„Când pierzi un război care este în primul rând al minţii, devii ineluctabil un supus al vremurilor, slab, incapabil să le determini, să le schimbi în lumina intereselor tale”
George Maior
Având în vedere specificul lumii secrete, numai eşecurile devin publice, în timp ce, de cele mai multe ori, reuşitele rămân în umbră. Însă, eşecurile apar mai frecvent decât ar fi de aşteptat, astfel că problema acestora este în permanenţă actuală. Dar ce este un eşec în activitatea de informaţii (intelligence) şi cum ar putea fi definit? La prima vedere, acesta ar fi reprezentat de „surpriza strategică”, respectiv de derularea unui atac militar prin surprindere (spre exemplu atacul de la Pearl Harbour din decembrie 1941 sau atacul egipteano-sirian asupra Israelului din 1973) sau a unui eveniment cu impact major asupra populaţiei civile, cel mai cunoscut astfel de eveniment fiind atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Apoi, eşecul poate fi reprezentat de înţelegerea incorectă a unei situaţii care poate avea un impact semnificativ, deşi mai puţin vizibil pentru societatea civilă, asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale, nu doar ale unui anumit stat (spre exemplu, supraestimările sau subestimările arsenalului strategic sovietic de către serviciile secrete americane care au influenţat decisiv întreaga paradigmă geopolitică mondială sau evaluările eronate asupra armelor de distrugere în masă irakiene care au justificat decizia Statelor Unite de invadare a Irakului în anul 2003 în scopul înlăturării lui Saddam Hussein).
Pentru a stabili dacă situaţiile de acest gen constituie sau nu eşecuri ale activităţii de informaţii este necesar, potrivit lui Abram Shulsky şi Garry Schmitt, să existe un etalon în funcţie de care să fie evaluate performanţele în domeniu. Adesea, se consideră că activitatea de informaţii ar trebui să fie evaluată în raport cu un ideal de clarviziune, pierzându-se din vedere că aceasta implică, în general, o luptă reală cu un alt adversar uman, care acţionează, prin toate mijloacele posibile, să îngreuneze şi chiar să zădărnicească demersurile realizate pentru înţelegerea corectă a unei situaţii concrete. Mai mult decât atât, în particular, în domeniul contraspionajului, succesul unui serviciu secret înseamnă, de regulă, eşecul unui alt serviciu.
Consecinţele unui eşec sunt, în general, atât de grave încât asupra profesioniştilor din domeniul intelligence sunt exercitate presiuni continue din interior şi din exterior, pentru ca acestea să fie evitate. De aceea, spre exemplu, comunitatea americană de informaţii şi-a asumat oficial, în două rapoarte publice, erorile în anticiparea atacurilor teroriste din 11 septembrie şi în evaluarea datelor care au stat la baza intervenţiei trupelor coaliţiei internaţionale în Irak din anul 2003.
Printre concluziile prezentate, în primul caz, s-a evidenţiat că „indiciile incerte au fost folosite ca dovezi, iar informaţiile care contraziceau tabloul de ansamblu anterior au fost ignorate”, iar, în cea de-a doua situaţie, că analiştii au dezamăgit factorii de decizie pentru că „au controlat greşit complexitatea epistemică prin omiterea distincţiilor dintre fapt şi judecată”.
Mai mult, apariţia unor eşecuri în activitatea de informaţii aduce în atenţia publică activitatea serviciilor de informaţii şi implicit transformă activitatea de control şi supraveghere instituţională a acestora dintr-o banală „activitate de patrulare” de tip „rond de poliţie”, respectiv de monitorizare, într-o intensă „activitate de contracarare” de tip „luptă cu focul”, şi anume de implicare activă.
Tipologia eşecurilor din activitatea de informaţii
O primă cauză a eşecurilor este reprezentată de problema obţinerii de către un serviciu secret a informaţiilor relevante la momentul în care este nevoie de acestea generată, în principal, de dificultăţile de penetrare/ controlare a unor medii de interes (spre exemplu, grupările teroriste). Într-o epocă a globalizării, stării de fapt menţionate se adaugă şi reversul acesteia, respectiv cea derivată din „supraîncărcarea cognitivă” existentă în societatea modernă, în care structurile informative trebuie să stabilească cu celeritate care este informaţia relevantă şi care nu.
Cu excepţia cazurilor în care nu pot fi obţinute, din varii motive, niciun fel de informaţii relevante, teoreticienii în domeniu apreciază că eşecurile din activitatea de informaţii sunt legate de o dereglare a procesului analitic ce determină ignorarea sau interpretarea greşită a datelor.
Richards Hauer Jr. evidenţiază în celebra sa lucrare „Psychology of Intelligence Analisys” că eşecurile majore sunt determinate, de obicei, de erori de analiză, nu de greşeli în culegerea de informaţii, întrucât informaţiile relevante sunt subestimate, greşit interpretate, ignorate, eliminate sau omise pentru că nu se potrivesc modelului mintal al analistului.
Abram Shulsky şi Garry Schmitt nuanţează această idee şi afirmă că deşi analiza informaţiilor este o activitate intelectuală, ea se desfăşoară într-un cadru instituţional şi în conformitate cu anumite proceduri standardizate, astfel încât rezultatul final este mai degrabă produsul unui sistem decât al unei persoane. Astfel, la dispoziţia beneficiarilor legali pot fi puse estimări eronate care au un impact major asupra deciziilor luate.
Însă, aşa cum susţine teoreticianul american Richard Betts, activitatea de informaţii este un domeniu în care eşecul este inevitabil, întrucât viitorul rămâne impredictibil prin definiţie. Astfel, orientarea resurselor alocate şi a căutării informaţiilor relevante nu se poate realiza decât pe priorităţile cunoaşterii actuale şi nu pe cele viitoare, iar serviciile de informaţii nu pot să-şi canalizeze eforturile decât asupra ameninţărilor de azi, nu şi a celor de mâine, situaţie care întotdeauna va conduce la surprize strategice.
Evaluând opt cazuri de eşecuri informative de amploare, de la atacul de la Pearl Harbour la problema armelor de distrugere în masă deţinute de Irak, James B. Bruce argumentează că o bună parte a erorilor a fost cauzată nu numai de dificultăţi întâmpinate în culegerea informaţiilor sau de greşeli în analiza acestora, ci şi de relaţionarea deficitară dintre ofiţerii operativi şi analişti, astfel: în lipsa înţelegerii limitelor şi constrângerilor procesului de recrutare a unor surse umane de valoare, componenta analitică poate solicita ofiţerului operativ lucruri imposibil de realizat; lipsa comunicării poate conduce la vicierea importanţei produsului informativ sau la estimarea greşită a importanţei unui risc.
Putem clasifica eşecurile apărute în activitatea de intelligence în două mari categorii care ţin de:
– componenta intelectuală a activităţii de informaţii, derivată din factorii mentali care influenţează activitatea de analiză (percepţiile şi modelele de procesare a informaţiilor captate, limitele impuse de memoria umană, prejudecăţile cognitive şi cele analitice) şi din limitele acestei activităţi (imprevizibilitatea evoluţiei mediului de securitate, insuficienţa sau lipsa mijloacelor şi metodelor de analiză compatibile ştiinţific şi dezavantajele utilizării unora dintre acestea, ecartul temporal dintre informare şi eveniment, incapacitatea păstrării secretului informaţiilor obţinute);
– componenta instituţională, care derivă din particularităţi ale subordonării activităţii de informaţii faţă de decidenţii statali (politizarea acesteia, în special prin desconsiderarea sau ignorarea unor avertismente) şi din indisponibilitatea informaţiilor la locul şi momentul la care sunt necesare (generate în principiu de rezistenţa pe care o opune ţinta, evoluţia lentă a tehnologiilor informative în raport cu dinamica riscurilor, lipsa capacităţilor obiective de controlare a întreg frontului informaţional şi cerinţele protecţiei surselor şi mijloacelor utilizate în activitatea informativă).
Concluzii
După cum evidenţiam, eşecurile în activitatea de informaţii sunt inevitabile, dar astfel de momente pot fi valorificate pentru a fundamenta lecţii din care se poate învăţa şi care pot conduce la transformări majore ale structurilor informative şi la creşterea eficienţei acestora. Iniţial, eşecurile în intelligence au reprezentat un subiect de interes pentru mediul academic şi pentru analişti, dar, în prezent, sunt abordate într-o mare parte a studiilor americane în domeniu.
Issac Ben-Israel ia în considerare aceste dezbateri din literatura contemporană şi toate elementele de ordin subiectiv (psihologic) sau obiectiv (organizaţional) care stau la baza eşecurilor serviciilor de informaţii şi prezintă, într-o manieră reprezentativă, tipologia acestora, alături de remediile propuse, astfel:
Cum pot fi evitate eşecurile în activitatea de informaţii? Unele studii realizate asupra unor situaţii catalogate ca eşecuri au subliniat nevoia stimulării gândirii creatoare şi a celei critice a analiştilor, inclusiv prin instituţionalizarea analizei alternativelor în cazul unor probleme complexe, prin care să fie realizată o testare mai bună factorilor care au stat la baza acestora şi să fie luate în calcul variantele mai puţin probabile, dar cu un eventual impact foarte important.
Teoreticienii în domeniul intelligence au pus accentul pe necesitatea îmbunătăţirii mediului organizaţional şi au evidenţiat că o altă variantă ar fi asimilarea instituţională a metodei After Action Review (AAR, Examinare după acţiune) utilizată de armata americană pentru evaluarea, după o multitudine de criterii clar definite, atât a succeselor, cât şi a eşecurilor exerciţiilor de antrenament sau a operaţiunilor reale şi ale cărei rezultate sunt arhivate la Centrul pentru Lecţii Învăţate al Armatei SUA. Astfel, AAR şi arhiva de lecţii învăţate ar putea reprezenta un instrument de lucru util pentru analiştii de informaţii, prin care lecţiile învăţate în urma evaluării, atât a operaţiunilor reuşite, cât şi a celor nereuşite să nu fie pierdute. Însă, acest lucru nu este atât de facil de realizat, întrucât, aşa cum avertiza Philip Bobbitt, într-o lume a incertitudinii, serviciile de informaţii nu se mai pot baza exclusiv pe reuşitele trecute sau pe eşecurile înţelese şi asumate pentru a proiecta strategiile viitoare.
Putem concluziona că în activitatea realizată de serviciile secrete putem întâlni patru tipuri de obstacole, care, în mod necesar, trebuie depăşite pentru a îmbunătăţi eficienţa acestora, astfel:
– spaţio-temporale – derivate din limitele inerente ale culegerii de informaţii în contextul mediului instabil de securitate;
– organizaţionale – reprezentate spre exemplu de lipsa adaptării în timp util şi în mod eficient a structurii şi modului de funcţionare a serviciilor la evoluţia factorilor de risc;
– cognitive – date de existenţa inevitabilă a unor deficienţe în evaluarea, analiza şi procesarea informaţiilor relevante determinate de particularităţi ale psihologiei analiştilor;
– legate de relaţionarea cu beneficiarii legali – generate de influenţa ilegitimă a acestora asupra activităţii de informaţii sau de absenţa unui limbaj comun şi a unei comunicări eficiente.
Modul în care funcţionează tripla relaţie operativ – analist – decident este determinantă pentru succesul sau insuccesul serviciilor de informaţii, întrucât, în cele mai multe situaţii, acestea se măsoară în funcţie de modul în care structurile informative au fost în măsură să prevină materializarea unor ameninţări la adresa securităţii naţionale sau să fundamenteze cunoaşterea strategică, respectiv să propună sau să argumenteze o anumită politică favorabilă intereselor statale prin produse informative bune care au fost luat în considerare de către decidenţi.
Autor: Adrian-Nicolae Ardusătan
