Fascinația pentru frontul invizibil a făcut ca, de-a lungul timpului, tema spionajului să devină o abordare constantă în literatură. Începuturile sunt plasate undeva la debutul secolului al XIX-lea (odată cu romanul „The Spy” al lui James Fenimore Cooper, publicat în 1821), iar de atunci imaginația publicului a fost hrănită constant cu personaje pitorești, care se îndeletniceau cu spionajul.
În majoritatea cazurilor, autorii care au avut cel mai mare succes la public și, mai aproape de zilele noastre, au avut parte și de ecranizări, au fost cei care au prezentat o imagine romanțată a protagoniștilor. Nu doar o dată, imaginile promovate în filmele de gen au aprins imaginația tinerilor care s-au îndreptat către o carieră în intelligence, sperând că activitatea pe care o vor desfășura va fi aidoma celei de pe marele ecran, o adevărată aventură, plină de strălucire. Exemplul clasic este faimosul James Bond, care ar trebui mai degrabă încadrat în categoria „hitman” (ucigaș plătit), nu în cea de spion. Autorul Ian Fleming spunea, în anii ʻ60, că intenția sa pentru Bond era de a-l face cât mai tern – un personaj banal, care nu iese în evidență. Dacă personajul lui Fleming rămânea în aceste limite probabil nu ar mai fi ajuns „cult” și fantezie, însă cu siguranță ar fi fost mult mai aproape de imaginea reală a spionului: nu dă de bănuit, nu epatează, nu e memorabil și cu siguranță nu iese din apele înspumate ale mării în frac pentru a impresiona cele mai senzuale femei.
În lumea lui Bond, adversarii se apropie mai degrabă de zona infracțională. În realitate, în contrapondere la spion avem contraspionul care trebuie să apere secretele statului său de agenții trimiși să le fure. În percepția publicului, imaginea contraspionului este neclară, neatrăgătoare și nu promite aventură. Dacă stăm să ne gândim puțin, într-adevăr, chiar așa este. Pe cât de invizibil trebuie să fie spionul real, pe atât de conspirat trebuie să fie cel trimis să îl prindă, să îi zădărnicească planurile sau, în cele mai fericite cazuri, să îl facă să plece „acasă” convins că a reușit, purtând de fapt în desagă elemente lipsite de valoare sau anume croite pentru a întreține iluzia.
Vânătorul de spioni
În antiteză la James Bond, una dintre cele mai realiste imagini ale tandemului spion-contraspion poate fi întâlnită la alt scriitor britanic, care, similar lui Fleming, avea experiență de viață în lumea intelligence-ului, respectiv John le Carré (pseudonimul lui David John Moore Cornwell, care a lucrat pentru atât pentru MI5 cât și pentru MI6), autorul mai multor romane de spionaj celebre. Unul dintre acestea, care a beneficiat în 2011 de o ecranizare extrem de reușită (fără a lua în calcul miniseria BBC, televizată în 1979, la numai 5 ani de la publicare), este romanul „Tinker Tailor Soldier Spy”, parte din trilogia „Karla” a aceluiași autor.
Dacă sunteți ca mine, motivele pentru care v-ați uitat la film sunt Gary Oldman, Colin Firth, Mark Strong și Tom Hardy, nu neapărat în ordinea aceasta. Filmul mi-a rămas în minte însă pentru cu totul ale aspecte. Imaginea realistă, chiar dacă plasată în anii ʻ70, a ceea ce presupune prinderea unui spion, dansul aluziv pe care îl face cu contraspionul și atenția la detaliu. Cu asemenea personaje masculine puternice, interpretate cu talent de actorii mai sus menționați, aproape cu siguranță a trecut neobservată o doamnă durdulie, îmbrăcată modest, cu alură de gospodină tunsă nefericit – Connie Sachs (interpretată de Kathy Burke în ecranizarea din 2011), dar care joacă un rol de susținere în întreaga trilogie și aduce la lumină, prin intervențiile sale, piese de puzzle esențiale, descoperite în spatele unui birou prăfuit, în urma unei munci care pentru cei nepasionați pare plictisitoare.
Ei bine, practicienii meseriei de contraspion se vor regăsi sau își vor recunoaște colegii de breaslă cei mai de succes mai degrabă în personajul Connie Sachs. Iar aici ne referim la calitățile sale: răbdare, memorie de temut la nivel de detaliu, abilitatea de a face conexiuni între fragmente de informații aparent disparate, curajul de a-și susține părerea și capacitatea de a-și argumenta coerent poziția.
Contraspionajul de ieri și de azi
Deși suntem departe de Războiul Rece, pe fundalul căruia le Carré și-a construit protagoniștii, constatăm în zilele noastre perpetuarea confruntărilor de pe frontul invizibil, din ce în ce mai puțin elegante, cu mize din ce în ce mai mari. Un indiciu facil care să ne susțină această afirmație este paralela dintre contextul în care a scris și publicat le Carré și ceea ce se întâmplă în zilele noastre. În trecut, puteam vorbi despre descoperirea lui Kim Philby din Grupul de la Cambridge. Faimosul grup era format din studenți recrutați de KGB, pe care parcursul profesional i-a propulsat în medii decizionale importante ale Regatului. Anterior ofițer de informații, Kim Philby a fost devoalat ca spion în favoarea sovieticilor în 1963. În prezent, putem aminti investigarea a doi înalți oficiali germani, suspectați de spionaj în favoarea Moscovei sau publicarea unor investigații jurnalistice cu privire la infiltrarea unei spioane ruse în baza NATO din Italia, ca să ne referim doar la cele mai recente evoluții.
Acestea sunt momentele în care, aventuroși sau nu, „obsedați” de detalii sau dornici de acțiune, asumându-ne și bune și rele, ne reamintim că ceea ce ne leagă este în primul rând un sentiment de patriotism tacit, nu impus de vigoarea ideologică ci intrinsec din cunoașterea istoriei, din recunoașterea profesionalismului celor cu care lucrăm zilnic, din conștientizarea palpabilității „adversarului” și credința că suntem de partea corectă a istoriei.
Abstract
As a fictional character in movies or literature, the spy has known many faces over the years, constantly varying from the spectacular James Bond to the more accurate characters of John le Carré. But once transposed into fiction, espionage and counter-espionage are far from being the exact mirror image of the confrontations between intelligence services.
Autor: P.A.
