ştire domniilor voastre… „[…] gradul de civilizaţie al unui popor sau al unei ţări se măsoară după starea de perfecţiune a acestui supranatural organ de transmitere al ideilor, simţămintelor şi al lucrurilor şi […] acolo unde manifestările sunt regulate, sigure, repezi şi puţin costisitoare, acolo este prosperitatea economică, activitatea comercială şi viaţa inteligentă”. Acolo, de fapt, există securitate naţională!
În pragul unor nevoi sau pericole comune ori din dorința de a construi afaceri comerciale, popoarele au reușit să stabilească prin serviciile poștale relații (alianțe, învoieli, înlesniri) menite să le apere propriile interese și de cele mai multe ori acestea s-au dovedit a fi unica sau cea mai bună soluție. Din această perspectivă, este remarcabil rolul civilizator de necontestat pe care serviciile poștale l-au jucat în soarta omenirii, dat fiind faptul că timp de peste două milenii, mai precis până la apariția altor posibilități de interacțiune umană (telegraf, telefon etc.), ele au constituit principalul canal de comunicare cu ramificații extinse bine stabilite.
Iar dacă avem în vedere faptul că, de-a lungul timpului, prin serviciile poștale au călătorit, în ambele sensuri, oameni, informații (scrisori), valori și colete, se naște întrebarea: Ce a fost mai întâi, serviciul de informații (spionajul) sau serviciul poștal (poșta)? Încercarea de a alege între cele două servicii nu este o eroare; unii se vor grăbi să aleagă spionajul, aducând drept argument simpla curiozitate manifestată de către oamenii preistorici pândind din spațiul unor ascunzători, iar alții vor alege poșta, mizând pe satisfacerea unei nevoi umane primare, aceea de interacțiune prin comunicare.
De fapt, dificultatea de a alege corect este firească având în vedere faptul că atât în ceea ce privește spionajul, cât și poșta, începuturile sunt necunoscute, puținele izvoare istorice existente remarcând plasarea temporală a celor două sisteme de organizare în imediata apropiere a grupării oamenilor în familii, triburi și popoare. Ambele servicii implică comunicarea umană, însă punctul de plecare este diferit, fiind fundamentat de natura intenției. Nu întâmplător în dicționarul explicativ al limbii române avem astăzi în suma de explicații a cuvântului poștă și pe aceea pentru expresia „a duce poșta” – ”a colporta știri, aprecieri, păreri, zvonuri de la o persoană la alta”, „a umbla cu vorbe”, „a face intrigi”.
Tocmai de aceea, provocarea lansată prin formularea acestei întrebări nu vizează obținerea unui răspuns ferm, ci mai curând declanșarea interesului pentru receptarea unor elemente de cunoaștere istorică despre organizarea și funcționarea serviciilor poștale în forme din ce în ce mai dezvoltate și care au facilitat inițierea și aplicarea unor metode și tehnici de tip informativ care sunt utilizate și astăzi de către toate serviciile de informații. Atunci ca și acum acestea au servit, în principal, unor obiective statale, strategice, geopolitice etc.
Cuvântului „poștă” este o formă prescurtată a lui posita, participiul trecut feminin al verbului latin ponere („a pune”), prin care se indicau stațiile așezate din loc în loc, la distanțe egale, pe drumurile pe care treceau curierii statului roman (serviciul poștal roman, în ansamblul lui, se numea cursus publicus). În sensul unui drept de circulație, cuvântului „poștă” este folosit pentru prima dată în evul mediu, în timpul lui Alfonso al X-lea, regele Castiliei (1252-1284), și al Papei Honorius al III-lea (1216-1227), iar mai târziu îl găsim în memoriile cronicarului Comines și într-o ordonanță al lui Carol al VIII-lea, regele Franței, în anul 1487.
Serviciile poştale în lume. Începuturile organizării serviciilor poștale (antichitate)
Primele mărturii despre serviciile poștale datează din perioada antică și aparțin istoricilor vremii care atestă existența acestora în țări precum Egipt, Persia, China, Grecia, Statul Roman. În toate cazurile, organizarea lor presupunea stabilirea unor trasee de deplasare a curierilor (pe jos, cu animale sau mijloace de transport cu tracțiune animală) și a unor stații de odihnă și schimb al mijloacelor de transport (relee), serviciul poștal fiind susținut prin efortul localnicilor, deși nu servea intereselor directe ale acestora. Particularitățile țineau de gradul de rapiditate al deplasării curierilor și elementele de ordin geografic, politic și cultural, potrivit nivelului de dezvoltare statală.
Apreciind importanța cunoașterii situației operative interne și externe a ținuturilor aflate sub stăpânirea lor, șefii de stat desfășoară prin serviciile poștale o activitate regulată de culegere de informații care include și transmiterea cifrată a mesajelor confidențiale, numind pentru aceasta oameni cu calități native, instruiți, bine remunerați și cu posibilități de avansare pe scara ierarhică.
Într-o descriere a serviciului poștal egiptean, istoricul grec Diodor din Sicilia, arată că „Trezit de dimineață regele primea singur scrisorile sosite din toate părțile regatului pentru a fi în măsura de a trata și rezolva afacerile cât de înțelept posibil, după ce lua la cunoștință exact despre tot ce se petrecea în statele sale.”, iar în ceea ce privește organizarea acestuia în Persia, în relatările istoricului Xenophon, găsim consemnat faptul că: „[…] se cunoștea încă o descoperire a lui Cirus, foarte folositoare pentru a asigura guvernarea întinsului său regat: este un mijloc de a ști, fără întârziere, tot ce se petrece în părțile cele mai îndepărtate. Socotind distanța pe care un cal poate să o străbată într-o zi fără a fi obosit, el făcu să se construiască pe drumuri grajduri despărțite între ele printr-o aceeași distanță. El așeză acolo cai și servitori însărcinați a-i îngriji. Însărcina în fiecare dintre ele un om deștept, pentru a-i primi scrisorile aduse de un curier, a le încredința altui curier, a avea grijă de voiajori și de caii care soseau obosiți și a-i înlocui prin alții.”.
Herodot amintește despre faptul că Cirus, în timpul expediției sale contra sciților (în anul 500 înainte de Hristos), înființase un serviciu de curieri pentru a fi cât mai repede pus la curent cu evoluția evenimentelor care se produceau în Persia, iar istoricul grec Plutarch arată că Darius I, fiul lui Histaspe, înainte de a urca pe tronul Persiei, fusese inspector general al releelor de poștă. În Persia, instituția poștelor purta denumirea de angara sau corvadacare și se traducea prin obligația locuitorilor țării de a-și da gratuit concursul cu oameni, vite, mijloace de transport la executarea unui serviciu care, deși era de interes general, nu era perceput ca pe un avantaj particular (termenul este utilizat şi în zilele noastre într-un înţeles similar).
Descriind serviciul poștal organizat în Grecia antică (constituită din mici republici care dețineau curieri particulari numiți anghelos – „anunț”), Herodot oferă și o mărturie despre transmiterea prin serviciul poștal a unor mesaje cifrate: „eforii spartani care aveau putere mai mare decât regii și Senatul comunicau cu regii în campanie prin mijlocul Scytalei, baston înconjurat de o bandă de piele, pe care ei scriau ordinele. Această bandă desfășurată nu prezenta decât caractere fără șir, dar regele sau generalul citeau ordinul prin mijlocul unui alt baston la fel și pe care îl purtau cu sine.”.
Poșta califilor arabi, fondată de către înțeleptul calif Moavia în anul 630 după Hristos, era organizată numai pentru necesitățile statului, pe o suprafață extinsă și pe principii împrumutate de la perși și romani. Personalul poștal era condus de directori care mai aveau o misiune importantă: obligația de a observa și raporta despre îndeplinirea atribuțiilor funcționarilor financiari, politici, administrativi, despre situațiile agricole, baterea monedelor, plata soldelor, starea trupelor; rapoartele acestora erau adresate directorului general al poștelor, subordonat direct califului. Cea mai sugestivă apreciere a importanței poștei ca administrație de guvernământ în stat și caracterul ei de veritabil serviciu de informații a fost lansată de către califul Mansur când a afirmat: „Tronul meu se reazemă pe patru picioare, iar suveranitatea mea pe patru oameni, un cadiu ( judecător) care să nu greșească, un prefect de poliție energic, un ministru de finanțe cinstit și un director de poștă credincios care să mă informeze în mod drept de tot ceea ce se petrece”.
Serviciul poștal în Imperiul Roman – un model universal
Cea mai impresionantă organizare a unui serviciu poștal, din perspectiva similitudinilor cu organizarea actuală a poștei speciale, a fost realizată în Imperiul Roman.
Primele date despre înființarea serviciului poștal la romani sunt aduse de Titus Liviu și arată că acesta exista între anii 510-530 î.e.n., sub denumirea de Angaries, redenumit în perioada înfloritoare a Imperiului Roman cursus publicus. Potrivit istoricului latin Sueton, în scopul de a cunoaște prin mijloacele cele mai rapide ceea ce se petrecea în provincii, Augustus a așezat pe drumurile militare, la distanțe scurte, oameni pe jos (ulterior curieri călare sau căruțe) care transmiteau din mână în mână scrisorile și le aduceau în cel mai scurt timp din țările cele mai îndepărtate.
Cursus publicus funcționa pe drumurile militare și transporta poruncile imperiale, banii publici, pe funcționarii statului în misiune, ambasadorii și chiar pe împărații romani. Din loc în loc se aflau stații pentru adăpostirea curierilor, cailor și căruțelor, iar din punct de vedere al vitezei, serviciul poștal era împărțit în poșta rapidă / cursus celer sau velox, pentru care erau folosiți cai de rasă superioară și mijloace de transport ușoare în scopul transportului de valori, bani publici, arme, și poșta grea de transport / cursus clabularis, pentru care erau folosite trăsuri de capacitate mare în scopul transportului bagajelor, mărfurilor și al aprovizionării militare. Conducerea și supravegherea releelor era încredințată pe termen de cinci ani locuitorilor notabili ai orașelor, la retragerea lor din funcție fiindu-le decernate titluri onorifice.
Publicul nu profita de serviciul poștal, acesta fiind pus doar la dispoziția împăratului, casei sale și a înalților funcționari ai Imperiului care puteau folosi serviciul în baza unei autorizații speciale / diploma sau littaere evertionis, care purta sigiliul și semnătura împăratului sau a prefectului pretoriului. Înstrăinarea diplomelor era interzisă, iar un birou înființat pe lângă prefectul pretoriului se ocupa de supravegherea acordării diplomelor și de constatarea și sancționarea nerespectării de către deținători a condițiilor consemnate pe ea: numele, demnitatea și misiunea posesorului, felul poștei și trăsurilor pe care putea să le utilizeze, durata valabilității diplomei, itinerariul, locul releelor, proviziile pe care putea să le solicite, precum și cantitatea și calitatea lor.
Împărații romani Adrian (117-138) și Septimiu Sever (193-211) trec în sarcina statului toate cheltuielile de organizare și funcționare a serviciului poștal, iar Dioclițian (284-306) îl reorganizează în poștă militară, poștă publică sau fiscală (rezervată transporturilor statului și aprovizionării generale) și poștă particulară (cu funcționare pe drumuri secundare și de mică importanță).
Corespondența dacilor se realiza tot prin serviciul poștal roman și era însemnată deoarece aceștia cunoșteau scrisul și cititul, judecând după mulțimea inscripțiilor făcute într-o limbă corectă și duioasă care s-au găsit de-a lungul timpului pe întreg teritoriul Daciei.
Serviciile poștale în Europa evului mediu – activităţi de intelligence
În Franța, regele Ludovic al XI-lea (1464) stabilește un serviciu poștal cu scopul declarat de a cunoaște permanent starea sănătății fiului său, însă autori ai timpului susțin că regele se afla în conflict cu vasalii săi și ducele Burgundiei, fapt pentru care, prin serviciul poștal înființat (pe principiile poștei romane) el avea să fie informat exact despre tot ceea ce se petrecea nu numai în statele sale, dar și în țările vecine în care avea informatori. Personalul poștal trebuia să fie credincios și să depună un jurământ de fidelitate regelui; anumiți funcționari erau însărcinați cu supravegherea efectuării serviciului. Astfel, serviciul era condus și supravegheat de către un ofițer al Coroanei, atașat pe lângă persoana regelui, care trebuia să asigure mai ales punctele de intrare în țară, având obligația de a veghea ca niciun curier sosit din țări străine să nu treacă în Franța pe căi ascunse, de a se informa asupra conținutului corespondenței transportate de către aceștia, de a elibera pașapoarte și de a asigura primirea/transmiterea corespondenței guvernului.
Începând cu domnia regelui Ludovic al XIII-lea, este semnalată funcționarea așa-zisului „Cabinet negru” care, în scop politic, se ocupa cu deschiderea scrisorilor adresate anumitor persoane spre a le afla conținutul, activitate care se extindea și perfecționa continuu. Funcționari speciali și bine plătiți desfăceau cu pricepere scrisorile anumitor persoane și extrăgeau părți din conținutul acestora pe care le comunicau celor în drept. Cabinetul negru este desființat în anul 1775 de către regele Ludovic al VI-lea, fiind citată sub domnia sa anularea unei sentințe de condamnare dată pe baza unei scrisori interceptate.
În ceea ce privește funcționarea Cabinetului negru, la data de 27 iulie 1789 în cadrul unei reuniuni organizate la Versailles cu participarea reprezentanților nobilimii, clerului și ai Adunării naționale, între alte deziderate, este garantat secretul corespondenței poștale, contele Stanislas de Clermont – Tonnerre afirmând în plen, la citirea raportului Adunării generale: „Adunarea se ridică cu indignare împotriva violării secretului poștei, una dintre cele mai absurde și infame invenții ale despotismului”. Principiul enunțat este legiferat abia în septembrie 1791, când Adunarea națională introduce în Codul penal dispoziții prin care se prevede pedepsirea sustragerii și violării secretului corespondenței, săvârșită atât de către particulari, cât și de către funcționarii statului.
Cu toate acestea istorici contemporani ai împăratului Napoleon Bonaparte consemnează despre ample activități ale Cabinetului negru. Însuși Napoleon mărturisește în perioada exilului său: „Este o rea instituție care face mai mult rău decât bine. Se întâmplă deseori suveranului să fie într-o dispoziție rea, obosit, influențat din cauze străine… și apoi francezii sunt atât de ușuratici, atât de neglijenți în corespondență ca și în vorbele lor! Am întrebuințat foarte des Cabinetul negru pentru a cunoaște corespondențele intime ale miniștrilor, șambelanilor și ale marilor mei ofițeri…”.
Austria deținea, la rândul ei, un cabinet negru în legătură cu care Alfred MICHIELS relatează faptul că directorul poliției austriece îi mituise pe curierii cabinetului prusac și că, pe drumul de la frontieră la Viena, în timp ce caii alergau în galop, ei desfăceau cu cea mai mare îndemânare corespondența, luau notă despre conținut, o resigilau și o aduceau ambasadorului Prusiei. Contele Torre PALMA, ambasador al Spaniei la Viena, reclamă la un moment dat faptul că trimiterile poștale adresate guvernului său nu-i parvin întotdeauna intacte, uneori fiind chiar sustrase și înlocuite cu variante scrise de către funcționarii germani.
În Saxonia, începând cu anul 1448, se înființează la dispoziția prințului și a guvernului curse de curieri speciali.
Într-o scriere dedicată istoriei poștelor din Italia, Adriano PALOMBI arată că în anul 1445, între Milano și Genova, existau curse poștale înființate de ducele Francisc de SFORZA care scria pe scrisorile adresate miniștrilor săi un avertisment pentru curieri: „Repede, repede, zburați zi și noapte că vă amenință pedeapsa furcilor!”.
Rolul civilizator al serviciilor poștale
În scopul asigurării unui serviciu poștal regulat, romanii s-au îngrijit de construirea acelor renumite drumuri (care aveau partea din mijloc pavată cu mari blocuri de lavă bazaltică așezate pe un pat format din trei pături diferite suprapuse, cu înălțimea totală de 1 metru, fiecare parte a drumului fiind mărginită de un trotuar pe lungimea căruia erau plasate borduri de piatră care indicau distanța în mile) care conduceau din centrul Romei (de la templul lui Saturn de unde se măsurau distanțele) în diferite direcții către frontierele imperiului și ale căror urme se mai văd și astăzi în toate țările foste componente ale Imperiului Roman. Împăratul Traian (98-117) deschide un astfel de drum până la Pontul Euxin (Marea Neagră).
În feudalismul timpuriu european contextul dat de înființarea universităților și înavuțirea progresivă a mănăstirilor a impus reorganizarea serviciilor poștale prin contribuția mesagerilor universitari (pentru menținerea legăturii studenților sosiți la studii cu familiile lor) și a curierilor mănăstirilor (îndrituiți cu transmiterea ordinelor religioase). Universitatea din Paris a fost fondată în anul 1150, era împărțită în patru facultăți (medicină, teologie, drept și arte) și strângea laolaltă studenți veniți din Anglia, Elveția, Prusia, Bavaria, Olanda, Polonia, Ungaria etc. Mesagerii universitari erau împărțiți în mici mesageri, aleși din rândul oamenilor săraci, dar cinstiți, și mari mesageri, care erau recrutați dintre persoanele notabile și bine situate în orașe și care beneficiau de avantajul protecției universității, de invitații pentru participarea la evenimente și de scutirea de la anumite taxe. Pe măsură ce și-au diversificat felul obiectelor transportate mesagerii universitari s-au transformat într-un serviciu poștal semi-oficial, care, la solicitarea unor lideri religioși (de exemplu, Papa Grigore al IX-lea și Nicolae al IV-lea), au primit din partea regilor protecție și apărare în fața justiției.
Menținut timp de câteva sute de ani, rolul civilizator al serviciului poștal constituit de mesagerii universitari pe lângă sistemul organizat de stat este covârșitor în sfera transmiterii științelor către toate clasele sociale.
Familiei TAXIS i se datorează intensificarea relațiilor comerciale dintre țările europene, prin organizarea pe o perioadă îndelungată, a unor servicii poștale menite să facă legătura între statele germanice și Italia, Olanda, Elveția, precum și intermedierea legăturilor poștale ale Țărilor de Jos cu Austria. M. de Reust, într-o scriere apărută în anul 1748, afirma: „Lumea întreagă considera o astfel de întreprindere ca o afacere rea. […] dar când comercianții germani băgară de seamă că prin mijlocul poștei, ei puteau să-și procure cursul bursei și să știe prețul tuturor mărfurilor în condiții facile, fără a fi obligați să meargă la Bruxelles sau Anvers, se îngrămădiră la tânăra poștă a lui TAXIS cu o cantitate așa de mare de scrisori…”.
În același context, regele Friderich GUILLAUME (1713-1740) explică importanța serviciului poștal în organizarea statului: „Poştele sunt absolut trebuincioase astfel încât comerțul să progreseze și ele îndeplinesc funcția untdelemnului în rulajul mașinii guvernamentale”. Sub domnia sa prin ordonanțe și regulamente se stabilește în cele mai mici detalii itinerariul poștelor ordinare și extraordinare, al curierilor, ștafetelor, dispunându-se ca prinții și funcționarii să-și trimită corespondențele prin ștafete și curieri, publicul prin poștele ordinare (cai și trăsuri), iar transportul călătorilor să se facă prin poștele cu trăsuri ordinare și extraordinare.
Serviciilor poștale li se datorează nașterea jurnalismului; în Germania, primele gazete periodice apar în anul 1600 sub formă de note manuscrise pe care le distribuia poșta, iar în unele orașe franceze jurnalele erau editate chiar de către funcționarii poștei care se ocupau apoi cu distribuirea lor.
(Partea a II-a a articolului, Serviciile poștale în spațiul românesc, în numărul următor al revistei)
Abstract
The most impressive aspect of a documentation work in the history of postal services organized around the globe is that although they are built on similar principles which are still viable nowadays, their evolutionary stages are numerous and inextricably linked to the most important events throughout human history.
It is known that postal services represented a necessity at the highest organizational level, once people gathered together in communities, states or empires, as leaders needed to disseminate their orders in any circumstances to different directions on longer and longer distances and as soon as possible. Historical sources also speak about the leaders’ concern to concurrently exploit another opportunity offered by the postal services, namely to collect information about everything that happened within the area of their state, as well as outside it, and to communicate through coded messages. The main historical source used for this article is the book „Istoria Poștelor Române” – a history of postal services – written by Constantin MINESCU and published in 1916.
Autor: Adrian Popescu
