Eșalonul Mobil – structură de intelligence a Serviciului Special de Informații în al Doilea Război Mondial

Motto: „Conducerea statului și a Marelui Stat Major, prevăzând o campanie în est, au dat dispoziții precise SSI să organizeze o grupă care să contribuie la acțiunea informativă a Marelui Cartier General”. Eugen Cristescu („Către sfârșitul lunii mai 1941″)

Reorganizarea Serviciului Special de Informații pentru starea de război

Una din primele măsuri organizatorice întreprinse de generalul Ion Antonescu, după numirea în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, a constat în emiterea, pe 8 septembrie 1940, a Decretului-lege nr. 3083, prin care a transferat Serviciul Special de Informații din subordinea ministrului Apărării Naționale în „subordinea directă a Conducerii Statului Român”.

Bugetar (financiar) și administrativ, Serviciul depindea, în continuare, de Ministerul Apărării Naționale, prin Secretariatul general. S-a prevăzut, de asemenea, posibilitatea colaborării Serviciului Special de Informații cu Marele Stat Major, precum și cu celelalte ministere.
Aceste măsuri demonstrau importanța și urgența pe care generalul Ion Antonescu, în calitate de conducător al statului, le-a pus în organizarea unei astfel de instituții fundamentale. Prin acest Decret-lege s-au pus bazele SSI și a început o nouă etapă în istoria și tradiția informativă din România.

Noul serviciu de informații se înființa pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri și se subordona direct conducătorului statului, iar, ca înzestrări bugetare, logistice și administrative depindea de Ministerul Apărării Naționale și Secretariatul General. În domeniul culegerii, verificării și valorificării informațiilor ce interesau factorii de decizie politico-militară, art. 2 al Decretului-lege nr. 3/083 stipula că „SSI conlucrează cu celelalte ministere și cu Marele Stat Major al Armatei”. După cum comenta Eugen Cristescu: „textul fiind destul de larg, pentru interpretarea lui trebuie să ne referim la intențiile legiuitorului [Ion Antonescu], care a voit ca el să fie șeful superior al acestui serviciu ce urma să acționeze numai conform ordinelor și directivelor sale”.

Aceeași reglementare juridică mai specifică la art. 3 că SSI era „un corp de specialitate, condus de un director general”, iar Serviciul urma să funcționeze pe baza unui statut-regulament propriu. În prima fază s-a conceput ca personalul Serviciului să nu beneficieze de prevederile Codului funcționarilor publici „Regele Mihai I”. Ulterior s-a revenit asupra acestui aspect.

Simpla funcționare a SSI a fost insuficientă pentru a da dinamism activității informative. Astfel, la 12 noiembrie 1940 a fost elaborat un nou Decret-lege nr. 3813 privind organizarea și funcționarea SSI, ocazie cu care a fost numit în funcția de director general Eugen Cristescu, fost șef al Siguranței și cunoscut ca un temut adversar al mișcărilor politice extremiste de dreapta și de stânga, un adevărat reformator și deschizător de drumuri.

Decretul-lege din 12 noiembrie 1940 stipula funcționarea SSI pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri (art.1) și îl subordona (art. 2) directivelor conducerii statului. În ceea ce privește administrația, SSI se subordona Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat și Subsecretariatului General.

Spre deosebire de prevederile Decretului lege nr. 3/083 din 8 septembrie 1940, noua reglementare juridică prevedea la art. 6 că „personalul civil al SSI este supus dispozițiilor care reglementează Partea I din Codul Funcționarilor Publici, «Regele Mihai I». Gestiunea SSI intra în competența Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat. Șefului SSI care avea gradul de director general i se încredințează „deplina libertate în ceea ce privește organizarea Serviciului, mânuirea fondurilor afectate și fixarea atribuțiilor pentru întregul personal (cf. art. 5).

Potrivit acestei prime reorganizări, Serviciul Special de Informații urma să funcționeze pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, fiind subordonat în ceea ce privea directivele de funcționare direct Conducerii Statului Român, iar în privința administrației, Secretariatului general al Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat, urmând să conlucreze atât cu Marele Stat Major, cât și cu celelalte departamente.

Reorganizarea din noiembrie 1940, rămasă în vigoare până în ianuarie 1942, a însemnat, de fapt, și, așa cum documentele o demonstrează, o adaptare a structurilor serviciului secret la noile cerințe politico-diplomatice și militare ale statului.

Aparatul informativ-operativ a rămas structurat pe cele două mari secții: Secția I Informații și Secția a II-a Contrainformații.

Prima structură informativă – Secția I Informații a suferit din punct de vedere organizatoric cele mai serioase transformări. I s-au încredințat unele sarcini noi, cum ar fi: întocmirea sintezelor și studiilor ce interesau conducerea SSI, intensificarea activității informative în alte direcții. A fost încadrată cu personal mai numeros și în special cu ofițeri de Stat Major cunoscători ai muncii informative. Tot acestei secții îi revenea și misiunea de a întocmi anual Planul de căutare a informațiilor. Această activitate se realiza prin colaborarea cu specialiști de la Marele Stat Major, în funcție de necesitățile de informare.

În realizarea Planului de mobilizare al SSI, colonelul Lissievici a plecat de la principiul că activitatea de informații în caz de pace are un caracter static, spre deosebire de situația de campanie când trebuia să prevadă:
1. mijloace de tot felul (personal, materiale, mijloace tehnice și de transport etc.) necesare completării celor existente, în funcție de nevoi;
2. organizarea, încadrarea, dotarea, instruirea și antrenarea unui nou serviciu de informații mobil, care să ia ființă la mobilizare, capabil să se deplaseze în raport cu situația frontului și să satisfacă la timp și în bune condiții nevoile Armatei, reprezentate prin marele Cartier General al acesteia.

Concluziile formulate de șeful Secției I prezintă interes din punct de vedere al doctrinei activității de informații: „Pentru cazul de război trebuie ca din timp de pace să se organizeze, încadreze, doteze, instruiască și antreneze agenți informatori parașutați, putând executa misiuni variabile în timp și spațiu, în spatele frontului inamic; personal special instruit pentru interogarea prizonierilor de război; un serviciu pentru strângerea documentelor inamicului rămase pe câmpul de luptă, identificarea și punerea în siguranță a întreprinderilor industriale și depozitelor de tot felul, interesând armata și economia generală a țării; eventual și alte servicii cu caracter special”.

Cea de a doua strucutură – Secția a II-a Contrainfor-mații – a suferit masive modificări de personal, atât în funcțiile de comandă, cât și în rândurile echipelor și agenților de teren. În activitatea ei s-a pus accent pe latura preventivă.

Comentând atribuțiile acestei Secții, Eugen Cristescu sublinia un aspect de interes pentru doctrina activității de informații: „Obligația cea mai importantă a unui serviciu de informații stă în opera de prevenire”.

Începând cu luna aprilie 1941, la conducerea Secției a fost numit locotenent-colonelul Traian Borcescu, detașat și el de la Biroul II al Marelui Stat Major.

Anterior reorganizării, Secția a II-a de Contrainfor-mații reprezenta doar un imens depozit de hârtii și dosare cu o valoare informativă extrem de scăzută. Personalul birocratic era de bună calitate, însă mult mai numeros decât cel de pe teren.

Problemele urmărite de Secția de Contrainformații erau împărțite pe grupe: informații generale, politice, economice, despre minorități, supravegherea legațiilor și a ministerelor.

Pentru că noțiunile de contraspionaj și contrasabotaj erau foarte confuze, aceste acțiuni fiind urmărite în cadrul celorlalte grupe, s-a luat măsura împărțirii mult mai clare a compartimentelor contrainformative.

Misiunea principală a Secției, în special în timp de război, era contraspionajul și contrasabotajul, motiv pentru care a fost înființată, în afara secției propriu-zise, o grupă de informatori, precum și Agentura a III-a de teren pentru supravegheri, filaj și verificări.

Constituirea Eșalonului Mobil – o noutate în structura organizatorică a SSI

O altă noutate în structura organizatorică a SSI este reprezentată de „Eșalonul Mobil”, care, alături de elaborarea Planului de mobilizare a SSI, dovedește cel mai bine adaptarea activității informative la condițiile de campanie.

„Către sfârșitul lunii mai 1941 – spune Eugen Cristescu – Conducerea statului și a Marelui Stat Major, prevăzând o campanie în Est, au dat dispoziții precise SSI să organizeze o grupă care să contribuie la acțiunea informativă a Marelui Cartier General”.

Colonelul Ion Lissievici susține că el ar fi acela care l-a convins pe directorul general de necesitatea organizării acestui Eșalon. Pornind de la iminența intrării în război a României, la jumătatea lunii mai 1941, colonelul Ion Lissievici i-a raportat lui Eugen Cristescu: „Singura posibilitate a SSI ca să procure informații pentru Marele Cartier General, constă în a organiza din timp elementele necesare care să se deplaseze o dată cu frontul marilor unități operative”.

„Eșalonul Mobil” avea următoarea structură organizatorică întocmită imediat după decretarea mobilizării:
– Șeful Eșalonului, în persoana colonelului Ion Lissievici, care își menținea și funcția de șef al Secției Informații. În situația în care directorul general se afla în apropierea frontului, Eșalonul i se subordona direct;
– Aparatul de lucru al Frontului de Est, organizat pe două birouri (unul de studii și altul al agenturii);
– Biroul „Agenturii“, structură care avea în subordine trei centre informative amplasate în apropierea frontierei (Suceava, Iași și Galați) și două subcentre (Fălciu și Tulcea).

Militar de carieră, șef al Secției I Informații din SSI, subdirector în perioada în care Eugen Cristescu a condus SSI-ul și ulterior chiar director al SSI, Ion Lissievici este unul din ofițerii onești și loiali ai frontului secret sau intelligence-ului românesc dintre cele două războaie, dar și din perioada celui de-al Doilea Război Mondial .

Ion Lissievici s-a aflat la conducerea „Eșalonului Mobil” al SSI în campania din est, având în subordine și Agentura Frontului de Est în perioada mai august 1944. Acest Eșalon Mobil a fost principala structură de informații pe frontul de Est în războiul antisovietic.
Considerat ca un SSI în variantă mai mică, dar și mobilă, Esalonul avea ca principale misiuni:
– procurarea de informații despre armatele sovietice angajate în lupte;
– apărarea spatelui Armatei române de actiuni de spionaj, sabotaj și terorism;
– recuperarea oricăror documente militare sovietice găsite pe câmpul de luptă;

În plus, cadrele din Eșalonul Mobil erau obligate să asiste la interogarea prizonierilor de război, a dezertorilor și a partizanilor prinși.

Întreaga structură a Eșalonului Mobil s-a realizat în mare grabă. Cauza ne-o spune colonelul Lissievici: „A fost necesar ca încadrarea Eșalonului să se realizeze cu efectivul personalului din timp de pace. Or, acesta era destul de redus față de nevoi și, ca atare, atât încadrarea «Eșalonului Mobil», cât și a Centralei Serviciului rămasă în București au fost sub posibilități”.

Pentru culegerea de date și informații din adâncimea frontului inamic, care în proporție de 90% aveau caracter militar, „Eșalonul Mobil” dispunea de o grupă specială numită conspirativ „Vulturul”, condusă de locotenent-colonelul Vasile Palius, ajutat de Nicolae Trohani.
Fluxul informativ obținut de grupa specială „Vulturul” era dirijat spre Biroul de studii și documentare al Eșalonului, unde se făcea o primă verificare și evaluare, după care, sub formă de sinteze, ajungea la Marele Cartier General, în vederea valorificării.

Concluzii

Opera de reconstrucție a Serviciului a fost inițiată și derulată în condițiile unei puternice presiuni a evenimentelor politice interne și internaționale. În timpul lui Cristescu, SSI a fost conceput și reorganizat ca un serviciu de informare generală, sub ordinele și directivele conducătorului statului, Mareșalul Ion Antonescu.

Crearea „Eșalonului Mobil”, inclusiv a grupei speciale „Vulturul”, a fost impusă de necesități de ordin strategic intrarea Armatei române în război , iar organizarea lui a fost întocmită și încadrată de militari, ceea ce constituie o dovadă că SSI a rămas, și după 1940, o structură informativă militarizată, adaptată însă la condițiile de campanie ale unui război ofensiv.

După actul de la 23 august, din ordinul Comandamentului Armatei Sovietice de ocupație, structurile informative ale SSI care activaseră pe Frontul de Est au fost desființate, iar asupra ofițerilor și a documentelor informative întocmite de ei, s-a declanșat o adevărată „vânătoare de vrăjitoare”. Documentele din arhiva Frontului de Est au fost fie distruse, fie au luat masiv drumul Moscovei.

În timpul regimului comunist, majoritatea ofițerilor SSI au fost condamnați la ani grei de temniță, fiind acuzați de „activitate intensă contra clasei mincitoare”. O astfel de aberație venea să acopere adevărul, și anume experiența copleșitoare acumulată în timpul campaniei de reîntregire național-statală din cel de-al doilea Război Mondial . În prezent, este greu să tragem o concluzie definitivă privind eficiența activității Eșalonului Mobil sau cu atât mai puțin a Secției I Informații externe ținând cont de faptul că nu se dispune de prea multe documente despre activitatea concretă desfășurată de SSI pe Frontul de Est.

Autor: Tiberiu Tănase