Sfârşitul anului 2007 a marcat căderea primei piese din dominoul financiar-bancar cunoscut sub denumirea de „sistemul economic mondial”, moment în care învestitorii americani şi-au manifestat neîncrederea în ipotecarea securizată, fapt ce a dus la o criză de lichidităţi şi a determinat o injectare substanţială de capital în pieţele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii Angliei şi a Băncii Centrale Europene.
Criza s-a agravat în anul 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbuşit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori şi companii de asigurare au dat faliment în perioada respectivă.
După ce şomajul a crescut alarmant, statele au început să-şi reevalueze planurile şi strategiile de dezvoltare, dar şi să-şi eficientizeze lupta împotriva economiei subterane.
Conform definiţiei lui Pierre Pestieau, economia subterană reprezintă „ansamblul activităţilor economice ce se realizează în afara legilor penale, sociale sau fiscale sau care scapă (masiv) inventarierii conturilor naţionale” (Pestieau, 1989).
Potrivit unui studiu realizat de Friedrich Schneider, profesor de economie în cadrul universităţii austriece Johannes Kepler University („Size and Development of the Shadow Economy of 31 European and 5 other OECD Countries from 2003 to 2011“), în anul 2011 economia subterană a Greciei reprezenta peste 25% din cea reală. Aşadar, Produsul Intern Brut potenţial (însemnând PIB-ul oficial, adică 234 de miliarde de euro, la care se adaugă valoarea estimată a economiei subterane respectiv 60 de miliarde de euro) ar fi fost de 294 de miliarde de euro faţă de 234 cât a fost cifra oficială.
Lupta statelor împotriva economiei subterane
La începutul anului 2011 statele europene au iniţiat un amplu proces de combatere a economiei negre. Un exemplu de declanşare a luptei împotriva economiei subterane a fost un raid al autorităţilor în staţiunea de schi Cortina d’Ampezzo din Italia, care a dezvăluit dimensiunea neaşteptată a evaziunii fiscale din acea ţară. În încercarea de a recupera o parte din impozitele şi taxele aferente veniturilor nedeclarate în valoare de miliarde de euro, agenţii italieni au identificat în staţiunea respectivă proprietarii a 133 de maşini de lux, 42 dintre aceştia declaraseră că au venituri anuale mai mici de 22.000 de euro pe an, iar alţi 16 declaraseră venituri de sub 50.000 de euro.
Pentru a lupta împotriva economiei subterane, Fiscul din Spania îşi propunea ca pentru anul 2011 să declanşeze controale în „anumite zone geografice” sau „anumite sectoare economice”. Un „risc fiscal mare” era şi încă a rămas cel al importurilor de produse provenind din Asia şi magazinele care comercializează aceste mărfuri. Un alt „risc fiscal mare” şi dificil de detectat a fost descris de către autorităţile spaniole ca fiind frauda derivată din măsurile de inginerie fiscală. După ce s-au încasat peste 10 miliarde de euro în anul 2010, instituţiile care desfăşoară activităţi de control în domeniul economico-financiar s-au axat pe aceste activităţi încă din debutul anului 2011 realizând un mare pas în lupta contra economiei subterane.
La începutul anului 2011, Cătălin Predoiu, Ministrul Justiţiei de la acel moment, afirma că „În contextul efortului de stimulare a creşterii economice, scoaterea din circuitul economic a grupărilor de crimă organizată economico-financiară rămâne o prioritate. Aceste grupări prejudiciază nu numai bugetul statului, dar şi pe cel al cetăţenilor şi companiilor, prin vicierea mecanismelor de piaţă liberă şi menţinerea economiei subterane.”
Aceste exemple elocvente sunt dovezi suplimentare că în pofida agravării crizei financiare, economia subterană este un sector ce poate fi stopat/scăzut doar prin eficentizarea instituţilor abilitate pentru a lupta împotriva acestuia.
Procesul amplu de combatere a evaziunii fiscale, a traficului de orice natură, a spălării banilor proveniţi din activităţi ilicite, derulat atât în SUA, cât şi în statele europene la nivelul anilor 2010-2011, ce avea ca scop final un răspuns la criza financiară mondială, a dus la o reorientare geografică şi strategică a „managerilor economiei negre”, lideri ai grupărilor de crimă organizată.
Primăvara arabă a „gulerelor albe”
După iarna dificilă a confiscărilor pe care o traversaseră aceste organizaţii mafiote, reorientarea geografică şi strategică a coincis cu venirea primăverii arabe.
La începutul anului 2011 valul revoluţionar a cuprins Tunisia, Egipt, Yemen, Bahrain şi Siria. Aceste revoluţii au fost exportate în alte câteva ţări arabe, iar acest aspect a reprezentat dezgheţarea activităţilor ilicite prin implicarea unor grupări de crimă organizată transnaţională în aceste conflicte.
În momentul declanşării revoluţiilor în MENA (Middle East and North Africa), organizaţiile criminale aveau nevoie de noi pieţe şi de noi drumuri comerciale. În acest sens revoltele din aceste zone au fost un bun prilej de a vinde armanent la preţuri foarte mari. O altă zonă cunoscută ca fiind importatoare de armament este Africa, zona unde conflictele între grupările locale pentru supremaţie este ceva cotidian. Drumul armelor către aceste zone trece perin MENA, drum ce trebuia deblocat şi chiar asigurat prin venirea la putere a unor oameni „de înceredere”.
Prin coruperea politicienilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a cadrelor din armată, poliţie şi vamă şi având posibilităţi financiare superioare instituţilor statului, organizaţiile transfrontaliere de tip mafiot au început să-şi exercite autoritatea asupra procesului de privatizare, precum şi asupra sistemului financiar-bancar, patronatului şi distribuţiei de materii prime, materiale şi resurse încă de la începutul conflictelor din MENA.
În momentul în care în statele europene şi în cele din America s-au pus bazele unui amplu proces de securizare şi protejare a sistemului financiar-bancar, grupările transfrontaliere de crimă organizată au început spălarea banilor în ţările din MENA. Dacă în UE sau în SUA această operaţiune presupune un sistem complicat şi metode ultrasofisticate, în statele din MENA banii obţinuţi din activităţi ilicite sunt utilizaţi în economie fără nici un fel de „rafinare”.
Concluzii
Hannah Arendt afirma că „revoluţionarii nu fac revoluţii. Revoluţionarii sunt cei care ştiu când puterea zace pe stradă şi ei o pot lua”. În cazul revoluţiilor din ţările arabe puterea nu a fost niciodată în stradă ci în mâna celor care au creionat scenariul conflictelor, persoane ce doreau practic „deblocarea” unui capital fabulous, deţinut într-o stare conservată de elita fostei clase conducătoare, eliberarea resurselor naturale preţioase şi deschiderea drumului către relaţii economice internaţionale.
Reţelele de crimă organizată au premeditat revoltele şi s-au implicat încă de la început în aceste conflicte vizând obţinerea controlului asupra unor segmente de piaţă aducătoare de profituri imediate prin comerţul de armament şi produse supuse embargoului, specularea facilităţilor fiscale prin splălarea de mari sume de bani preoveniţi din fapte ilicite şi eludarea cadrului legal şi chiar realizarea unui cadru legal favorabil viiitoarelor activităţi infracţionale, utilizând corupţia şi fiinanţarea unor „grupări revoluţionare”.
La finalul revoluţiilor din MENA, crima organizată nu mai era în floare, acum deja dădea roade.
Autor: Dorin Rânceanu
