Cu mici excepţii, venite preponderent din mediul intelectual românesc, cei mai mulţi români ştiu despre Iuliu Maniu doar faptul că a fost un politician şi un exponent al unei minorităţi religioase (greco-catolică) care a sfârşit tragic, fiind declarat trădător de neam de către regimul comunist.
Centenarul Marii Uniri reprezintă momentul ideal pentru a ne manifesta gratitudinea faţă de acest artizan al statului naţional român, prin onorarea memoriei sale. Merită să amintim aici situaţia Casei Memoriale „Iuliu Maniu” din Bădăcin, aflată în reconstrucţie din eforturi voluntare.
De asemenea, nu trebuie să uităm nici celelalte personalităţi din zona Sălajului care s-au dedicat Unirii: Gheorghe Pop de Băseşti, Victor Deleu, Alexandru Aciu, Aurel Hetco, Vasile L. Pop, Nicolae Minthiu, Valentin Coposu, Iulian Andrei Domşa, Ioan Deleu, Traian Trufaşum, Augustin Pintea, Lazăr Maior, George Petruca, Cassiu Maniu, Vasile Ghiurco, Alexandru Vaida, Vasile Fălăuş şi Gheorghe Pop de Oarţa et alii. În încercarea de a evidenţia contribuţia decisivă a exponenţilor acestui spaţiu geografic la făurirea idealului naţional, amintim generaţiilor mai tinere câteva trăsături ale unei personalităţi care a marcat istoria modernă a României.
Patriotismul
Iuliu Maniu a făcut din servirea patriei o datorie sfântă: „Jur în fața lui Dumnezeu, pe conștiinţă și onoare că îmi voi jertfi viața pentru triumful cauzei comune românești!” Dăruirea cu care a slujit intereselor ţării i-a adus pierderea libertăţii şi condiţii de temniţă grea. Deşi la începutul secolului XX ideea de patrie reprezenta un ideal oarecum utopic, exponenţii generaţiei Marii Unirii au fost pe deplin conştienţi că a venit momentul transpunerii în realitate a acestui deziderat. Mai mult, portavoce a generaţiei sale, Maniu a subliniat rolul esenţial al Transilvaniei în cristalizarea noţiunii de patrie, afirmând: „aici la noi e leagănul românismului”.
Lăsând intenţionat la o parte toate reuşitele sale politice din cele trei mandate de prim-ministru al României, simpla lui contribuţie la realizarea actului Marii Uniri i-a insuflat acestuia sentimentul misiunii împlinite: „am ajuns să desăvârşim o operă mare care dezgroapă din iobăgia seculară neamul românesc”. Momentul de „praznic naţional” a fost trăit ca atare şi de către „bătrânul naţiunii”, Gheorghe Pop de Băseşti, care spunea: „am să mă duc la Alba Iulia, chiar dacă acest drum mă va costa viaţa” (după două luni de la întoarcerea acasă s-a stins din viaţă).
Pentru aceşti făuritori de istorie, patriotismul însemna în primul rând iubirea faţă de popor. Astfel, dincolo de declaraţii principiale, patriotismul lui Maniu transpare mai cu seamă din faptele sale, din munca asiduă depusă pentru introducerea limbii române în administraţie şi îmbunătăţirea condiţiei ţăranilor, indiferent de etnie. Patriotismul pare întipărit în fiinţa lui Iuliu Maniu, care provenea dintr-o familie cu tradiţie în lupta pentru emancipare a românilor din Transilvania, fiind înrudit pe linie paternă cu Simion Bărnuţiu, unul dintre liderii transilvăneni ai Revoluţiei de la 1848.
Diplomatul
Maniu a depus eforturi susţinute pentru apărarea şi promovarea intereselor poporului român în toate circumstanţele, inclusiv în plan extern. Înainte de destrămarea Imperiului Austro-Ungar, a făcut lobby pentru autodeterminare, premisă incontestabilă a unificării teritoriilor româneşti într-un stat naţional de sine stătător. Poziţia sa tranşantă, ca reprezentant al naţiunii române în negocierile de la Arad cu reprezentanţii Guvernului Ungariei din 13-15 noiembrie 1918, a pus punct tratativelor bilaterale, arătând fără ezitare faptul că românii nu erau dispuşi să accepte soluţii provizorii, ci doreau „despărţire veşnică de Ungaria”. Această luare de poziţie trebuie înţeleasă fără a face abstracţie de context, începutul secolului XX însemnând pentru românii din Transilvania o perioadă de cenzură strictă şi politică susţinută de maghiarizare forţată impusă de regimul contelui Tisza István. Fidel opţiunii politice de desprindere a Transilvaniei de Ungaria, Iuliu Maniu a determinat includerea în textul „Rezoluţiei” Unirii a prevederii potrivit căreia acest act să se facă fără condiţii şi fără regim de autonomie naţională sau teritorială. Argumentele invocate de Maniu în acest sens reiterau practic cele 14 puncte wilsoniene şi pretenţiile de autodeterminare ale românilor din Transilvania invocate în „Manifestul de la Darniţa” semnat, în 1917, de Victor Deleu, o altă personalitate a Unirii.
Dimensiunea internaţională a activităţii sale diplomatice transpare din efortul susţinut pentru recunoaşterea Marii Uniri în ţări precum Franţa, Italia şi SUA, care s-a concretizat în semnarea de către Puterile occidentale a Tratatului de Trianon (1920), care a consfinţit de jure această stare de facto. În perioada interbelică, s-a implicat în contracararea propagandei revizioniste maghiare. În anii ʹ40-ʹ44, a făcut presiuni externe pentru recuperarea teritoriilor ocupate, iar apoi a înaintat memorii marilor puteri ale vremii pentru a semnala încălcarea drepturilor democratice, atrăgându-şi prin acestea duşmănia legionarilor şi mai apoi a comuniştilor.
Protectorul integrităţii naţionale
În exercitarea funcţiilor cu care a fost învestit, Iuliu Maniu a avut întotdeauna în vedere protejarea integrităţii şi suveranităţii statale. În acelaşi timp, a fost adeptul deplinei libertăţi a naţiunilor conlocuitoare sub condiţia ca această libertate să se manifeste în cadrul României: „să dăm posibilitatea tuturor neamurilor cari locuiesc cu noi dimpreună ca şi ele să se dezvolte, să se simtă libere, să se simtă acasă la noi!” Principiile după care s-a ghidat marele politician în tranşarea problemei minorităţilor au fost evidenţiate şi în discursul rostit în faţa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918: „Noi privim înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi tuturor cetăţenilor. Noi propunem decretarea unirei cu Regatul României a întregii Transilvanii, a întregului Banat şi a întregului teritoriu locuit de Români al Ungariei. Pe aceste teritorii locuiesc însă şi alte neamuri, cu alte însuşiri şi alte tradiţii. Noi nu voim să răpim individualitatea etnică, nici fiinţa naţională a acestor neamuri, cu alte însuşiri şi alte tradiţii. Noi nu vroim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa lui particulară, cât şi în legătură cu viaţa de stat. Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe cari le-am vărsat noi atâtea veacuri şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul.”
Vizionarul
În domeniul politicii externe, viziunile largi proeuropene îl plasează în avangarda generaţiei sale. Într-o epocă în care pe ruina marilor imperii multinaţionale s-au pus bazele majorităţii statelor naţionale din Europa Centrală şi de Est, Maniu a prevăzut angrenarea României într-o alianţă suprastatală, garant al fragilului status quo geopolitic. Iată de ce proiectul idealist al „Societăţii naţiunilor” din 1929 a fost adoptat fără rezerve de Maniu, al cărui crez era „că numai întronând în ţara noastră un sistem de legalitate, moralitate şi de libertate pentru toţi, ea va putea să dăinuiască. Cred, nestrămutat, că idealul naţional, prin întregirea între hotarele de astăzi, nu este încă împlinit. (…) viitorul este al unităţilor mari sociale şi economice, fie că ele se numesc State, Confederaţiuni, în materie politică, cooperative sau întovărăşit în materie economică. Statul român, mai curând sau mai târziu va trebui să facă parte din o astfel de unitate mare şi rolul lui în această perspectivă va depinde de modul cum a ştiut să se organizeze şi să se conducă până în momentul acelei noi şi mari prefaceri. De la destoinicia sa de azi şi de la măsura în care va putea să-şi câştige autoritatea şi prestigiul, încrederea şi respectul vecinilor săi şi ai lumii civilizate în viitor, va depinde dacă Statul român va fi un obiect de târguială, ori un factor hotărâtor.”
În ciuda acestor viziuni idealiste şi a acţiunilor sale tranşante, Iuliu Maniu a fost perceput în epoca sa ca un lider incontestabil, respectat ca atare şi de către adversarii săi politici, de la prim-ministrul ungar, contele Tisza István, până la omul politic şi marele istoric Nicolae Iorga, care i-a recunoscut meritele: „E unul dintre aceia pe care-i poţi lăuda – ce rar lucru! (…) În Ardeal a ştiut oricine că, dacă e vorba de a se afla fără greş care e drumul cel drept, n-aveau decât să se uite pe unde merge Iuliu Maniu”. Afirmaţia a fost demonstrată de contribuţia adusă de Iuliu Maniu în elaborarea „Rezoluţiei” Marii Uniri, act care „arată cărarea pe care, mergând înainte, ne vom putea atinge idealul şi să punem temelia unei Românii Mari şi Unite, care în veci una să fie, şi în ea să se înfăptuiască spiritul desăvârşitei democraţii şi dreptatea socială”.
Politicianul pragmatic şi principial
Încă de tânăr, Maniu a intuit corect conjunctura istorică favorabilă realizării idealului unităţii naţionale şi s-a implicat în politică, la numai 24 de ani, ocupând unul dintre cele 15 locuri de deputaţi alocate românilor în Parlamentul din Budapesta. Pentru refuzul de a semna declaraţia de fidelitate faţă de Regatul Ungariei, a fost trimis pe front, cu toate că avea deja peste 40 de ani şi, în calitate de jurist-consult al Mitropoliei Blajului, trebuia să fie scutit de serviciul militar.
Caracterul lui pragmatic s-a evidenţiat imediat după sfârşitul Primului Război Mondial, când a acţionat la Viena pentru constituirea şi organizarea singurei forţe disciplinare din fosta armată austroungară, autorizată să restabilească ordinea în capitala austriacă. Acest nucleu de 5000 de ostaşi, ulterior înzecit, a stat la baza înfiinţării Senatului Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români. Odată ajunse în Transilvania, aceste gărzi naţionale s-au pus la dispoziţia Consiliului Naţional Român Central, contribuind la preluarea puterii politice şi la desfăşurarea în bune condiţii a actului Unirii. Cu această ocazie, Iuliu Maniu le-a amintit soldaţilor şi ofiţerilor români obligaţia de a se subordona doar superiorilor militari români şi de a depune jurământ pe steagul tricolor.
Fără a face uz de forţă, s-a folosit de această pârghie militară pentru înlăturarea anarhiei, poziţionându-se echidistant faţă de minoritatea maghiară, fostă majoritate politicoadministrativă în Transilvania. De pildă, în haosul creat de întoarcerea trupelor de pe front, Iuliu Maniu a făcut apel la respectarea ordinii şi i-a îndemnat pe zălăuani să nu distrugă statuia baronului Wesselényi din centrul oraşului. Mai mult, ca dovadă de echitate politică şi naţională, după ce a ajuns la guvernarea noului stat român, Iuliu Maniu a propus acordarea de pensii de la bugetul de stat şi pentru cei care au lucrat în administraţia austro-ungară.
Filantropul
La fel ca Gheorghe Pop de Băseşti, unul din liderii mişcării memorandiste, Iuliu Maniu şi-a donat întreaga avere Bisericii Unite cu Roma, căreia i-a acordat credit pentru punerea în practică a testamentului său: realizarea pe domeniul de la Bădăcin a unui aşezământ cultural de ocrotire şi instruire a tinerilor, fără deosebire de naţionalitate şi religie. Prin aceasta, spera să poată perpetua respectarea memoriei înaintaşilor şi recunoaşterea sacrificiului acestora.
Desăvârşindu-şi propria educaţie până la cele mai înalte trepte, obţinând titlul de doctor în ştiinţe juridice la numai 23 de ani, a înţeles importanţa educaţiei şi culturii pentru consolidarea propriei naţiuni. În anii studenţiei, a fost unul dintre fondatorii şi preşedintele ales al societăţii studenţeşti „Petru Maior”, pepinieră a elitei intelectuale româneşti din diaspora. Ajuns la vârsta maturităţii, şi-a făcut un ţel din sprijinirea educaţiei propriilor nepoţi, dar şi a tinerilor aplecaţi spre învăţătură. Nu puţine sunt mărturiile tinerilor din satul său natal care şi-au depăşit condiţia socială cu sprijinul financiar al lui Iuliu Maniu.
Omul Iuliu Maniu
Din toate mărturiile contemporane, se conturează un portret clar al omului Iuliu Maniu, ca sumă de principii morale de o înaltă valoare: demnitate, cinste, onestitate, amabilitate, simplitate, modestie, cumpătare, empatie, nobleţe sufletească şi lista poate continua la nesfârşit. Deşi epigonii ar putea considera exagerat acest cumul de calităţi, se cuvine subliniat faptul că el este exponentul unei generaţii de intelectuali şi politicieni români de „înaltă ţinută morală” cristalizată în vâltoarea unor timpuri istorice agitate. Fără a se considera o victimă, a dovedit curaj disociindu-se, în deplină cunoștință de cauză, mai întâi de regimul autoritar horthist ungar, iar apoi de regimurile dictatoriale instaurate în România în perioada 1938-1944, fapt ce i-a adus în cele din urmă condamnarea la închisoare pe viaţă în condiţii inumane. Iuliu Maniu a fost un simbol al rezistenţei democratice afişând cu demnitate un crez politic de nestrămutat: „Eu de la calea mea nu mă abat!”
Plecând de la portretul schiţat mai sus, invităm noile generaţii să cumpănească dacă exemplul oferit de această personalitate este unul de urmat şi dacă Iuliu Maniu poate fi considerat un reper într-o lume în care principiile şi valorile devin tot mai difuze. Aşa cum remarca istoricul clujean Toader Nicoară, „e vremea ca Iuliu Maniu, destin eroic şi tragic într-o istorie prea adesea tragică, să-şi ocupe locul de onoare între adevăraţii părinţi fondatori ai patriei, iar Bădăcinul, loc al memoriei, să devină loc obligatoriu în itinerariul unui pelerinaj civic-naţional”.
Abstract
Iuliu Maniu is an emblematic personality of modern Romania’s history. Considering the anniversary context and our duty to remember those who made Great Union possible, on the 1st of December 1918, and the edification of the Romanian modern state.
Iuliu Maniu was an ambassador for Romania’s interests and a visionary in his orientation towards an United Europe. He defended and promoted the national interest while dealing in a right manner with the ethnic minorities. As a political leader, Iuliu Maniu had the courage to stand against oppresssion and take attitude for the defence of democracy, represented a stability factor, an example of civic involvement and social equity, but first of all he was a man of great human dignity.
Autori: Monica Mărcuş şi Ioana Codre
