Intelligence-ul, ca profesie, există de milenii, însă abordarea teoretică este de dată recentă și este marcată de paralelisme, redundanțe și imprecizii, stare de fapt ce impietează asupra realizării unui demers integrat, holistic și informat. Prezentul articol se circumscrie inițiativei de creionare a unei identități conceptuale și disciplinare de natură a delimita un aparat științific specific domeniului Intelligence. Vom lua ca punct de referință afirmațiile lui Robert J. Sternberg, care comprimă conceptul polisemic într-o structură cu trei fațete, respectiv componența, experiența și practica. Sternberg se referă la o activitate mentală îndreptată în mod deliberat scopului de adaptare, selectare și armonizare cu evenimentele lumii înconjurătoare relevante pentru propria experiență. Potrivit lui Sherman Kent, intelligence-ul poate fi definit ca proces, produs și organizație.
Culegerea, verificarea şi valorificarea
Ne vom opri asupra perspectivei acționale, ce se referă la totalitatea metodelor și mijloacelor prin care sunt obținute, analizate și diseminate informații. Arhitectura de intelligence este rezultatul unui proces complex și laborios care cuprinde trei etape principale: culegerea, verificarea și valorificarea. Fără a intra într-o dispută filosofică asupra importanței uneia sau alteia dintre aceste etape, în materialul de față ne vom apleca asupra primei faze a procesului, culegerea informațiilor și, în special, a celor provenite din surse umane.
Dificultățile inerente erei informaționale – așa cum este cea pe care o traversăm acum – și boom-ului tehnologic aferent, decurg, surprinzător, tocmai din accesul la informații. Suntem înconjurați de informații, care circulă cu viteza unui „click“ oriunde, într-o lume virtuală care tinde să o înlocuiască pe cea „reală“. Și aici ne referim, pe de o parte, la informații care pot face obiectul activităților precizate anterior și, pe de altă parte, la o serie de metode și tehnici de culegere a acestora.
În acest context, sarcina și șansa teoreticienilor domeniului intelligence este de a descoperi și dezvolta noi metode și tehnici, în special în zona sensibilă a culegerii informațiilor din surse umane.
Maieutica socratică este o astfel de metodă, iar în prezentul eseu ne propunem explorarea posibilității modelării și adaptării acesteia la intelligence ca proces.
Prezentarea metodei socratice
Metoda socratică este un sistem de obținere a cunoașterii prin îmbinarea neștiinței, maieuticii și ironiei. Din punct de vedere strict logic metoda este una inductivă și constă în „obținerea adevărurilor celor mai importante – legile și teoremele –, care sunt exprimate de cele mai multe ori prin propoziții universal-afirmative“. Socrate nu a descoperit și nici nu a teoretizat inducția ca metodă a logicii, dar a utilizat-o magistral, aducând-o la nivel de artă. Aspectul practic al metodei con- stă în trecerea de la particular la general, prin extrapolarea a ceea ce este acceptat și recunoscut de către majoritatea oamenilor și prin determinarea noțiunilor și definițiilor universal valabile.
În aplicarea curentă, metoda debutează cu invocarea de către Socrate a principiului neștiinței, așa cum el însuși afirmă în dialogul
Theaitetos, „sunt sterp de înțelepciune, iar lucrul pentru care mulți m-au vorbit deja de rău: că altora le pun întrebări dar eu însumi nu clarific niciodată nimic, din pricină că nu am nici urmă de înțelepciune, este o mustrare dreaptă“.
Maieutica este metoda prin care se urmărește descoperirea adevărului pe calea discuțiilor, a dialogului. În sens literal, maieutica este arta moșitului. Socrate are inspirația acestei denumiri de la mama sa, care era de profesie moașă. Spre deosebire de aceasta, Socrate „moșește bărbați nu femei și cercetează roadele sufletești, nu trupești ale acestora”.
Maieutica este arta descoperirii adevărului, a scoaterii la lumină a gândului, ceea ce echivalează cu „naștere sau, mai exact spus, o renaștere a lui, iar aceasta deoarece gândul (ideea) exista deja în subiect“. Ca metodă, maieutica constă în adresarea de întrebări interlocutorului pornind „de la lucruri recunoscute îndeobște, încredințat că acest fel de judecată nu dă greș niciodată“. Totodată, Socrate considera „că nu există învăț, ci doar aducere-aminte“.
Întrebările adresate au asupra interlocutorului un efect hipnotic, aducându-l pe acesta, așa cum Socrate îi explică lui Menon în dialogul cu același nume, într-o stare de „nedumerire, în timp ce, fără ca eu să-l învăț ceva, ci doar întrebându-l, va căuta împreună cu mine“. Acest proces nu este nici pe departe unul în care se învăță sau se explică ceva, ci unul în care se descoperă, prin întrebări, modul personal de raportare al interlocutorului la diverse aspecte ale vieții sociale. Punctele de vedere ale preopinentului, încărcate de subiectivism erau aduse în zona discutabilului. Astfel, cercetate sub toate aspectele ele deveneau vulnerabile, disponibile la reconceptualizare.
În acest demers gnoseologic Socrate „pleca de la ceea ce este familiar și în afară de orice îndoială, de la ce este elementar și oricui cunoscut“. Acționând astfel, „adevărul“ nu este impus interlocutorului de o autoritate (ab)surdă, ci este „nou născut“, este construit sau mai bine zis reconstruit.
În atingerea acestui scop Socrate apelează la ironie prin intermediul căreia provoacă interlocutorul să reflecteze asupra temeiniciei cunoștințelor sale. Ironia nu este o atitudine jignitoare la adresa celuilalt, ci o modalitate de a stimula spiritul „satisfăcut cu aproximații sau verdicte categorice, cu obișnuințe sau credințe sterile“.
Modelarea metodei
Crearea surselor umane de informații este una dintre cele mai complexe și mai sensibile activități derulate de către operatorii de intelligence, fie ei din zona guvernamentală sau privată. Inițierea și menținerea unei relații cu o astfel de sursă reprezintă în sine o provocare și o probă a maturității practicantului din sfera Humint, în care cuvântul de ordine este comunicarea ca „totalitate a proceselor prin care o minte poate să o influențeze pe alta“. În contextul unei astfel de relații, operatorul de intelligence se găsește într-o permanentă negociere pe granița fragilă dintre persuasiune și manipulare.
Pe lângă dificultățile inerente unei relații interpersonale, problemele ridicate de culegerea de informații utilizând surse umane rezultă din nevoia de a asigura controlul calității, respectiv „obținerea certitudinii că informațiile furnizate de surse sunt corecte“, pentru că „din motive financiare, sursele pot fie să fabrice informații, fie să reorganizeze cu multă imaginație sau să înflorească materialele disponibile publicului“.
În această lumină, formarea și dezvoltarea permanentă a abilităților de comunicare este, pentru profesioniștii domeniului, o condiție sine qua non a supraviețuirii. Suplețea și eficiența tehnicilor și metodelor de culegere a informațiilor din surse umane definesc eșecul sau reușita în activitate și, prin extrapolare, cunoașterea, prevenirea și contracararea oricăror acțiuni care constituie amenințări la adresa organizației.
Principiul neștiinței, invocat de Socrate în debutul discuției, dezarmează preopinentul prin dezactivarea mecanismelor de protecție ale eului, ceea ce coincide cu deschiderea unor canale de comunicare de tip inconștient.
Formularea unui set de întrebări în așa fel încât interlocutorul nu poate să răspundă decât afirmativ are drept consecință eliminarea cenzurii și controlului conștient, ceea ce coincide cu imposibilitatea refuzului față de mesajul transmis. De asemenea, utilizarea întrebărilor disjunctive, care apar sub forma înțelegi?, nu-i așa?, „împing sugestia conținută în prima parte spre mintea inconștientă“.
În loc de concluzii
În fața unei astfel de tehnici suntem cu toții neajutorați, lipsiți de protecție, vulnerabili, fără putința unei replici. Nu cunoaștem rolul și locul deținut în relație, deși ne închipuim permanent că deținem controlul. Suntem asemenea lui Menon, personajul din dialogul cu același nume, care după o astfel de discuție cu Socrate afirma: „Acum iată, găsesc că mă vrăjești, mă farmeci și nu știi cum să mă încânți, așa că mă simt împovărat de îndoială. De-mi este îngăduită o glumă, îmi pari foarte asemenea, și la înfățișare și la celelalte, cu acel pește marin ce se numește torpilă. Cum se apropie de el sau îl atinge vreo viețuitoare, aceasta încremenește pe loc; și tu m-ai făcut acum să trec printr-o astfel de încremenire. În adevăr, am și rămas cu sufletul și gura înmărmurite, de nu mai sunt în stare să rostesc vreun răspuns“.
Abstract
In this study we underline the possibility to shape and adapt the Socratic method to the characteristics of Competitive Intelligence activities, especially in gathering information from human sources.
The empiric entanglement of Socratic maieutics resides in rolling from particular to general by exploring what is generally approved and acknowledged and by determining well-known concepts and definitions.
By maieutics, Socrates creates a notional agora, a space where polysemy is put on trial, found guilty, declared to be the persona non grata and excommunicated. Once freed from prejudice, true knowledge asserts itself, and it seeks to discover the essence of things by determining the meaning behind them.
The Socratic questioning as a method to reveal the ultimate truth of the concepts can be a way to gather intelligence. The HUMINT operator is the one who controls and leads permanently his interlocutor in order to discover and reveal his most hidden secrets.
Questions are meant to build up the Socratic truth that the interlocutor paradoxically ends up discovering on his own.
Removing censorship and conscious control is based on a set of questions to which the interlocutor is only able to answer affirmative. A man can give himself up to the message. Moreover, using disjunctive questions, such as do you understand? Isn’t it? the suggestion comprised in the first part of the message is pushed towards the unconscious mind.
Autor: Marius Antonio Rebegea
