Noțiunea de defector-transfug cuprinde, în primul rând, ofițerii de securitate aflați în misiune în afara granițelor statului român și care au refuzat înapoierea în țară, solicitând azil politic. O altă categorie se referă la foștii ofițeri ai organelor de Securitate care, după trecerea în rezervă, profitând de ocazia unor excursii în Occident, au refuzat înapoierea în țară. Dar cea mai numeroasă categorie o reprezintă informatorii Securității care, în timp ce erau activi, deci folosiți, au cerut azil politic în țările occidentale, unii dintre ei chiar și pe spațiul sovietic. Numărul acestei din urmă categorii este de ordinul sutelor.
Lucrările de specialitate referitoare la istoria tehnicilor de spionaj și contraspionaj disting două categorii de defectori-transfugi: transfugi propriu-ziși (exteriori), care își părăsesc țara din motive politice, ideologice sau economice, pentru a trece la inamic, și transfugi activi („transfugue-en-place” sau interiori), cei care acceptă să rămână în țara de origine, dar care joacă rol de „cârtițe” pentru un serviciu de informații advers.
Potrivit unui act normativ intitulat „Final Report Senate Select Committee on Intelligence”, elaborat de Congresul SUA la 24 aprilie 1976, „defectorul” este definit ca „persoana care, din rațiuni politice sau din alte rațiuni, și-a abandonat țara și se află sau s-ar putea afla în posesia unor informații care interesează Guvernul Statelor Unite”. Mai mult, potrivit Public Law 110, un alt act normativ elaborat de Congresul SUA, „defectorii” au fost împărțiți, în funcție de interesele urmărite, în trei categorii: personalități, agenți ai altor servicii de informații și persoane care au spionat, trădat sau lucrat în favoarea SUA (incluși sub incidența indicativului „110’S”, aceștia primesc salariu și protecție din partea CIA); transfugi de importanță medie (diplomați de carieră, politicieni, militari, cercetători etc.), care n-au fost anterior în raporturi de subordonare sau conlucrare organizată cu serviciile americane de informații (afiliați indicativului „55’S”, aceștia sunt sprijiniți și protejați de CIA, de la caz la caz); personalități din domeniile artistic, cultural, sportiv, științific etc., care, din considerente propagandistice sau de altă natură, sunt bineveniți pe pământul american. Nu toți defectorii-transfugi sunt considerați trădători din punctul de vedere al țării pe care au părăsit-o. Serviciile secrete aveau obiceiul de a prelua sub control pe unii defectori-transfugi ca metodă de a-și implanta agenții cu o instruire specială în tabăra adversă. Gestapo-ul a provocat, prin acest sistem, mari pierderi mișcărilor de rezistență din țările europene ocupate de armata germană, la fel și sovieticii au obținut unele succese în perioada Războiului Rece, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere strict profesional pentru activitatea de informații, avem de-a face cu „defectori răi” și „defectori buni”. Prin urmare, „defectorii răi” sunt trădătorii, pentru că divulgă adversarilor secrete de stat autentice, iar „defectorii buni” sunt cei care continuă să-și servească țara sub acoperirea de trădători (falși defectori), divulgând doar secrete false (contrafăcute), lipsite de importanță. De excepțională importanță, în acest sens, se dovedește aserțiunea lui Anatoli Golițîn, un celebru defector-transfug sovietic, care a cerut azil politic în SUA, în 1961: „ori de câte ori un transfug important din Est se refugiază în Vest, câțiva «transfugi falși» sunt expediați în scurt timp în Vest, în scop de bruiere și compromitere atât a transfugului adevărat, cât și a informațiilor furnizate de el”. Prin urmare, „falșii transfugi” erau, în realitate, agenți de evaluare expediați în Occident de KGB sau de un alt serviciu secret est-european, sub acoperire de defector, care aveau ca misiune „să-și ofere serviciile CIA”, dar, în realitate, continuau să lucreze pentru KGB, plasând americanilor informații false, bine dozate, parțial exacte, parțial inexacte, în scop de „intoxicare”.
La rândul său, Jacques Boud, în a sa monumentală enciclopedie despre tehnicile de informații și serviciile secrete, apărută la Paris în 1998, prezintă un nou tablou al defectorilor transfugi, cu 52 de ofițeri ai KGB și GRU, 5 români, 4 cubanezi, 3 polonezi, un ceh și un maghiar. Din studiul dosarelor de la fondul de anchetă al fostei arhive de Securitate rezultă însă că numărul defectorilor-transfugi români care, în perioada 1975-1982, au cerut azil politic în diferite țări occidentale ca Franța, Anglia, SUA, Germania Federală, Belgia, Italia, Suedia și Elveția este mult mai mare, nu mai puțin de 15, de unde se naște o firească întrebare: „oare ce i-a nemulțumit atât de mult pe toți aceștia încât să-i determine la gesturi care, practic, au luat proporția unui fenomen?” Un posibil răspuns nu poate pierde din vedere explicația oferită de istoriografia occidentală despre această problemă, și anume că o parte din defectorii-transfugi din fostul Bloc Estic comunist erau, în realitate, dirijați de serviciile secrete sovietice. Americanii au fost primii care și-au dat seama de această metodă, și ca urmare, au înființat rapid un program special, „Defector Program”, administrat de CIA prin „Interagency Defector Committee” (IDC), în scopul de a coordona găzduirea și exploatarea (debriefing) transfugilor. Până în 1990, au fost avuți în vedere defectorii din Cuba, URSS și celelalte țări din Tratatul de la Varșovia . Rezultatele nu le cunoaștem, ele constituind, evident și astăzi, secrete de stat bine protejate. Dar cine citește cu atenție dezvăluirile memorialiștilor fostei Securități e imposibil să nu constate unele aspecte de interes. Așa, de exemplu, generalul (r) Nicolae Pleșiță susține că atât de bine informata Securitate nu a cunoscut totuși, până la apariția cărții lui Ion Mihai Pacepa, « Moștenire a Kremlinului», cine îl ajutase pe acesta să ajungă în DIE (Direcția de Informații Externe). Or, defectorul-transfug Pacepa, care și el a fost supus timp de câțiva ani unui interogatoriu amănunțit (debriefing) de către serviciile americane, în cadrul «Defector Program», recunoaște că a fost adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953.
Istoricul israelian Shlomo Leibovici-Laiș, pe vremea când ocupa „un post oficial sensibil” la Tel-Aviv, fiind întrebat de unul dintre „vânătorii” (ofițerii români din DIE) care-l căutau pe generalul defector Ioan Mihai Pacepa, „acesta pentru cine lucrează?”, a dat următorul răspuns: „ăsta (Pacepa n.n.) a servit pe toți cei care i-au cerut servicii”.
O situație asemănătoare ar fi avut și un alt ofițer al DIE, un anume Gheorghe Mandache. Din datele păstrate în documentele fostei Securități rezultă că acesta era născut la 13 februarie 1933, într-o comună din județul Botoșani, de profesie strungar. A fost încadrat în Securitate în 1951, fiind trimis la un curs de specializare de doi ani în URSS, unde a fost recrutat de organele de spionaj sovietice. Încadrat în DIE, a primit misiuni informative în R.D. Germană, unde s-a logodit cu Kothe Brunich, sub numele de cod Rudolf Breuman. La 13 martie 1959 a fost declarat dispărut din Berlinul răsăritean. Împreună cu logodnica sa, trecuse sectorul occidental al orașului, stabilindu-se ulterior la Ulm, în sudul R.F. Germania. În realitate, primise misiuni informative din partea serviciilor secrete sovietice, care-i controlau activitatea sub steag străin. Securitatea română a încercat să-l localizeze abia în 1973. Un an mai târziu, s-a întreprins o acțiune de răpire a sa și aducere sub escortă în România, care a eșuat. „Gheorghe Mandache prognoza un raport al Securității, nu a fost judecat și nici condamnat în țara noastră, întrucât imediat după comiterea actului de trădare s-a apreciat că trădătorul va putea fi adus în țară”.
Între timp, fapta ofițer ului dezertor intrase sub prescripție. Edificatoare este și dezvăluirea făcută de generalul (r) Nicolae Pleșiță, referitor la acest caz: „L-am lansat în Germania și a acționat la ordinele ălora (adică a ofițerilor KGB n.n.), în interesul lor și în detrimentul nostru. Ăia au simulat dezertarea lui Mandache de la noi, iar el a devenit trădător. Realitatea e că nu era trădător”. Aceleași semne de întrebare le ridică și tratamentul neuniform aplicat, după prăbușirea Blocului Estic, asupra defectorilor-transfugi. În vreme ce unii au rămas în postura de trădători, alții au fost reabilitați cu acte în regulă chiar de noile autorități democratice din Polonia (colonelul Ryszard Kuklinski), România (generalul Ion Mihai Pacepa, colonelul Liviu Turcu) și Federația Rusă (Boris Yutsin).
Un posibil răspuns – la întrebarea referitoare la motivele care au provocat această adevărată maree de defectori-transfugi din fostul Bloc Estic comunist către Occident sau pusă în slujba intereselor occidentale, și nu numai – îl putem formula dacă e să avem în vedere faptul că Departamentul de Stat din SUA, prin CIA, a pus bazele, în 1989, unei structuri informative denumită „Trust Organization”, cu sediul central în California și cu filiere în Austria și RFG. Nou-creata organizație, în rândul căreia se aflau foști ofițeri de informații transfugi plecați din România, URSS, Polonia și Cehoslovacia – printre aceștia numărându-se și fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa – primise următoarele misiuni: „ începerea și sprijinirea mișcărilor de disidență în țările socialiste, organizarea și dirijarea activităților informative în rândul emigrației originare din aceste țări, inițierea unor acțiuni îndreptate împotriva statelor socialiste prin intermediul elementelor ostile din rândul emigrației sau disidenților”.
Printre acțiunile considerate reușite ale acestuia “Trust Organization”, Nota nr. 00444 din 14 noiembrie 1989 a CIE (Centrul de Informații Externe, noua denumire a DIE după 1979) menționa contribuția adusă la destabilizarea situației din Polonia, Ungaria și RDG. Potrivit datelor și informațiilor deținute la jumătatea lunii noiembrie 1989 de principala structură de spionaj a Securității din România, “ Trust Organization” își propusese să-și concentreze acțiunile cu preponderență pe spațiul României și Cehoslovaciei. Având în vedere evenimentele din noiembrie-decembrie 1989 de la Praga și București, e sigur că organizația care grupa foștii defectori-transfugi din Blocul Estic a jucat un rol important, pe care îl vom putea cunoaște mai bine pe măsură ce istoriografia va beneficia și de alte documente ce se vor declasifica.
Până în prezent, doar fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa face referire tranșant la acest aspect: „…revolta din decembrie 1989 a fost posibilă datorită eforturilor făcute de SUA pentru a demola imperiul sovietic, precum și acțiunilor îndelungate întreprinse în comun de românii din țară și de cei din exil pentru a demola tirania lui Ceaușescu.
Aceasta este părerea unanimă a politicienilor și istoricilor americani interesați în problemele românești”.
Același memorialist, într-un interviu acordat ziaristului de limbă spaniolă Carlos Alejandro Alfaro și publicat în septembrie 2002, a afirmat, fără falsă modestie: „mi-am riscat viața pentru a ajuta curajosul popor român să se dezbare de Ceaușescu și sunt fericit să văd că România este din nou o țară liberă”. Astfel de merite i-au fost recunoscute oficial și de autoritățile românești postdecembriste. Prin Hotărârea Tribunalului Suprem al României nr. 41/1999 s-a anulat sentința din 1978 prin care Ion Mihai Pacepa fusese condamnat la moarte, restituindu-i gradul de general și proprietățile confiscate. Teza este susținută și de unul din „monștrii sacri” ai presei americane și ai mediului de analiză strategică din Washington, Arnaud de Borchgrave.
Cel care a intervievat 24 de defectori-transfugi din fostul Bloc Estic comunist susține tranșant că cinci foști șefi ai CIA spun că Pacepa „a jucat un rol foarte important în căderea comunismului”. Prin urmare, noțiunea de defector-transfug, în concepția americană, ar trebui înțeleasă nu ca o simplă dezertare, ci trecerea pe baricada opusă și continuarea luptei până la victorie, ceea ce au făcut, de altfel, și naziștii care au plecat în Anglia pentru a lupta contra nazismului.
Din studiul dosarelor clasate la fondul penal al arhivei fostei Securități rezultă că, în perioada 1975-1982, au trecut „Cortina de Fier”, cerând azil politic în Occident: Pavel Matei Haiducu (civil angajat în DIE, a dezertat în Franța), lt. maj. Dan Ștefănescu (a dezertat în SUA), cpt. Andrei Luca (în timp ce se afla în misiune în Bulgaria, a trecut și a dezertat în Italia), cpt. Ovidiu Tănăsescu (a dezertat în Suedia), cpt. Marius Ștefan Stoina (a dezertat în Suedia), cpt. Nicolae Horodincă (a dezertat în SUA), cpt. Ioan Șerban (a dezertat în Elveția), maior Traian Nicola (a dezertat în SUA), maior Mihai Gheorghe (a dezertat în R.F.G.), maior Ioan Teodor Covaci (a dezertat în Belgia), lt.col. Florin Brozici (a dezertat în Belgia) și colonel Nicolae Vasile (a dezertat în Franța). Toți au fost condamnați la moarte, în contumacie, prin sentințe pronunțate de tribunalele militare, sentințele care au rămas și astăzi definitive. Acestora li se adaugă locotenent colonelul Liviu Turcu din CIE, care a cerut azil politic în Franța, în primăvara anului 1989. Faptul că acesta a vizitat România înseamnă că a fost achitat de orice răspundere penală, fiind reabilitat tacit.
„Domeniul intelligence-ului este o profesie pe viață și pe moarte, dar tot așa sunt medicina și deportarea maselor. În ambele situații, eșecul înseamnă pierderi”- Rob Johnston, Analytic Culture in the US: Intelligence Comunity – Center for Study of Intelligence.
Prof. univ. dr. Cristian Troncotă, (n. 12 ianuarie 1954, în București). Este cadru didactic titular la Catedra de specialitate a Facultății de Informații din 1994. În prezent este șeful Secției de Studii Postuniversitare și Doctorat din Academia Națională de Informații. Autor a peste 100 de articole, studii, eseuri și a 18 lucrări de sinteză, monografii și volume de documente, ce au ca tematică istoria serviciilor secrete românești.
Lucrări premiate de Fundația Magazin istoric: „Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete românești” (1995 Premiul A.D. Sturza); „Istoria serviciilor secrete românești. De la Cuza la Ceaușescu” (1999 premiul Nicolae Iorga); „Documente SSI despre poziția și activitățile grupurilor politice din România 6 septembrie 1940– 23 august 1944”, vol. II, (2007 premiul Aurel Sacerdoteanu).
