În timpul primei conflagrații a secolului al XX-lea, din structurile informative ale statului român făceau parte cea din Ministerul de Interne – Siguranța Generală a Statului, cea a Ministerului Apărării Naționale- Serviciul de Informații al Armatei, dar și alte structuri informative: Serviciul de Informații și Contrainformații româno-rus, Serviciul de Informații și Siguranță al Deltei, Secția Militară Secretă din Transilvania.
Dacă din punct de vedere teoretic se poate susţine că există o încadrare în spiritul epocii, practic însă, organizarea unui serviciu secret de informaţii militar în România întâmpină mari greutăţi. După cum atestă studiile şi rapoartele întocmite în anul 1911 de către ofiţeri de la Marele Stat Major al Armatei Române, cauzele principale care împiedicau organizarea serviciului de informaţii erau „lipsa fondurilor băneşti“ şi „inexistenţa unei legi a contraspionajului în timp de pace”.
În intervalul 1911-1913, s-au depus eforturi pentru a se remedia aceste neajunsuri. Începând cu 31 ianuarie 1913, a intrat în vigoare Legea contraspionajului în timp de pace, care stabilea ca infracţiune transmiterea sub orice formă a informaţiilor despre apărarea ţării şi prevedea ca sancţiuni închisoarea corecţională de la 1 la 5 ani sau o amendă de la 500 la 5 000 de lei (Monitorul oficial nr. 242, joi , 31 ianuarie /13 februarie 1913, pp. 11225-11227). De asemenea, au fost întocmite proiecte de organizare a unui nou serviciu de informaţii, dar fără un rezultat practic, aşa cum atestă documentele de arhivă, fondurile alocate fiind destinate altor întrebuinţări.
Mihai Moruzov (Vezi pe larg în Lionede Ochea, Serviciul Special de Informaţii al României pe frontul de vest 1940-1944, Pp. 111-118. Personalitatea lui Moruzov este deosebit de bine prezentă şi cartea lui Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române) menţiona că „până la războiul balcanic din 1913, armata noastră n-a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis“. Abia în acel an, când armata română a intrat în Bulgaria, s-a izbit de lipsa unui asemenea serviciu „şi atunci s-au luat primele măsuri pentru organizarea acestuia“.
La rândul lui, Eugen Cristescu ne oferă următoarele detalii în legătură cu serviciul de informaţii al Armatei Române la începutul Primului Război Mondial: „Marele Stat Major, prin Secţia a II-a, activa şi el un domeniu informativ. Pe lângă statele majore ale marilor unităţi militare funcţiona câte un birou II, care făcea contrainformaţii în armată şi contraspionaj pe teritoriu. Prin ofiţeri special pregătiţi şi agenţi de frontieră se infiltrau în ţările vecine elemente informative pentru adunarea materialului ce-i era necesar, în special în Ardeal, unde aceştia aveau legătură cu patrioţii români din acea provincie“ (Eugen Cristescu, organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, Asul serviciilor secrete româneşti Studiu, memorii, documente, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1995, p. 95.). În anul 1915, serviciul de informaţii al Armatei Române era capabil să iniţieze misiuni speciale în scopul culegerii unor informaţii necesare documentelor de planificare.
Pentru serviciile de informaţii româneşti, mai ales pentru cele cu caracter militar, s-au înregistrat în perioada 1914-1916 mari carenţe şi în ceea ce priveşte măsurile de protecţie contrainformativă.
Bogata literatură istoriografică dedicată participării Armatei Române la Primul Război Mondial a acordat spaţii largi evidenţierii stării de spirit profund patriotice a majorităţii românilor. Numai că, după cum au evoluat evenimentele, istoria a demonstrat că patriotismul nu a fost suficient pentru a ne asigura decizia într-o campanie ce-şi propunea ca obiectiv strategic realizarea unităţii naţional-statale. Dimpotrivă, îndrăznim să afirmăm că, în momentul acela, avântul patriotic a fost anulat, în cea mai mare parte, de vulnerabilităţile în plan contrainformativ, atât ale armatei, cât şi, în general ale societăţii româneşti. Afirmaţia face referire la scurgerea secretelor de stat şi militare sau de a căror divulgare s-au făcut vinovaţi chiar unii dintre cei care, prin însăşi natura profesiei, erau obligaţi să vegheze cu sfinţenie la apărarea şi protejarea lor. Corupţia, neglijenţele stupide, traficul de influenţă din „înalta societate“, uşurinţa condamnabilă cu care au fost tratate problemele importante pentru interesul naţional şi, nu în ultimul rând, „ pălăvrăgeala“ au produs adevărate ravagii în societatea românească.
Mai mult, Comandamentul Austro-Ungar deţinea o copie a Convenţiei Militare încheiate de România cu Antanta, în august 1916, privitoare la condiţiile intrării ţării şi a armatei Române în campanie alături de aceasta şi împotriva Puterilor Centrale.
Rezultă de aici, fără sarcasm, că afirmaţiile lui Eugen Cristescu şi Constantin Argetoianu, privind buna păstrare a secretului intrării Armatei Române în război, în august 1916, sunt veridice doar în ceea ce-i priveşte pe oamenii bine informaţi din România, nu şi pe austro-ungari.
Într-adevăr, Comandamentul Puterilor Centrale, pe baza fluxului informaţional obţinut de la potenţialul informativ creat în România, a sesizat concentrarea forţelor principale române spre Transilvania şi, de asemenea, faptul că, pentru acoperirea spaţiului spre Bulgaria, Armata Română va lăsa în Dobrogea şi pe Dunăre forţe destul de slabe. Ca urmare, Planul de cooperare al Coaliţiei Puterilor Centrale prevedea invadarea Dobrogei de către armata condusă de Mackensen, surprinderea punctelor întărite ale Armatei Române de la Turtucaia şi Silistra, ca şi pătrunderea până la cea mai îngustă porţiune dintre Marea Neagră şi Dunăre.
Operaţiile de pe frontul transilvan aveau un caracter secundar, vizând ca obiectiv rezistenţa pe poziţii întărite. Acest plan de campanie estima că Armata Română urma să dezlănţuie ofensiva în Transilvania, concentrând forţele principale la trecătorile din Carpaţi. Forţele secundare erau lăsate la frontiera lor sudică, ceea ce corespundea, în esenţă, realităţii. Fără îndoială că aceste estimări făcute de către Înaltul Comandament al Puterilor Centrale au fost facilitate de toate acele vulnerabilităţi în plan contrainformativ, pe care le-am menţionat anterior.
Avem acum pe deplin justificate eforturile ofiţerilor români din cadrul M.St.M. de a reorganiza Serviciul de Informaţii al Armatei, sub forma unui Birou 5 din Secţia a II-a a M.St.M. „Proiectul de organizare“ a fost întocmit probabil în primăvara anului 1916, dar a fost pus în aplicare abia după intrarea României în război. Numai că, aşa cum avea să spună Mihai Moruzov mai târziu, „un astfel de serviciu nu se poate improviza“. Iată şi explicaţia faptului că Biroul 5 n-a putut avea eficienţă în campania din toamna anului 1916.
În conformitate cu „proiectul“, Biroul 5 trebuia condus de către un ofiţer superior, cu grad de locotenent-colonel, şi de un ajutor, cu grad de maior. Era structurat pe două diviziuni.
Diviziunea I (Studiul armatelor străine) era compusă din 4 subdiviziuni:
A (Austro-Ungaria), R (Rusia), G.F. (Germania, Franţa, Italia şi Elveţia), B (Peninsula Balcanică, Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia şi Albania).
Diviziunea a II-a (Serviciul Informaţiilor) era condusă de subşeful Biroului 5 şi se compunea din trei subdiviziuni:
Subdiviziunea I (Serviciul interior sau contraspionajul), condusă de către un civil, având principala misiune de „a împiedica organizaţiile de spionaj străine să acţioneze pe teritoriul românesc“, „la nevoie să le intoxice cu ştiri false“;
Subdiviziunea a II-a (Serviciul exterior), formată din agenţi permanenţi şi ficşi, cu reşedinţa în oraşele Odessa, Chişinău, Ungheni-Ruşi, Sofia, Şumla, Timişoara, Sibiu, Cernăuţi, Belgrad, Braşov şi Rusciuk (agenţii erau recrutaţi dintre români pe baza sentimentelor de naţionalitate şi puteau să-şi creeze la rândul lor, agenţi, ceea ce însemnă că jucau rolul de rezidenţi, iar informaţiile trebuiau comunicate direct la centru);
Subdiviziunea a III-a (Serviciul mobil), care avea în componenţă agenţi mobili sau de legătură şi curieri de control. Agenţii mobili făceau legătura cu cei ficşi, aducând informaţii sau transmiţând ordine. Aceştia trebuiau să cunoască foarte bine limba şi obiceiurile locuitorilor din ţara în care erau trimişi în misiune. Curierii de control erau ofiţeri din Statul Major, care se deplasau pentru a lua corespondenţa de la ataşaţii militari şi pentru a le transmite instrucţiuni.
În timpul misiunii era necesar să culeagă informaţii prin observarea directă, în urma cărora întocmeau un raport (memoriu). Astfel de misiuni erau încredinţate o dată pe lună.
Alte atestări documentare evidenţiază că în primele zile ale izbucnirii războiului, acţiunile cu caracter informativ organizate în Transilvania de structurile specializate româneşti au folosit agentura secretă. Agenţii fuseseră recrutaţi din rândul numeroşilor români transilvăneni care îşi manifestaseră sentimentele naţionale. Ei au pus la dispoziţia structurilor informative româneşti, înfruntând mari riscuri, toată priceperea pentru culegerea de date şi informaţii necesare planului de campanie în ipoteza intrării României în război contra Austro-Ungariei. Semnificativă în această privinţă este scrisoarea adresată la 7 iulie 1915 de Matei C. Cosma ministrului de Război român, prin care îi cerea să fie repartizat la Comandamentul trupelor române când acestea vor pătrunde în Transilvania „prin locurile cunoscute” şi pe care „le indicase”.
Cu ajutorul unor astfel de colaboratori patrioţi s-au creat câteva centre informative în Transilvania, Banat şi Bucovina. Misiunea acestora era de a supraveghea pregătirile militare ale Puterilor Centrale şi, în cele mai mici detalii, teatrul de operaţiuni în care urmau să acţioneze unităţile militare româneşti. Astfel de centre informative au funcţionat la Braşov, Sibiu, Cluj, Timişoara, Suceava şi în alte oraşe din Transilvania şi Bucovina. Valoroase informaţii cu caracter militar despre pregătirile de luptă ale Puterilor Centrale au cules şi comandamentelor Armatei Române colaboratorii Centrului Braşov, condus de Spiridon Boite. Activitatea acestui centru a fost sprijinită de 200 de colaboratori.
Activitatea centrului informativ din Bucovina a fost coordonată de profesorul Aurel Moldovan, care, pentru serviciile aduse statului român, a primit aprobarea de a se stabili în România. În activitatea de culegere şi trimitere a informaţiilor despre pregătirile austro-ungare a fost sprijinit de fraţii săi, Dumitru, Iosif şi Rudolf, precum şi de numeroşi intelectuali.
După declararea stării de război cu Austro-Ungaria (14/27 august 1916), unităţile militare române, trecând Carpaţii, au fost sprijinite de patrioţii transilvăneni cu informaţii despre trupele austro-ungare sau au fost conduse în diverse localităţi de către călăuzele şi persoanele de încredere din rândurile populaţiei române. Chiar Max Ronge recunoaşte că „serviciul de spionaj românesc a găsit în sânul populaţiei din Transilvania, supraîncălzită de agitaţiile naţionaliste, multe simpatii. Această stare de spirit a fost exploatată în 1916, când românii, dând peste cap slabele noastre trupe de acoperire, au progresat de-a lungul Transilvaniei; în perioada aceea au găsit o sumedenie de oameni care-i informau asupra mişcării trupelor noastre în mijlocul regiunii noastre. Pe de altă parte şi un număr oarecare de preoţi, institutori şi avocaţi transilvăneni s-au dat de partea năvălitorului [trupele române n.n.], sfătuind soldaţii să încalce jurământul şi să dezerteze”.
Documentele atestă existenţa unei structuri informative, numită Secţia Militară Secretă (SMS), care şi-a desfăşurat activitatea în Transilvania în perioada noiembrie 1918 – noiembrie 1919. Acest serviciu de informaţii unic în felul lui şi foarte apropiat de cerinţele moderne ale timpului avea 31 de membri interni şi 46 externi, fiind organizat pe patru secţii: o secţie de spionaj şi informaţii politice (condusă de medicul Carol I. Sotel), o secţie militară (condusă de Emilian Savu), o secţie de propagandă (al cărei şef era inginerul Gheorghe Chelemen) şi o secţie muncitorească (condusă de preotul militar dr. Iuliu Florian).
Realizări concrete ale Serviciului Militar Secret au fost descrise de Aurel Gociman, într-o lucrare intitulată România şi revizionismul maghiar, apărută în 1934, în care a publicat şi 13 documente (rapoarte). Prin conţinutul lor, rapoartele atestă din plin veridicitatea următoarelor afirmaţii: „Membrii acestei organizaţii [SMS-n.n.] au dat dovadă de un curaj şi o disciplină extraordinară, şi de numele lor sunt legate multe acte de eroism românesc, înainte şi după intrarea Armatei Române [în Ardeal – n.n.].
Amintim câteva: au demontat 16 tunuri ungureşti din Cetăţuia Clujului, cu care secuii vroiau să iasă în întâmpinarea armatelor române; la Dej au demontat 6 tunuri; au cutreierat tranşeele secuieşti făcând rapoarte şi spionaj; au adus documente secrete din Budapesta; au reuşit să pună mâna pe arhivele profesorului Apathi; au scăpat pe mulţi români condamnaţi la moarte în Ungaria; pentru Conferinţa de pace au furnizat acte de mare preţ pentru interesele româneşti; au prins spioni ungari; au confiscat multe milioane de coroane transmise din Budapesta ungurilor din Ardeal; au înfiinţat gărzi naţionale la sare şi consilii; au constituit linii telegrafice secrete, prinzând ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor şi gărzilor ungureşti din Ardeal etc. La rugămintea Comandamentului trupelor române din Transilvania, această organizaţie [S.M.S. – n.n.] a funcţionat până la data de 1 noiembrie 1919, servind cu acelaşi eroism cauza românească.
Autor: Tiberiu Tănase
